ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 101/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, anularea deciziei de recalculare a pensiei nr. 17449 din 24 mai 2017. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la aceeași instanță, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 17449 din 15 septembrie 2017, iar prin cererea înregistrată în data de 09 martie 2018 sub nr. x/2018, a formulat contestație împotriva deciziei de recalculare nr. 17449/3 din 11 ianuarie 2018.

Prin încheierea din 24 septembrie 2018, Tribunalul Tulcea a conexat cererile ulterioare la cea dintâi înregistrată, iar prin sentința civilă nr. 305 din 04 martie 2019, pronunțată în dosarul civil nr. x/2017, s-au respins toate contestațiile formulate de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., invocând, totodată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 și arătând că sunt încălcate dispozițiile art. 16, 20, 24, 26, 31 și 47 din Constituție.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispozițiile art. 47 din Constituția României și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 23/2015 în raport de dispozițiile art. 16, 20, 24, 26 și 31 din Constituția României.

Împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019, reclamantul A. a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și, în rejudecare, admiterea în totalitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant arată că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este nelegală, acest înscris neputând fi un instrument legal de sesizare a instanței de control constituțional deoarece nu cuprinde părerea reclamantului, ca parte care a invocat excepția, părere concretizată în argumentarea încălcării de către norma de drept a principiilor constituționale, încheierea de sesizare trebuind să cuprindă, obligatoriu, aceste argumente.

Se susține că la dosarul cauzei nu se află o atare motivare a cererii prin care reclamantul a invocat excepția, pentru ca instanța de control constituțional să o poată analiza, astfel cum a fost motivată.

În altă ordine de idei, reclamantul apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a admis parțial sesizarea, doar pentru încălcarea unei singure dispoziții constituționale, câtă vreme nu există nicio argumentare.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel nu putea să considere admisibilă în parte cererea, de vreme ce nu se știa din ce perspectivă trebuie analizată de Curtea Constituțională excepția invocată, în raport de articolele din Constituție presupus a fi încălcate.

Se mai arată că, și în ipoteza în care instanța de control constituțional ar fi respins vreo excepție privitoare la aceeași normă de drept, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate nu putea admite cererea doar în parte, în lipsa indicării exprese a criticilor pe care Curtea Constituțională urma a le avea în vedere în analiza încălcărilor textelor menționate din Constituție.

Intimata-pârâtă Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale a depus întâmpinare la data de 09 ianuarie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii din data de 12 noiembrie 2019, ca fiind temeinică și legală.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că articolele din Constituție în raport de care recurentul-reclamant a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu au nicio legătură cu obiectul cererii deduse judecății.

Recurentul-reclamant a transmis în data de 20 ianuarie 2020 răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant pentru intimată în persoana consilierului juridic ce a semnat întâmpinarea, excepția lipsei calității de reprezentant pentru intimată a Direcției generale juridice, solicitând casarea cu trimitere, prin admiterea căii de atac.

În susținerea excepțiilor invocate, recurentul-reclamant arată că delegația de reprezentare depusă este eliberată de directorul Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naționale, efectele acestui înscris fiind lovite de nulitate absolută.

Un alt argument exprimat de recurent vizează faptul că respectivul consilier juridic nu are atribuții de serviciu în cadrul Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naționale, în sensul art. 2 teza a II-a din Legea nr. 514/2003, nefiind respectată nici procedura specială instituită prin Ordinul de ministru nr. 75/2009 privind activitatea procesuală.

În plus, recurentul-reclamant consideră că au fost încălcate flagrant atât Decizia 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind reprezentarea în instanță, cât și dispozițiile legii care reglementează activitatea consilierilor juridici.

Cât privește excepția lipsei calității de reprezentant pentru intimată a Direcției generale juridice, recurentul aduce aceleași argumente privind nerespectarea procedurii prevăzute în Ordinul de ministru nr. 75/2009, precum a a Deciziei 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai sus indicată.

Față de motivele mai sus arătate, recurentul conchide că se impune a se constata faptul că întâmpinarea, redactată și depusă de consilier juridic, nu are forță juridică în fața instanței.

Înalta Curte a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de recurentul-reclamant, pentru argumentele ce succed:

Prin considerentul nr. 28 din Decizia nr. 9/2016, invocată de recurentul-reclamant în susținerea excepției ridicate, Înalta Curte a constatat că anumite activități juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acțiuni, de exercitare și motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activități le este permisă numai în condițiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcționari publici sau de angajați, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat.

Prin urmare, Înalta Curte nu a constatat imposibilitatea reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată prin consilier juridic, ci doar că actele procesuale nu se pot face prin mandatar persoană juridică și nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, ceea ce este o cu totul altă situație.

Cât privește calitatea intimatului Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. a) din H.G. nr. 144/2016, aceasta este o structură cu personalitate juridică, organizată la nivel de structură centrală în subordinea Ministerului Apărării Naționale.

Totodată, relevante sunt și dispozițiile art. 64 alin. (1)-(2) din Instrucțiunile privind activitatea legislativă și de asistență juridică în Ministerul Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul nr. M.75/2009, potrivit căruia "Structurile Ministerului Apărării Naționale care au personalitate juridică, potrivit legii (așa cum este și Casa de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naționale), pot fi reprezentate în justiție de către Direcție (Direcția generală juridică), la cererea conducătorilor acestora și cu aprobarea șefului Direcției, pe baza împuternicirii semnate de conducătorul persoanei juridice reprezentate. Cererile de chemare în judecată, cele pentru exercitarea căilor de atac, recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, inițierea sau acceptarea procedurilor de mediere ori de arbitraj, precum și propunerile pentru tranzacții se depun sub semnătura conducătorului persoanei juridice reprezentate".

În cauză, directorul Casei de Pensii Sectoriale a împuternicit pe consilierul juridic B. să reprezinte în proces structura cu personalitate juridică din subordinea Ministerului Apărării Naționale, astfel încât în mod legal întâmpinarea este semnată de consilierul juridic delegat, nefiind necesară semnătura conducătorului Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naționale, întrucât întâmpinarea nu este un act procesual de dispoziție dintre cele menționate în art. 64 alin. (2) teza a doua din Instrucțiuni.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca și condiție de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prioritar examinării în concret a acestor condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate, care constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Așa fiind, judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, astfel încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Totodată, din analiza jurisprudenței Curții Constituționale, Înalta Curte reține că, în examinarea excepțiilor de neconstituționalitate, instanța de control constituțional a conturat o structură a oricărei excepții de neconstituționalitate, care cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat.

Așadar, primul element al excepției se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituțional, fie menționării conținutului său normativ, iar cel de-al doilea element se circumscrie indicării textului sau principiului constituțional pretins încălcat.

Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că, în condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție "sine qua non" a existenței acesteia.

În aceste condiții, Curtea Constituțională a constatat că, în situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele trei elemente menționate.

Referitor la competența instanțelor judecătorești de a se pronunța cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate, instanța de control constituțional a arătat că neindicarea de către autorul excepției a normei constituționale pentru a cărei încălcare consideră că textul legal atacat este neconstituțional sau trimiterea generică la încălcarea Constituției constituie un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepției, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul constituțional al termenului.

În situația în care excepția de neconstituționalitate cuprinde în structura sa primele două elemente anterior menționate, numai Curtea este cea chemată să se pronunțe asupra acestei probleme, respectiv dacă aceasta este sau nu motivată, întrucât ea singură își stabilește competența, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Așa fiind, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției, cerințe care, de altfel, sunt și condiții de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra temeiniciei.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte reține că, în considerentele încheierii prin care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 prin raportare la art. 16, 20, 24, 26 și 31 din Constituția României, Curtea de Apel Constanța a arătat că toate aceste dispoziții, însemnând articolele din Constituție mai sus arătate, nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecății, considerând implicit că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate cerută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Or, legea prevede condiția ca dispozițiile legale contestate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, iar nu dispozițiile normei constituționale la care autorul cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional se raportează.

Încheierea de ședință din 12 noiembrie 2019 este nelegală, în parte, instanța apreciind eronat asupra neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.

Așadar, instanța de apel în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu era îndrituită să analizeze legătura textelor din Constituția României pretins a fi încălcate cu obiectul cererii deduse judecății, ci acea legătură trebuia analizată doar în raport cu textul de lege pretins a fi neconstituțional, în speță - art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015.

Analiza relevanței unor texte din Constituție în soluționarea excepției de neconstituționalitate este subsumată temeiniciei excepției și nu intră în atribuțiile instanței judecătorești, deoarece numai Curtea Constituțională are competența de a se pronunța asupra conformității prevederilor legale cu dispozițiile sau principiile Constituției, conform art. 2 din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte încheierea recurată, numai în ceea ce privește soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport cu dispozițiile art. 16, 20, 24, 26 și 31 din Constituția României și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată, în vederea sesizării Curții Constituționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispozițiile art. 16, 20, 24, 26 și 31 din Constituția României.

Casează în parte încheierea atacată și trimite spre o nouă judecată cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 în raport de dispozițiile art. 16, 20, 24, 26 și 31 din Constituția României.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2020.