ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3865/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 decembrie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, în principal, să se constate nulitatea cu consecința desființării, sau, în subsidiar, să se constate nelegalitatea cu consecința anulării, a Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 252 din 20 ianuarie 2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, și obligarea pârâtei AJFP Bistrița-Năsăud să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 252 din 20 ianuarie 2015.

În subsidiar, a solicitat anularea Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 252 din 20 ianuarie 2015 emise de AJFP Bistrița-Năsăud.

Totodată, a invocat și excepția de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x din 12 august 2014 de declarare a stării de insolvabilitate a fostei Direcții Județene de Pază Bistrița-Năsăud încheiat de AJFP Bistrița-Năsăud și a Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014 emise de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul pârâtei AJFP Bistrița-Năsăud.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 69 din 17 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate invocată de reclamant și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte curți de apel sau, în subsidiar, Curții de Apel Cluj.

În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, în principal, unei alte curți de apel sau, în subsidiar, aceleiași Curți de Apel Cluj.

A opinat recurentul-reclamant că hotărârea de fond se subscrie unor deficiențe de natură procedurală, în măsură a atrage casarea sentinței, derulate anterior deschiderii dezbaterilor pe fond, în măsură a-i afecta dreptul la un proces echitabil în sensul prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană, răsturnând echilibrul armelor ce s-ar fi impus a fi protejat, dintre contribuabil și organul administrativ-fiscal.

Or, fără a pune în discuția părților, în contextul în care pârâta a solicitat prin întâmpinare atașarea Dosarului nr. x/2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, instanța a solicitat o copie a Deciziei civile nr. 1386/2016 fără, însă, a proceda identic și cu referire la acte din Dosarul penal nr. x/2015 în care s-a pronunțat Încheierea penală nr. 16/2016, solicitată în dovedirea existenței unei autorități de lucru judecat aferentă motivelor de nulitate absolută ale actului administrativ-fiscal care face obiectul demersurilor sale administrative și judiciare.

De asemenea, a mai solicitat acte din Dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016 în care instituțiile pârâte au chemat în judecată alte persoane pentru a-și valorifica aceeași pretinsă, dar inexistentă, creanță pusă în sarcina sa prin decizia de atragere a răspunderii solidare. Aceste acte se impunea a fi atașate la dosar pentru ca, în raport de conținutul acțiunilor și apărărilor formulate, instanța de fond să poată aprecia asupra nulităților absolute pe care le-a invocat prin acțiune și care s-ar fi impus a fi soluționate cu prioritate, în condițiile art. 248 C. proc. civ.. În dosarele respective nu avea calitatea de parte, dar se tranșa asupra existenței dreptului care face obiectul actelor administrative atacate în prezentul dosar.

În Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, obiectul precizat al acțiunii formulate de pârâta din prezenta cauză constă tocmai în obligarea Consiliului Județean al Județului Bistrița-Năsăud să preia obligația bugetară în cuantum de 2.079.275 RON (obiect al Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014) și să efectueze transferul acestor sume din fișa de evidență a Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud în fișa de evidență a Consiliului Județean.

Instanța de fond, neobservând însuși obiectul acțiunii sale, a apreciat nelegal că obiectul dosarului este verificarea formulării în termen a contestației și a soluționat cauza la primul termen de judecată, fără a da curs normelor de procedură care reglementează cercetarea procesului, norme în măsură să garanteze respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil în condițiile art. 20 și 22 C. proc. civ.

Contrar art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a stabilit o altă calificare obiectului și limitelor cererilor sale, apreciind, nelegal, că obiectul acțiunii este verificarea formulării în termen a contestației, fără a pune în discuție excepțiile de nulitate absolută a actelor administrative pe care le-a invocat.

Astfel, instanța de fond nu a estimat durata cercetării procesului conform art. 238 C. proc. civ., apreciind, nejustificat, că se va limita la primul termen de judecată, indiferent de orice solicitare care ar fi putut impune un nou termen. Instanța nu a dat curs exigențelor art. 237 alin. (2) pct. 1, 3, 8 și 10, nu a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a organului care a soluționat contestația, nu a pus în discuție excepțiile nulității absolute invocate prin acțiune.

Instanța de fond a declarat închisă faza cercetării judecătorești și a deschis dezbaterile pe fond în aceeași ședință publică, fără a da curs art. 390 C. proc. civ., fără a fixa termen pentru dezbaterea fondului, pentru a-i da posibilitate de a depune note scrise și fără a amâna pronunțarea pentru a putea depune concluzii/note scrise.

În ceea ce privește soluționarea excepției de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x din 12 august 2014 de declarare a stării de insolvabilitate a fostei Direcții Județene de Pază Bistrița-Năsăud și a Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014, ambele emise de Agenția Județeană de Finanțe Publice Bistrița-Năsăud, în mod nelegal instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate. Prin raportare la petitul principal, excepția era întru totul admisibilă.

Așadar, instanța apreciind, în condițiile date, asupra inadmisibilității excepției de nelegalitate, pe de o parte, s-a antepronunțat asupra fondului procesului impus de cererea principală, iar, pe de altă parte, a prejudiciat fondul sub aspectul subsidiarului formulat, ignorând a pune în discuție și a analiza motivele de nulitate, respectiv de nelegalitate ale actului administrativ-fiscal.

În ceea ce privește soluționarea defectuoasă a cererii sale de a se constata nulitatea Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016 de soluționare a contestației în raport de necompetența materială a organului care a soluționat contestația și a emis decizia, instanța a nesocotit caracterul special al normei referitoare la competență conținută de art. 209 din O.G. nr. 92/2003, căreia i se subscrie soluționarea contestației de către organul administrativ competent.

Instanța de fond nu a observat Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 aprobate prin Ordinul MF 2906 din 25 septembrie 2014, conform cărora actele administrative fiscale care intră în competența de soluționare a organelor specializate prevăzute la art. 209 alin. (1) C. proc. fisc. sunt prevăzute expres și limitativ de lege și conform cărora competența de soluționare a contestațiilor intră în sarcina organelor fiscale emitente.

Astfel, dacă instanța ar fi interpretat corect normele de competență, ar fi dat curs cu prioritate, anterior soluționării oricăror cereri și excepții, excepției necompetenței organului care a soluționat contestația și a emis Decizia nr. 16 din 5 iulie 2016.

Ori, atâta vreme cât organul care a soluționat contestația administrativă nu era competent să se pronunțe pe fondul contestației, acesta nu era competent nici să se pronunțe asupra eventualei tardivități a înregistrării ei. Apreciind asupra competenței organului care a soluționat contestația administrativă, în contextul raportării doar la cererea principală, dar cu respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate, instanța de fond a apreciat și asupra netemeiniciei contestației formulate împotriva Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016.

De asemenea, contradictoriu, pe de o parte, instanța a analizat pe fond temeinicia deciziei, verificând și concluzionând asupra îndeplinirii condițiilor legale referitoare la comunicarea Deciziei nr. 252 din 20 ianuarie 2015 iar, pe de altă parte, a reținut o autoritate de lucru judecat în raport cu considerentele deciziei civile nr. 386 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. x/2015.

A mai susținut recurentul-reclamant că instanța, fără a pune în discuție și fără a dispune asupra excepției autorității de lucru judecat pe care, practic, și-a fundamentat soluția, a reținut că decizia civilă a tribunalului are autoritate de lucru judecat.

Instanța nu a avut în vedere motivele de nulitate absolută invocate în cuprinsul acțiunii referitoare la comunicarea efectuată în raport de exigențele prevederilor de natură imperativă ale art. 44 din O.G. nr. 92/2003, de conținutul Deciziilor Curții Constituționale nr. 667 din 30 aprilie 2009 și nr. 89 din 6 iulie 2016, de exigențele prevederilor din C. proc. civ. referitoare la comunicarea actelor.

Nu a avut în vedere și nu a analizat susținerile din acțiune conform cărora nu poate fi reținută o autoritate de lucru judecat, dat fiind că problema tardivității formulării contestației împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare nu poate fi luată în discuție decât în procedura de soluționare a contestației administrative, având în vedere procedurile și termenele diferite, impuse de art. 209 și art. 207 din O.G. nr. 92/2003 și de art. 712 și art. 714 C. proc. civ., respectiv art. 172, art. 173 din O.G. nr. 92/2003.

Prin Decizia nr. 386 din 23 iunie 2016 instanța care a soluționat apelul la contestația la executare nu a analizat motivele de nulitate absolută referitoare la procedura de comunicare a Deciziei nr. 252 din 20 ianuarie 2015 invocate prin prezenta acțiune.

Astfel, instanța de fond a soluționat cererea cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, dreptul la apărare, egalitatea părților, dreptul de dispoziție al părților, rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Instanța de fond, practic, a refuzat a lua în discuție motivele de nulitate ale comunicării actului prin publicitate, limitându-i dreptul de a-i fi judecată cauza cu respectarea principiilor arătate.

A mai precizat recurentul-reclamant că, în propria-i apărare, subzistă autoritatea de lucru judecat referitoare la considerentele Încheierii penale nr. 16/2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud din Dosarul nr. x/2015, hotărâre prin care s-a concluzionat că obligația de plată a TVA nu subzistă în sarcina instituției al cărui conducător era, asupra lipsei obligației de colectare, înregistrare și vărsare de TVA și, respectiv, asupra lipsei sale de vinovăție. S-a concluzionat că nu există nicio pagubă în patrimoniul statului, lipsind, astfel, însuși obiectul actului administrativ atacat în cauza de față.

Ori, deși s-a concluzionat fără echivoc, printr-o sentință penală definitivă, că nu există prejudiciul reținut prin Decizia nr. 252 din 20 ianuarie 2015 de atragere a răspunderii solidare, cu atât mai mult vreo legătură de cauzalitate dintre atribuțiile sale și inexistentul prejudiciu.

Însă, interpretând defectuos normele de drept incidente, instanța de fond, prin soluția dată, consacră impunerea fără drept a unui prejudiciu inexistent în sarcina sa precum și îmbogățirea fără justă cauză a statului, cu suma de 2.202.376 RON.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, în nume propriu și în numele intimatei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

4.1. Reclamantul A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 16 din 5 iulie 2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin care i-a fost respinsă, ca nefiind depusă în termen, contestația formulată împotriva Deciziei nr. 252 din 20 ianuarie 2015 de angajare a răspunderii solidare emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, și obligarea pârâtei DGRFP Cluj-Napoca la soluționarea pe fond a contestației sale.

Prin acțiune, reclamantul a invocat și excepția de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x din 12 august 2014 de declarare a stării de insolvabilitate a fostei Direcții Județene de Pază Bistrița-Năsăud încheiat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și a Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014 emise de Activitatea de inspecție fiscală din cadrul AJFP Bistrița-Năsăud.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, pentru a respinge, ca nedepusă în termen contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, a constatat că această decizie i-a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 4 martie 2015, prin publicitate, conform art. 44 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare în perioada de referință. Contestația recurentului-reclamant a fost înregistrată la organul fiscal la data de 24 februarie 2016, cu depășirea termenului legal de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

4.2. Prin sentința recurată, instanța a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate invocată de reclamant, prin prisma art. 4 din Legea nr. 554/2004, apreciind că de aceasta nu depinde soluționarea pe fond a litigiului, prin raportare la petitul principal al acțiunii, anularea deciziei de soluționare a contestației și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației.

Prin aceeași sentință, Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea și a menținut actele contestate, reținând, în esență, că procedura de comunicare a deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost respectată de organul fiscal.

A constatat instanța că legalitatea procedurii de comunicare a deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost tranșată definitiv prin Decizia nr. 386 din 23 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. x/2015.

4.3. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reține Înalta Curte că acest motiv vizează neregularități de ordin procedural (exempli gratia nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.) și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Contrar alegațiilor recurentului, expuse la pct. 2 al prezentei decizii, prima instanță a reținut corect obiectul acțiunii - anularea deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare și obligarea organului fiscal la soluționarea pe fond a contestației - și a administrat probele pe care le-a apreciat a fi relevante.

Or, în raport cu obiectul acțiunii, instanța a reținut că prezintă importanță verificarea legalității Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016 de respingere a contestației recurentului-reclamant ca nedepusă în termen, respectiv a formulării în termen a acestei contestații.

Faptul că instanța de fond nu a solicitat acte din dosarele penale, care ar fi avut, în opinia recurentului-reclamant, relevanță în cauză, nu constituie o încălcare a normelor de procedură în sensul textului legal menționat, pentru că instanța a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente și concludente în soluționarea acțiunii.

Nici soluționarea cauzei la primul termen de judecată nu poate constitui o încălcare a normelor de procedură. Acțiunea reclamantului a parcurs procedura de regularizare prevăzută de art. 200 C. proc. civ., în cursul căreia pârâtele au formulat întâmpinări față de acțiunea reclamantului, neputându-se reține opinia recurentului-reclamant că instanța nu ar fi dat curs normelor de procedură care reglementează cercetarea procesului.

Recurentul-reclamant a beneficiat în fața primei instanțe de asistență juridică, avocatul său având posibilitatea de a formula cereri și de a propune probe.

Din lecturarea practicalei hotărârii recurate, se constată că instanța a pus în discuție toate cererile formulate de părți și solicitările de probatorii, măsurile dispuse, de respingere sau de admitere a probelor și de respingere a excepției de nelegalitate a procesului-verbal, fiind motivate.

Așa-zisele excepții absolute pe care le-ar fi invocat prin acțiune (precum cea a comunicării actului administrativ fiscal prin publicitate) nu constituie excepții de procedură sau de fond, în sensul art. 248 C. proc. civ., ci constituie apărări de fond, prin care reclamantul a susținut nelegalitatea actului administrativ-fiscal contestat.

Nici faptul că instanța a declarat închisă faza cercetării judecătorești și a deschis dezbaterile pe fond în aceeași ședință publică nu contravine normelor procedurale, pentru că, potrivit art. 392 C. proc. civ.,

"Dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părților, în ordinea și condițiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să își susțină cererile și apărările formulate în proces."

De asemenea, potrivit art. 394 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

"(1) Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile.

(2) Dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părțile pot depune aceste completări și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță.".

Astfel, prima instanță a soluționat cererile prealabile, a administrat probele apreciate a fi concludente și, reținând că nu mai sunt alte incidente de soluționat, a deschis dezbaterile pe fond.

Apărătorul reclamantului nu a solicitat amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise, și-a prezentat susținerile pe fondul cauzei după care instanța, apreciind a fi lămurite împrejurările cauzei, a reținut pricina în pronunțare.

Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4.4. Reține Înalta Curte că nici motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al articolului menționat nu este întemeiat.

Hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde, astfel, motivelor de fapt inserate în cererile depuse la dosar.

Motivarea sentinței recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De fapt, recurentul-reclamant nu aduce niciun argument în sensul că hotărârea de fond ar fi nemotivată, ci critică soluția de respingere a excepției de nelegalitate și de respingere a cererii de chemare în judecată, apreciind că instanța a interpretat și aplicat greșit art. 4 din Legea nr. 554/2004 și dispozițiile Codului de procedură fiscală, susținerile sale putându-se încadra în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

4.5. Însă, analizând alegațiile recurentului, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x din 12 august 2014 de declarare a stării de insolvabilitate a Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud și a Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014, corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinit condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 554/2004, de actele administrative ce fac obiectul excepției de nelegalitate nedepinzând soluționarea litigiului pe fond.

Recurentul-reclamant susține că excepția era admisibilă prin raportare la solicitarea formulată în subsidiarul cererii de chemare în judecată, pe care instanța l-a ignorat, nepunând în discuție și neanalizând motivele de nulitate invocate la pct. II.2 și II.3 din acțiune.

Înalta Curte constată că la pct. II.2 din acțiune, reclamantul face aprecieri asupra conținutului Deciziei nr. 252 din 20 ianuarie 2015 de angajare a răspunderii solidare, apreciind, în esență, că nu conține o descriere minimă a motivelor în fapt și în drept care au generat datoria în sarcina instituției publice, solicitând anularea acestei decizii.

De asemenea, la pct. II.3 invocă aspecte din Dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, deschis în urma plângerii penale formulate împotriva sa în baza Deciziei de impunere nr. x din 8 aprilie 2014.

În condițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare în perioada analizată, instanța de contencios administrativ nu poate analiza fondul raportului juridic fiscal, ci, cel mult, poate obliga organul fiscal să soluționeze pe fond contestația împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Potrivit prevederilor art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc. , împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

Potrivit art. 210 alin. (1) C. proc. fisc. , în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz, iar alin. (2) al aceluiași articol statuează că decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

Conform dispozițiilor art. 218 alin. (2) din același cod, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 2 din Codul de procedură fiscală, prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Deci, procedura de contestare la organul fiscal este obligatorie în situația dată, fiind urmată de procedura în fața instanței de judecată.

Conform dispozițiilor art. 47 alin. (1) din C. proc. fisc. , actul administrativ fiscal poate fi modificat, anulat sau desființat în condițiile prezentului cod.

Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate mai sus, Înalta Curte apreciază că nu poate fi contestată direct la instanța de contencios administrativ decizia de angajare a răspunderii solidare, ci decizia dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ-fiscal după contestarea acestuia în procedura recursului administrativ reglementată de art. 205 și următoarele din C. proc. fisc.

Astfel, în mod corect prima instanță a apreciat că actele ce fac obiectul excepției de nelegalitate nu au nicio influență în soluționarea acțiunii, al cărui obiect privește anularea deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, Decizia nr. 16 din 5 iulie 2016 prin care s-a respins contestația ca nedepusă în termen, instanța neputând analiza decizia de angajare a răspunderii solidare, la baza căreia a stat Procesul-verbal nr. x din 12 august 2014.

4.6. Nu sunt fondate nici alegațiile recurentului-reclamant referitoare la necompetența organului fiscal care a soluționat contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Contrar susținerilor sale, Ordinul ANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală nu a fost abrogat implicit prin Ordinul nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Conform art. 3 din Ordinul ANAF nr. 2906/2014,

"La data intrării în vigoare a prezentului ordin se abrogă prevederile Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 450/2013 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 24 aprilie 2013.".

Deci, Ordinul ANAF nr. 127/2014 reținut de prima instanță era în vigoare în perioada analizată și potrivit art. 12.2 din acest ordin, "Competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare aparține organului fiscal, direcția generală regională a finanțelor publice ori Direcția Generală Regională a Finanțelor publice București, ca structură ierarhic superioară organului fiscal căruia îi revine competența de administrare a debitorului principal (...)".

Astfel, corect a constatat prima instanță că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca era competentă a soluționa contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.

4.7. În ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. 16 din 5 iulie 2016 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin care a fost respinsă ca nedepusă în termen contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte constată că în mod întemeiat prima instanță a reținut faptul că procedura de comunicare a deciziei de angajare a răspunderii a fost legală, conformă normelor procedurale, în raport cu cele reținute prin Decizia nr. 386 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud din Dosarul nr. x/2015, decizie definitivă.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant în sensul că, în Decizia nr. 386/2016, instanța nu ar fi luat în discuție și nu a analizat în considerentele hotărârii motivele de nulitate absolută referitoare la procedura de comunicare a Deciziei nr. 252 din 20 ianuarie 2015, invocate prin prezenta acțiune.

Potrivit art. 431 C. proc. civ.,

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.".

Deci, potrivit acestui articol, autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte, un aspect pozitiv și unul negativ.

Aspectul negativ, consacrat de alin. (1), este incident dacă, într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă valorificarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei juridic, extinzând astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii inițiale asupra sorții unui viitor litigiu, în sensul de a institui o interdicție a unei noi judecăți cu privire la aceeași chestiune litigioasă, între aceleași părți.

Aspectul pozitiv reiese din alin. (2) al art. 431 C. proc. civ., de acesta beneficiind oricare dintre părțile litigante, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Deci, aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat sau prezumția legală de lucru judecat este incident atunci când nu sunt întrunite condițiile excepției autorității de lucru judecat (tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză), dar, potrivit hotărârii judecătorești definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți, fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior.

Astfel, puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În cauză, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a ținut cont de dezlegarea deja dată prin Decizia nr. 386 din 23 iunie 2016 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, definitivă, asupra aspectului litigios privind legalitatea procedurii de comunicare a deciziei de angajare a răspunderii solidare, dând eficiență prezumției de lucru judecat, neputându-se vorbi despre încălcarea dreptului recurentului-reclamant la un proces echitabil, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție sau art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Restul susținerilor recurentului-reclamant, privind inexistența vreunei pagube în patrimoniul statului și legătura de cauzalitate dintre atribuțiile sale și prejudiciul reținut de organul fiscal, excedează analizei instanței în această cauză.

4.8. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 69 din 17 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.

GGC - LM