ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 235 din data de 28 iunie 2018 a Judecătoriei Turda, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 200 zile amendă penală, cu 150 de RON ziua de amendă, adică 30000 RON amendă penală conform prevederilor art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, prevăzută de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea amenzii penale cu pedeapsa închisorii.
În baza art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
A fost obligat inculpatul să desființeze lucrările executate după data de 17.09.2013 la construcția situată în Turda, strada x (imobil lipit de locuința inculpatului situată administrativ în Turda, str. x) - să readucă această construcție la stadiul de construcție compusă din fundație de beton armat și un nivel construit din cărămidă ceramică.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..
Prin Decizia penală nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 235 din data de 28 iunie 2018 a Judecătoriei Turda.
Împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 22 noiembrie 2018.
Prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În cadrul motivelor de recurs în casație formulate, inculpatul a arătat că, potrivit doctrinei, se poate încadra în cazul de recurs în casație invocat situația în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenție sau abatere disciplinară ori o faptă care ar putea atrage numai răspunderea civilă.
De asemenea, s-a mai arătat că, tot potrivit doctrinei, ar fi justificat să se încadreze în acest caz de casare și situațiile în care legea penală prevede că fapta nu constituie infracțiune în anumite împrejurări, cum ar fi existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (în contextul legii noi - cauze justificative sau de neimputabilitate), cu condiția ca instanța de recurs să nu constate împrejurări cerute de lege, ci aceste împrejurări să fi fost constatate de instanțele de fond. În acest sens, s-a arătat că dacă instanțele de fond au făcut aceste constatări, însă au dat o interpretare greșită legii penale cu privire la condițiile de aplicare a cauzei, atunci recursul în casație ar fi admisibil.
S-a mai considerat că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa de vinovăție prevăzută de lege constituie alte cazuri în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, respectiv cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., distincte de acela al neprevederii faptei în legea penală, de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., este greu de crezut că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I este diferit de cel la care se referă cazul de casare de la articolul 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În acest sens, s-a apreciat că se subsumează noțiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspect obiectiv, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, inculpatul A. a arătat că a solicitat atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel pronunțarea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile privitoare la starea de necesitate sau a excesului imputabil, apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru aplicarea acestor instituții juridice.
În acest sens, a susținut că se impune menționat faptul că noul corp de clădire nu a fost edificat lângă cel vechi astfel cum reține prima instanță, ci lipit de acesta, lucru care rezultă, printre altele, și din declarația martorului B., cât și din fotografiile de la dosarul cauzei care ilustrează diferite etape ale construcției, însă sub nicio formă din fotografia de la fila x d.u.p la care face referire prima instanță, întrucât aceea fotografie ilustrează imobilul după finalizarea lui și aplicarea tencuielii decorative uniforme pe ambele corpuri de clădire, iar trimiterea la acea fotografie s-a făcut într-un mod superficial de către prima instanță.
În ceea ce privește modalitatea alternativă de a salva bunul de la pericol, respectiv vechiul corp de clădire edificat în mod legal, inculpatul a criticat motivarea primei instanțe care a reținut că "în momentul în care s-a dispus oprirea lucrărilor, inculpatul (pentru a înlătura pericolul invocat) avea la dispoziție mai multe variante legale de înlăturare a pericolului, printre care: să desființeze construcția nouă lipită de cea veche și astfel să readucă construcția veche la stadiul anterior începerii construcției noi; să acopere spărturile (golurile) din peretele exterior al construcției vechi și să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi".
În opinia recurentului, modalitatea alternativă de salvare a bunului de la pericol indicată de instanță ar fi dus tot la săvârșirea infracțiunii întrucât "acoperirea spărturilor (golurilor) din peretele exterior al construcției vechi" presupunea zidirea acestor spărturi, adică executarea lucrărilor de construire după ce s-a dispus oprirea acestora.
În continuare, recurentul a mai opinat și în sensul că s-ar pune, eventual, problema proporționalității faptei săvârșite și valoarea protejată, caz în care trebuia analizat dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale excesului neimputabil în acțiunea de salvare prin analiza împrejurărilor concrete în care a fost săvârșită fapta și consecințele care s-ar fi putut produce în concret.
De asemenea, s-a susținut că prima instanță a mai identificat o modalitate alternativă de evitare a pericolului, respectiv acela de a evita autodemolarea vechiul corp de clădire din cauza infiltrării apei pluviale în pereți și anume "să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi". Deși soluția apare ca fiind destul de ingenioasă, în opinia inculpatului, aceasta este aproape imposibil de pus în practică având în vedere că și acoperișul vechii construcții a fost parțial decopertat, aspect care permitea apelor pluviale să cadă direct pe peretele prin care s-a făcut legătura cu noua construcție, iar pe de altă parte nu a reușit să obțină o autorizație post-factum și încă efectuează demersuri în acest sens, ceea ce înseamnă că ar trebui să mențină în funcțiune aceste "sisteme de drenare a apei" inclusiv în prezent și la fiecare ploaie să continue împreună cu ceilalți membri ai familiei să scoată apa din vechea construcție cu gălețile.
Prin aceleași motive recurs în casație, inculpatul a arătat că nicio instanță nu a exclus existența pericolului de demolare a casei din cauza condițiilor meteorologice care erau nefavorabile. Mai mult de atât, ambele instanțe au admis implicit, prin motivarea realizată, existența acelui pericol datorat precipitațiilor abundente specifice anotimpului de toamnă, însă, aplicând normele de drept la starea de fapt, au apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile stării de necesitate sau ale excesului neimputabil, întrucât nu este îndeplinită condiția proporționalității acțiunii de salvare.
Față de aspectele anterior arătate, inculpatul A. a solicitat să se constate că, în principal, sunt îndeplinite condițiile stării de necesitate, iar în subsidiar, cele ale excesului neimputabil și, pe cale de consecință, să se dispună achitarea acestuia.
Un alt motiv de recurs în casație invocat vizează lipsa situației premisă a infracțiunii. Astfel, s-a arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de continuare a lucrărilor de construcții după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, faptă prevăzută și pedepsită de art. 24 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 50 din 1991. Însă pentru a exista infracțiunea reținută în sarcina sa, un organ de control al statului trebuia să identifice lucrările efectuate până la momentul controlului și să dispună oprirea efectuării lucrărilor cu privire la o construcție determinată.
Referindu-se la procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională nr. x din 17.09.2013, inculpatul A. a arătat că agentul constatator a constatat executarea unei construcții pe strada x nr. 11A, compusă din fundație de beton armat și un nivel construit din cărămidă ceramică, fără a deține certificat de urbanism și autorizație de construire.
Conform pct. 7 din actul administrativ, un reprezentant al primarului municipiului Turda a dispus (deși nu a fost la fața locului) sistarea lucrărilor și desființarea construcțiilor fără autorizație de construire. Însă agentul constatator sau reprezentantul primarului municipiului Turda nu a determinat, într-un mod care nu lasă urmă de dubiu, care sunt lucrările cu privire la care s-a dispus sistarea și construcția cu privire la care se solicita desființarea.
Astfel, inculpatul a opinat că identificarea corectă a lucrărilor și construcțiilor cu privire la care s-a luat măsura complementară de sistare și desființare era obligatorie pentru a se putea reține infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, iar acest aspect este deosebit de important întrucât, în situația în care lipsește ordinul autorității sau ordinul autorității se referea la alte lucrări sau alte construcții, atunci în cauză este vorba despre o contravenție și nu o infracțiune.
Totodată, a arătat că, din procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională nr. x din 17.09.2013, nu rezultă că ordinul autorității se referă la lucrările și construcțiile efectuate pe terenul situat pe strada x nr. 11 A sau pe cel situat pe strada x.
Tot în acest sens, inculpatul a arătat că instanța de fond l-a condamnat pentru că a efectuat lucrări de construire la construcția situată în localitatea Turda, str. x, însă, nu există un ordin al autorității administrației publice prin care să se dispună, în mod expres, sistarea lucrărilor și desființarea construcțiilor cu privire la această construcție.
Astfel, inculpatul A. a opinat că, pentru a exista situația premisă a acestei infracțiuni, agentul constatator trebuia sa identifice, în mod clar și fără echivoc, care sunt lucrările cu privire la care se dispune sistarea și care sunt construcțiile cu privire la care se dispune desființarea, iar modalitatea de redactare a procesului-verbal nu poate constitui situația premisă pentru reținerea infracțiunii de continuare a lucrărilor de construcții după dispunerea opririi acestora de către organele de control.
Concluzionând, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casație, achitarea sa și înlăturarea obligației de desființare a lucrărilor executate după data de 17.09.2013 la construcția situată în Turda, str. x, respectiv să readucă această construcție la stadiul de construcție compusă din fundație de beton armat și un nivel construit din cărămidă ceramică
Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, prin încheierea din 15 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători și a acordat termen la data de 12 aprilie 2019, cu citarea recurentului-inculpat la adresele cunoscute.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 1115/A/2018 din 09 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.
Din examinarea cererii de recurs în casație a rezultat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.
În ceea ce privește motivele invocate de recurentul inculpat A., în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că acesta a susținut, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive, lipsind latura obiectivă a infracțiunii, iar situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanțele inferioare nu constituie faptă de natură penală.
Înalta Curte a reținut că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, instanța supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Așadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.
Din modul în care recurentul a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate, Înalta Curte a apreciat că se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv), recursul în casație fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.
Analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele inferioare și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că criticile recurentului inculpat privind reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Astfel, în temeiul art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în limitele precizate anterior.
Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.
Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.
Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."
Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
În cauza de față, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Astfel, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, inculpatul A., în perioada 17.09.2013 - 03.12.2014 a procedat la edificarea unei construcții constând în casă de locuit compusă din parter, 2 etaje și mansardă, situată administrativ în Turda pe str. x, fără a deține autorizație de construire și după ce executarea lucrărilor a fost oprită de organele competente prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/17.09.2013.
Negând această situație de fapt, inculpatul A. a susținut, în cadrul prezentului demers judiciar, că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii.
În acest sens, recurentul inculpat a susținut că în cauză, sunt incidente dispozițiile privitoare la starea de necesitate sau a excesului imputabil, față de împrejurarea că noul corp de clădire nu a fost edificat lângă cel vechi astfel cum a reținut prima instanță, ci lipit de acesta, lucru care rezultă, printre altele, din declarația martorului B., cât și din fotografiile de la dosarul cauzei care ilustrează diferite etape ale construcției, și nu din fotografia de la fila x d.u.p la care face referire prima instanță, întrucât aceea fotografie ilustrează imobilul după finalizarea lui și aplicarea tencuielii decorative uniforme pe ambele corpuri de clădire, iar trimiterea la aceea fotografie s-a făcut într-un mod superficial de către prima instanță.
În ceea ce privește modalitatea alternativă de a salva bunul de la pericol, respectiv vechiul corp de clădire edificat în mod legal, inculpatul a precizat că modalitatea alternativă indicată de instanță ar fi dus tot la săvârșirea infracțiunii întrucât "acoperirea spărturilor (golurilor) din peretele exterior al construcției vechi" presupunea zidirea acestor spărturi, adică executarea lucrărilor de construire după ce s-a dispus oprirea acestora.
De asemenea, a susținut că prima instanță a mai identificat o modalitate alternativă de evitare a pericolului, respectiv acela de a evita autodemolarea vechiul corp de clădire din cauza infiltrării apei pluviale în pereți și anume "să efectueze dispozitive de drenare a apei astfel încât apa pluvială să nu stagneze în imediata vecinătate a peretelui exterior al casei vechi", însă, în opinia inculpatului, aceasta este aproape imposibil de pus în practică având în vedere că și acoperișul vechii construcții a fost parțial decopertat, aspect care permitea apelor pluviale să cadă direct pe peretele prin care s-a făcut legătura cu noua construcție, iar pe de altă parte nu a reușit să obțină o autorizație post-factum și încă efectuează demersuri în acest sens, ceea ce înseamnă că ar trebui să mențină în funcțiune aceste "sisteme de drenare a apei" inclusiv în prezent și la fiecare ploaie să continue împreună cu ceilalți membri ai familiei să scoată apa din vechea construcție cu gălețile.
Un alt motiv de recurs în casație invocat vizează lipsa situației premise a infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv săvârșirea infracțiunii de continuare a lucrărilor de construcții după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, faptă prevăzută și pedepsită de art. 24 alin. (1), lit. b) din Legea nr. 50/1991.
Referindu-se la procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională nr. x din 17.09.2013, inculpatul A. a arătat că nu a fost determinat, într-un mod clar, care sunt lucrările cu privire la care s-a dispus sistarea, și construcția cu privire la care se solicita desființarea, iar în situația în care lipsește ordinul autorității sau ordinul autorității se referea la alte lucrări sau alte construcții, atunci în cauză este vorba despre o contravenție și nu o infracțiune.
Totodată, a arătat că din procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională anterior menționat nu rezultă că ordinul autorității se referă la lucrările și construcțiile efectuate pe terenul situat pe strada x nr. 11 A sau pe cel situat pe strada x, fiind condamnat pentru că a efectuat lucrări de construire la construcția situată în localitatea Turda, str. x, însă nu există un ordin al autorității administrației publice prin care să se dispună în mod expres sistarea lucrărilor și desființarea construcțiilor cu privire la această construcție.
Astfel, inculpatul A. a opinat că, pentru a exista situația premisă a acestei infracțiuni, agentul constatator trebuia sa identifice, în mod clar și fără echivoc, care sunt lucrările cu privire la care se dispune sistarea și care sunt construcțiile cu privire la care se dispune desființarea, iar modalitatea de redactare a procesului-verbal nu poate constitui situația premisă pentru reținerea infracțiunii de continuare a lucrărilor de construcții după dispunerea opririi acestora de către organele de control.
Altfel spus, criticând concluziile instanțelor de fond și de apel cu privire la valoarea probatorie dată procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională de referință, precum și interpretarea dată de acestea întregului material probator administrat în cauză, recurentul inculpat neagă baza factuală care a condus la reținerea vinovăției sale, solicitând, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației care îi este adusă.
În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.
În esență, cazul de recurs în casație invocat în cauză, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. își găsește aplicabilitatea și în situația când există o cauză justificativă sau de neimputabilitate astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, în raport de considerentele hotărârii recurate, prin care nu s-a exclus existența pericolului de demolare a imobilului din cauza condițiilor meteo nefavorabile, recurentul inculpat a invocat îndeplinirea condițiilor stării de necesitate cu referire la excesul neimputabil.
Astfel, prin decizia recurată s-a reținut că inculpatul a invocat starea de necesitate, arătând că, oprirea lucrărilor era de natură să afecteze locuința sa și a familiei sale, locuință ce se afla într-o stare de interdependență cu cea aflată în construire neautorizată, astfel că a optat în continuarea lucrărilor pentru a-și salva casa.
Curtea a reținut că susținerile inculpatului referitoare la contextul de fapt de la data controlului, respectiv că un perete exterior al casei vechi era demolat parțial și condițiile meteo erau nefavorabile, chiar reale fiind, nu atrag incidența dispozițiilor referitoare la excesul neimputabil în forma stării de necesitate în raport de evidenta disproporție între acțiunea sa materială prin care a procedat la "salvarea" bunului de pericol și însăși situația de pericol reclamată.
Făcând referire la dispozițiile art. 26 alin. (2) C. pen., invocate de altfel și de către inculpat prin motivele de recurs în casație, instanța de apel a apreciat că excesul neimputabil apare în momentul în care persoana nu a realizat, în momentul comiterii faptei că, prin salvare, pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă starea de pericol nu ar fi fost înlăturată. Din interpretarea textului de lege rezultă că nu este incompatibilă reținerea stării de necesitate cu producerea conștientă a unor urmări mai grave decât cele care le-ar fi produs pericolul invocat, în măsura în care disproporția nu este vădită.
Argumentația inculpatului în sensul că a procedat la continuarea lucrărilor după data de 17 septembrie 2013 pentru a salva locuința veche a familiei de la inundarea cu apă pluvială, materialitatea acțiunii inculpatului, de edificare a încă 3 nivele de construcție, în decurs de 1 an de zile, a fost apreciată de instanța de apel ca fiind una evident disproporționată în raport de situația de pericol invocată, astfel că, din perspectivă juridică, nu se poate reține starea de necesitate ca și cauză justificativă.
Deopotrivă, instanța de apel a reținut că situația "imperioasă de acționare" în contra dispozițiilor legale, anume că starea afirmată de pericol de ruinare a locuinței sale deținută legal, a fost creată chiar de el și prin încălcarea repetată a legii, iar în acest cadru complet în afara legii, a fost descoperit și sancționat contravențional inculpatul la data de 17 septembrie 2013 de către autoritățile locale competente din cadrul Serviciului Disciplina în Construcții din Primăria Turda, fiind dispusă măsura opririi lucrărilor.
Totodată, răspunzând criticilor invocate de către inculpat, Curtea a apreciat că acceptarea în favoarea acestuia a incidenței stării de necesitate ori chiar a depășirii ei în comiterea infracțiunii constând în continuarea lucrărilor de construire ar fi de natură să înfrângă principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă în obținerea unui drept. Or, cum situația de criză invocată este rezultatul direct al conduitei inculpatului acesta nu se poate bucura de protecția legii.
În atare condiții, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, în mod formal, incidența excesului neimputabil, în condițiile în care starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel, relevă că edificarea construcției nu are nicio legătură cu săvârșirea faptei în stare de necesitate, argumentele invocate neavând vreo legătură juridică cu o pretinsă cauză de neimputabilitate.
Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul cenzurii instanței de casație este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speță, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susținerilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A..
Înalta Curte notează însă că susținerile recurentului cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către organele de control competente, prevăzută de art. 24 lit. b) din Legea 50/1991, în forma reținută în sarcina sa, vizează, în realitate, temeinicia situației de fapt reținute în cauză și modul de apreciere a mijloacelor de probe administrate, nicidecum neprevederea faptei de legea penală, în sensul cazului de casare expres invocat.
Mai exact, susținerile inculpatului A. în cuprinsul recursului în casație, prin care se evocă situația de fapt reținută de instanțele ordinare ori interpretarea dată de acestea probatoriului administrat în cauză, constituie, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel și dispunerii unei soluții favorabile inculpatului.
Or, astfel cum s-a arătat și în considerentele încheierii din 15 februarie 2019 prin care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1115/A/2018 din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2019.