ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3748/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Teleorman, anularea deciziei de impunere fiscală suplimentară nr. x din 17 aprilie 2015, sinteză a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 17 aprilie 2015, și a Deciziei nr. 1030 din 23 noiembrie 2015 emisa de DGFP Prahova.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2362 din data de 5 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în favoarea căreia a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalul Teleorman prin Sentința civilă nr. 90 din 22 februarie 2016, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și, în consecință, a anulat parțial Decizia de impunere nr. x din 17 aprilie 2015, Raportul de inspecție fiscală nr. x din 17 aprilie 2015, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, și Decizia nr. 1030 din 23 noiembrie 2015 emisă de DGFP Prahova, în ce privește suma de 1.756.237 RON, reprezentând diferența dintre obligațiile suplimentare de plată reținute de organele fiscale (1.961.158 RON) și obligațiile suplimentare de plată reținute de instanță (204.921 RON).

A respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor sus menționate în ce privește obligațiile suplimentare de plată în sumă de de 204.921 RON, reprezentând TVA: 58.277 RON, impozit pe profit: 121.000 RON, majorări TVA: 8481 RON, majorări impozit pe profit: 6906 RON, penalități TVA: 5653 RON și penalități impozit pe profit: 4604 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței civile nr. 2362 din data de 5 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând casarea acesteia, în principal cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta a invocat, mai întâi, excepția nulității Sentinței civile nr. 2362 din 5 iulie 2016, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., arătând că hotărârea Curții de Apel București este redactată în totalitate prin preluarea ad litteram a conținutului contestației, precum și a conținutului raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Judecătorul fondului nu a prezentat propriile sale argumente de fapt și de drept în susținerea hotărârii pe care a pronunțat-o și nu a arătat punctual motivele pentru care a înlăturat fiecare dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă. În plus, instanța de fond avea atribuția de a evalua materialul probator și de a examina prin prisma dispozițiilor legale incidente dacă probele administrate fac dovada celor susținute de intimata-reclamantă.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în speță fiind încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991 coroborate cu art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) și (4) lit. f) din Codul fiscal și cu cele ale pct. 12 și pct. 44 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal și OMFP nr. 3055/2009, în ceea ce privește impozitul pe profit, și prevederile art. 134

1

alin. (1), art. 134

2

alin. (1), art. 138 lit. a) și b), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal în ceea ce privește TVA.

A evocat circumstanțele de fapt ale litigiului și aspectele reținute prin actele administrativ-fiscale contestate în speță și a argumentat că obligațiile suplimentare de plată au fost corect stabilite. Contrar reținerilor instanței de fond cu privire la soluționarea cauzei penale, Tribunalul Teleorman s-a pronunțat doar cu privire la vinovăția pe latură penală, efectele raportului de inspecție fiscală și ale deciziei de impunere putând fi înlăturate doar de către instanța de contencios administrativ și fiscal.

1.4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.

A solicitat respingerea excepției nulității sentinței recurate, susținând că faptul că instanța, urmare a cercetării judecătorești efectuate și a analizei probatoriului efectuat, a împărtășit opiniile exprimate de intimată și ale consultantului fiscal independent, nu echivalează cu lipsa unei opinii proprii în cântărirea adevărului obiectiv al cauzei.

Intimata a făcut referire la soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman și la concluziile raportului de expertiză realizat în cauza penală și a arătat că argumentele recurentei privind lipsa impactului cauzei penale încalcă prevederile art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la CEDO, așa cum s-a statuat în cauze similare (dintre care a menționat cauza Lucky vs. Suedia și Lungu vs. România).

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO, include dreptul părții de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

În strânsă legătură cu acest din urmă aspect este principiul nemijlocirii, care presupune obligația instanței de judecată de a cerceta direct și nemediat toatele elementele care țin de justa soluționare a cauzei. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

În speță, Înalta Curte constată că prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, concluzionând că recurenta-reclamantă nu datorează toate sumele imputate prin actele a căror anulare se solicitase.

Din analiza hotărârii astfel pronunțate se constată, însă, că instanța de fond s-a limitat la a da aparența unei minime examinări a cauzei, raportându-se preponderent, în considerente, la concluziile unui raport de expertiză contabilă extrajudiciară, specialitatea fiscalitate, întocmit de expertul independent B. în dosarul nr. x/2013 din 10 iulie 2015 al Inspectoratului de Poliție al județului Teleorman Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, ale cărui concluzii și le-a însușit în totalitate.

Acest înscris a fost depus în probă de către intimata-reclamantă, iar instanța de fond nu a argumentat și nici nu a expus motivul pentru care apărările pârâtei privind legalitatea impunerii au fost considerate neîntemeiate sau rațiunea pentru care a ales să dea prevalență înscrisului menționat în detrimentul altor mijloace de probă depuse la dosar sau pe care ar fi avut posibilitatea să le administreze.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 16 și art. 22 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorul este dator să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt sau de drept și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, care vor fi administrate de către instanța care judecă procesul.

Instanța de fond a reținut și valorificat un mijloc de probă administrat în cursul cercetărilor penale, anume un raport de expertiză contabilă extrajudiciară, considerând această probă determinantă, fără ca partea adversă să aibă posibilitatea efectivă de a administra probe în combatere și în condițiile în care avea posibilitatea de a dispune efectuarea unei expertize contabile judiciare adecvate specificului prezentei spețe și problemelor de drept ce se dezbat.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să administreze mijloacele de probă care se impun în vederea justei soluționări a cauzei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 2362 din data de 5 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iulie 2019.

GGC - MM