ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 22 februarie 2024

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1356 din data de 10 mai 2023, pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. coroborat cu art. 6 din C. proc. pen. și art. 4 Protocol 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la presupusa infracțiune privind proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcții ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența, dacă în acest fel este pusă în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995.

În conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de persoana vătămată B..

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 1356 din 10 mai 2023 pronunțată de Judecătoria Timișoara, dispunându-se obligarea apelantei parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, respectiv rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor efectuate în apelul parchetului.

Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că există identitate între fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. în prezenta cauză (constând în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada x, nr. 1, în perioada 15.10.2018-20.10.2018, a executat lucrări de construcție fără autorizație de construire/desființare, fără elaborarea unui proiect tehnic și a detaliilor de execuție, respectiv au fost demolați pereții structurali interiori, afectând structura de rezistență a imobilului și punând în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în imobil) și fapta care a stat la baza sancționării sale contravenționale cu amendă cuantum de 10.000 RON (2.145 euro la cursul BNR), prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018 (constând în aceea că au fost executate, fără autorizație de construire, lucrări de desființare a pereților din interiorul apartamentului nr. x, de pe str. x).

Instanța de apel a reținut că, având în vedere situația de fapt descrisă în rechizitoriu și fapta reținută în procesul-verbal de contravenție, acuzațiile aduse inculpatului în procedura contravențională și, ulterior, în prezentul proces penal sunt, în esență, aceleași, în accepțiunea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs în casație partea civilă B..

În motivarea căii de atac, recurenta parte civilă a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că instanța de apel a dispus în mod greșit încetarea procesului penal față de inculpatul A., ca urmare a aplicării eronate a principiului ne bis in idem și a respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 în infracțiunea prev. de art. 35 alin. (2) din același act normativ.

În acest sens, recurenta parte civilă a susținut că lucrările efectuate de inculpat în perioada 15-20 octombrie 2018 au constat în demolarea tuturor pereților interiori, atât cei din cărămidă, cât și cei de rezistență, în urma finalizării acestora restructurându-se în totalitate forma apartamentului și distrugându-se toți stâlpii de susținere interiori. Din cauza acestor lucrări, apartamentul în care locuiește recurenta a fost în totalitate deteriorat prin fisurarea tuturor pereților, fiind grav afectată structura de rezistență a clădirii, pardoseala apartamentului recurentei a fost grav distrusă, formându-se cute și denivelări pe toată suprafața acesteia.

Astfel, în urma evaluării tehnice nr. 187/19.10.2018, pe care recurenta a solicitat-o ca urmare a deteriorărilor aduse apartamentului său, s-a constatat că starea de degradare a imobilului este una foarte ridicată, fenomenul principal fiind de tasare, rezultat din demolarea peretelui de rezistență din apartamentul nr. x situat dedesubt, apartament aparținând numiților A. și C.. Din conținutul aceleiași evaluări tehnice rezultă că expertul a ajuns la concluzia ca atât apartamentul nr. x, situat la et. 1, aflat în posesia recurentei, cât și apartamentul nr. x, situat la parter, deținut de inculpat, prezintă un grad ridicat de risc în ceea ce privește sănătatea, viața și integritatea corporală a persoanelor care locuiesc în interiorul acestora, concluzionându-se că se impune evacuarea de urgență a locatarilor, până la consolidarea apartamentelor în totalitate.

Practic, lucrările efectuate de inculpat au afectat în mod vădit structura de rezistență a clădirii, deoarece pereții demolați conțineau și stâlpii de susținere a tavanului apartamentului, respectiv a podelei care face parte integrantă din apartamentul recurentei, poziționat deasupra apartamentului celor doi.

Recurenta parte civilă a precizat că, în raport cu activitatea desfășurată, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea unei construcții ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența, dacă în acest fel este pusă în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995.

Ambele instanțe de judecată au reținut, însă, incidența în cauză a principiului ne bis in idem, deoarece inculpatul a fost anterior sancționat contravențional, prin procesul-verbal de sancționare contravențională nr. x din 18.10.2018, pentru o faptă identică.

Rceurenta B. a apreciat că, în pofida acestor rețineri ale instanțelor de fond și de apel, în speță nu există o suprapunere între cele două fapte, astfel încât să fie incident principiul enunțat.

Astfel, prin procesul-verbal de contravenție, inculpatul A. a fost sancționat pentru că ar fi efectuat lucrări fără deținerea autorizației de construire, textul care sancționează fapta contravențională vizând doar lipsa autorizației. În schimb, norma de incriminare a infracțiunii deduse judecății are o aplicabilitate mai largă, referindu-se la executarea de modificări ale unei construcții fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența, dacă în acest fel este pusă în pericol viața sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane.

Or, lipsa unui proiect tehnic verificat, a unor măsuri de intervenții stabilite de către un expert atestat și a unei verificări a execuției corecte a lucrărilor de construcții, prin diriginți de specialitate, a dus la demolarea tuturor pereților de susținere, ceea ce a determinat punerea în pericol a vieții și a integrității corporale a persoanelor ce locuiesc în imobil, execuția lucrărilor de desființare realizându-se fără respectarea prevederilor legale.

Raportat la aceste aspecte, se identifică mai multe deosebiri între cele două texte legale: art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 are în vedere doar lipsa autorizației de construire, în timp ce art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sancționează și lipsa proiectului tehnic, lipsa expertizei tehnice și nerespectarea obligațiilor prevăzute de lege în sarcina executantului/proprietarului clădirilor; infracțiunea se poate comite și în situația existenței autorizației de construire, când nu ar fi respectate alte reglementări tehnice privind stabilitatea și rezistența, dacă în acest fel ar fi pusă în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor.

Al doilea element ce diferențiază cele două încadrări este acela că pentru reținerea infracțiunii este necesar să fie pusă în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori a mai multor persoane, cerință ce nu este avută în vedere de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991.

Raportat la desfășurarea faptelor în timp, dar și la consecințele acestora, se constată că, la momentul sancționării contravenționale, inculpatul nu finalizase activitatea infracțională, cu toate consecințele sale. Practic, agravarea situației s-a produs după sancționarea contravențională a inculpatului, putându-se discuta chiar despre o faptă/infracțiune progresivă, care își produce consecințele și în prezent.

Infracțiunea pentru care a fost cercetat penal și trimis în judecată inculpatul privește alte aspecte, respectiv efectuarea modificărilor fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența clădirii, fiind pusă în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor, iar nu doar, strict, lipsa autorizației de construire. În plus, infracțiunea de referință protejează viața și integritatea corporală a persoanelor, pentru reținerea acesteia fiind necesară punerea lor în pericol.

Or, procesul-verbal de contravenție a vizat efectuarea lucrărilor fără autorizație, independent de pericolul asupra vieții sau sănătății persoanelor din clădire. De aceea, printr-o condamnare în cauză, inculpatul nu ar fi sancționat penal pentru efectuarea de lucrări fără autorizație de construire, ci pentru că modificările pe care le-a efectuat fără respectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența clădirii au pus în pericol viața sau integritatea corporală a colocatarilor.

În raport cu aspectele învederate, recurenta parte civilă a concluzionat că latura obiectivă a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului nu se suprapune peste conținutul faptei contravenționale pentru care a fost deja sancționat, motiv pentru care răspunderea sa contravențională nu exclude și răspunderea penală, astfel cum, de altfel, indică și textul art. 26 din Legea nr. 50/1991 "dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni".

A mai arătat că, de altfel, inculpatul A. a continuat să efectueze lucrările de demolare și după ce a fost sancționat contravențional. Susținerea instanței potrivit căreia inculpatul nu ar mai fi putut executa lucrări, întrucât organele de poliție au cercetat locul faptei și l-au monitorizat, nu este susținută de nicio probă, toate elementele din dosar demonstrând că, dimpotrivă, lucrările au continuat și după data încheierii procesului-verbal de sancționare a contravenției.

Or, toate acestea constituie argumente pentru care în cauză nu se poate reține, sub aspectul stării de fapt, identitatea între fapta contravențională și cea penală, existând o continuare a conduitei infracționale a inculpatului, ulterior încheierii procesului-verbal de sancționare contravențională, care reprezintă latura materială a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. De altfel, inculpatul nu s-a conformat nici celorlalte dispoziții de intrare în legalitate și de realizare a măsurilor de punere în siguranță a întregii clădiri, aspecte dispuse în cadrul procesului-verbal de sancționare contravențională.

Recurenta a mai arătat că, deși a solicitat atât în fața primei instanțe, cât și a celei de apel, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 în infracțiunea prev. de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, având în vedere starea clădirii, care a fost distrusă parțial, cererea sa a fost respinsă. Aceasta în condițiile în care prin activitatea inculpatului nu doar că a fost pusă în pericol viața sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane, ci a fost distrusă parțial și construcția, care prezintă numeroase degradări, practic, apartamentul recurentei fiind nelocuibil. Or, raportat la aceste elemente, fapta ce ar fi trebuit reținută în sarcina inculpatului este cea prev. de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995.

Recurenta parte civilă a mai arătat că a solicitat obligarea inculpatului A. la plata: sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea apartamentului aflat în proprietatea ei; sumei de 24.300 euro (450 euro x 54 luni), cu titlu de daune materiale, reprezentând lipsa de folosință a apartamentului aflat în proprietatea ei și, în continuare, a sumei de 450 euro pe fiecare lună până la încasarea sumei anterioare; sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru suferințele ce i-au fost cauzate. Acțiunea sa civilă este admisibilă, având în vedere că, în urma comiterii infracțiunii s-a produs un prejudiciu în patrimoniul acesteia, atât prin degradarea apartamentului, cât și prin daunele morale cauzate.

În plus, în niciun moment ulterior comiterii faptei, inculpatul nu a încercat găsirea unei soluții pentru limitarea prejudiciului cauzat. Relevant, în acest sens, este faptul că autorizația depusă în fața primei instanțe nu a fost obținută pentru lucrările efectuate, ci pentru lucrările urgente, necesar a fi efectuate, de punere în siguranță a clădirii, tocmai raportat la pericolul pe care îl prezintă construcția din cauza demolărilor efectuate de inculpat.

De altfel, nici propunerea inculpatului de remediere a structurii construcției nu a fost corectă din punct de vedere tehnic, deoarece ea nu ar fi avut ca finalitate consolidarea construcției și posibilitatea locuirii în aceasta în condiții de siguranță, constituind doar o încercare de scăpare din partea inculpatului.

În final, recurenta a arătat că, având în vedere starea în care se află apartamentul său, acesta nu mai poate fi locuit, motiv pentru care se impune obligarea inculpatului la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de partea civilă B. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă, formal, condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

În cuprinsul încheierii sus-menționate, Înalta Curte a cenzurat susținerile recurentei parte civilă vizând greșita încadrare juridică a faptei, considerând că acestea aduc în discuție, prioritar, însăși situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză și modalitatea de interpretare a probatoriului administrat, chestiuni care nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casație invocat și, de altfel, niciunuia dintre celelalte cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Părțile nu s-au prezentat la judecarea recursului în casație, la termenul acordat pentru dezbaterea căii de atac, respectiv 8 februarie 2024, formulând concluzii exclusiv reprezentantul Ministerul Public, susținerile sale fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

Analizând recursul în casație formulat de partea civilă B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că partea civilă B. a invocat, în speță, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

Cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanțele de fond și de apel în speță, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., respectiv existența autorității de lucru judecat, ca efect al constatării unei identități între infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, reținută în sarcina inculpatului A., și fapta pentru care același inculpat a fost anterior sancționat contravențional, prin procesul-verbal din data de 18.10.2018.

Recurenta parte civilă a criticat concluzia instanțelor învestite în ciclul ordinar, considerând în esență, pe de o parte, că faptele care au făcut obiectul celor două proceduri nu sunt identice, de vreme ce inculpatul A. a continuat să desfășoare acțiuni de demolare a pereților și ulterior sancționării sale contravenționale, inculparea acestuia vizând, prin urmare, acte ulterioare celor subsumate contravenției.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că fapta contravențională presupune doar efectuarea de lucrări fără autorizație de construire, pe când infracțiunea reținută în speță implică elemente distincte, cum ar fi lipsa proiectului tehnic ori lipsa expertizei tehnice, fiind vorba, așadar, de nerespectarea reglementărilor tehnice privind stabilitatea și rezistența. În plus, infracțiunea implică, de asemenea, producerea unei urmări, și anume punerea în pericol a vieții sau integrității corporale a uneia sau mai multor persoane, cerință care, neregăsindu-se în conținutul normativ al contravenției, evidențiază inexistența unei suprapuneri a celor două forme de ilicit.

Criticile recurentei parte civilă B. sunt nefondate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că particularitățile factuale ale acuzației penale aduse inculpatului A. au fost definitiv stabilite de către instanța de apel și nu pot fi reevaluate de către instanța de casație în actualul cadru procesual. Aceasta deoarece, după cum s-a argumentat în precedent, recursul în casație nu are ca scop reevaluarea împrejurărilor de fapt specifice litigiului și nici cenzurarea încadrării juridice reținute prin hotărârea definitivă, prerogativele instanței supreme în acest cadru procesual fiind limitate la judecarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, numai în limita motivelor de casare expres prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin urmare, raportându-se la statuările definitive ale instanței de apel, Înalta Curte constată că starea de fapt reținută în sarcina inculpatului A. constă, în esență, în aceea că, în calitate de proprietar al imobilului situat pe strada x, nr. 1, în perioada 15.10.2018-20.10.2018, a executat în regie proprie lucrări de construcție fără autorizație de construire/desființare, fără elaborarea unui proiect tehnic și a detaliilor de execuție, fiind demolați pereții structurali interiori, ceea ce a afectat structura de rezistență a imobilului și a pus în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor ce locuiesc în clădire.

Instanța de apel a reținut explicit că momentul epuizării activității ilicite de demolare a corespuns datei aplicării sancțiunii contravenționale, respectiv, 18.10.2018, ulterior acestei date nemaifiind executate alte lucrări, deoarece organele de poliție au asigurat cercetarea locului faptei și monitorizarea inculpatului.

Stabilind astfel limita temporală finală a activității deduse judecății, instanța de apel a cenzurat explicit susținerile divergente ale părții civile B., concluziile astfel formulate neputând fi cenzurate de către instanța de casație, fără o implicită reevaluare a faptelor și a mijloacelor de probă administrate, ceea ce nu este admisibil în acest cadru procesual.

Prin urmare, numai în raport cu statuările factuale definitive ale instanței de apel - referitoare la perioada de timp și lucrările concret efectuate - se impune a se examina, în recurs în casație, dacă între contravenția și infracțiunea imputate inculpatului A. există o relație de identitate și, în caz afirmativ, dacă sancțiunea contravențională aplicată acestuia justifică incidența principiului ne bis in idem.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel valorifică jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul fundamental al persoanei de a nu fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Raportându-se, la rândul său, la cele trei componente ale acestui principiu fundamental, respectiv a) cele două proceduri să fie de natură penală, b) ele să aibă ca obiect aceleași fapte și c) să existe o repetare a urmăririi penale, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că sancționarea contravențională a inculpatului A. la data de 18.10.2018 a constituit o "condamnare penală", în înțelesul autonom al Convenției europene, pentru o faptă în mod substanțial identică celei care a făcut și obiectul procedurii penale ulterioare, finalizate prin decizia recurată.

a) Natura penală a procedurii de față este necontestată, obiectul judecății constituindu-l infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 vizând calitatea în construcții, cu particularitățile factuale detaliate anterior în considerentele prezentei decizii.

Sancționarea contravențională anterioară a inculpatului A., prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018, se încadrează, la rândul său, în noțiunea de "procedură penală" în sensul autonom al Convenției europene.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte constată că natura penală a procedurii contravenționale a fost legal evaluată de către instanța de apel în concordanță cu cele trei "criterii Engel" dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, respectiv, încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, natura infracțiunii și gradul de severitate al pedepsei la care persoana riscă să fie condamnată.

Legea nr. 50/1991, ce a constituit baza juridică a sancționării contravenționale inițiale a inculpatului, normează în sfera relațiilor sociale referitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcții, respectiv a permisiunii acordate de administrația publică locală, prin acte de autoritate, pentru executarea unor astfel de lucrări cu respectarea strictă a exigențelor legii.

Caracterizarea ca fiind contravenție a faptei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din acest act normativ nu o exclude automat din domeniul de aplicare al legii penale, de vreme ce o astfel de caracterizare constituie doar un punct de plecare (cauza Mihalache împotriva României, 54012/10, Hotărârea din 08.07.2019, Marea Cameră, par. 58), iar Curtea Europeană a stabilit deja că sfera abaterilor contravenționale sau administrative poate include și acele fapte care au conotații penale, deși ele nu sunt suficient de importante pentru a intra în sfera de aplicare a legislației penale (cauza Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, 2376/03, Hotărârea din 14.01.2010, par. 48, cauza Milenkovic împotriva Serbiei, 50124/13, Hotărârea din 01.03.2016, par. 34).

În ceea ce privește natura însăși a normei interne, Înalta Curte constată că sancțiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991 au ca scop protejarea disciplinei în construcții și, implicit, a siguranței în exploatarea imobilelor de către titularii unor drepturi reale, valoare socială protejată, de altfel, și prin dispozițiile penale ale Legii nr. 10/1995.

Prevederile Legii nr. 50/1991, inclusiv în componenta lor contravențională, au ca destinatari un număr nedeterminat de persoane, iar scopul sancțiunilor pe care le reglementează este acela de a sancționa și a descuraja fapte contrare legii, element caracteristic, în principiu, pedepselor penale. Caracterul contravențional, în legea internă, al abaterilor menționate nu exclude, așadar, natura lor penală în înțelesul Convenției, având în vedere sfera destinatarilor și a relațiilor sociale protejate.

În plus, gravitatea mai redusă a abaterii contravenționale comparativ cu cea a infracțiunii nu înlătură, în sine, posibilitatea ca celei dintâi să i se atribuie o natură penală, de vreme ce, așa cum a subliniat Curtea Europeană, nimic din textul Convenției nu sugerează că natura penală a unei infracțiuni, în sensul criteriilor Engel, ar implica neapărat un anumit nivel de gravitate (cauza Mihalache, par. 60).

În ceea ce privește criteriul final, al severității sancțiunii, Înalta Curte constată că regula de principiu ce se desprinde din jurisprudența Curții Europene este aceea că gravitatea sancțiunii se stabilește în raport cu pedeapsa maximă prevăzută de dispoziția legală aplicabilă, pedeapsa în concret aplicată, deși relevantă, nefiind de natură a diminua importanța mizei inițiale (cauza Mihalache, par. 61).

În mod asemănător, împrejurarea că, în sistemul juridic național, o contravenție nu se pedepsește cu închisoarea nu este decisiv pentru evaluarea naturii sale penale, de vreme ce natura infracțiunii și natura ori severitatea pedepsei reprezintă criterii alternative, iar nu cumulative (cauza Tsonev, par. 49, cauza Milenkovic, par. 35).

În cauza de față, sancțiunea maximă prevăzută de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 pentru contravenția prevăzută de art. 26 alin. (1) lit. a) din același act normativ era amenda de 100.000 RON (aproximativ 21.430 euro la cursul BNR de la data constatării contravenției). Un cuantum atât de ridicat al amenzii pune în lumină, în sine, scopul său sancționator și de descurajare de la săvârșirea unor noi fapte de natură penală (cauza Mihalache, par. 62 și jurisprudența citată), amenda contravențională având, prin urmare, un caracter punitiv și fiind similară unei sancțiuni penale.

Ansamblul considerentelor anterior expuse legitimează, așadar, concluzia instanțelor ordinare cu privire la natura penală a faptei și a sancțiunii contravenționale aplicate inculpatului A. prin procesul-verbal din data de 18.10.2018 și, implicit, a îndeplinirii primei condiții pentru aplicarea principiului ne bis in idem.

b) În ceea ce privește elementul idem inerent aceluiași principiu, Înalta Curte constată că fapta pentru care s-a dispus sancționarea contravențională a inculpatului la data de 18.10.2018 este substanțial aceeași cu fapta pentru care acesta din urmă a fost trimis în judecată și în prezenta cauză.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în evaluarea cerinței identității faptelor, abordarea Curții Europene este una esențial factuală, elementul de comparație fiind reprezentat întotdeauna de faptele în sine, iar nu de caracterizarea lor legală în dreptul intern. O abordare centrată pe caracterizarea juridică a fost considerată prea restrictivă în privința drepturilor fundamentale ale persoanei, argumentându-se că, în ipoteza în care Curtea s-ar limita la constatarea că o persoană a fost urmărită pentru infracțiuni având încadrări juridice diferite, ar risca să submineze garanția consacrată în articolul 4 al Protocolului nr. 7, în loc să o facă practică și efectivă (cauza Sergey Zolotukhin împotriva Federației Ruse, 14939/03, Hotărârea din 10.02.2009, Marea Cameră, par. 81).

Prin urmare, elementul idem încorporat în articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea celei de-a doua infracțiuni în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau care sunt în mod substanțial aceleași; în concret, este vorba de un ansamblu de circumstanțe concrete care implică același inculpat și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu (cauza Zolotukhin, par. 82, 84).

În cauza de față, infracțiunea imputată inculpatului A. a constat, factual, în activitatea acestuia de a efectua, începând cu data de 15.10.2018 și până la data de 18.10.2018, lucrări de demolare a pereților structurali interiori ai apartamentului nr. x din str. x, fără autorizație de desființare și fără elaborarea unui proiect tehnic, cu consecința afectării structurii de rezistență a imobilului și a punerii în pericol a vieții și a integrității corporale a persoanelor care locuiesc în imobil.

Contravenția pentru care același inculpat a fost sancționat cu amendă la data de 18.10.2018 a avut ca bază factuală executarea, fără autorizație de construire, a lucrărilor de desființare a pereților din interiorul apartamentului nr. x.

Este vorba, așadar, de aceeași conduită factuală (efectuarea lucrărilor de desființare a pereților interiori în absența oricărei documentații imperativ prevăzute de lege), adoptată de către aceeași persoană, în aceeași perioadă de timp. Acuzația penală înglobează toate faptele specifice contravenției prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 (eliberarea autorizației de construire realizându-se în baza, printre altele, și a unei documentații tehnice), iar contravenția nu a conținut vreun element care să nu fie cuprins în infracțiunea prevăzută de art. 35 din Legea nr. 10/1995, faptele examinate în cele două proceduri fiind, prin urmare, substanțial aceleași.

Elementul suplimentar de diferențiere la care a făcut trimitere recurenta parte civilă B. în motivarea recursului în casație, și anume consecința punerii în pericol a vieții sau a integrității corporale a locatarilor imobilului, se circumscrie, în realitate, exclusiv conținutului legal al infracțiunii prevăzute de art. 35 din Legea nr. 10/1995, în sensul în care o atare consecință reprezintă o cerință a laturii obiective a infracțiunii, fără a fi necesară, în schimb, pentru a caracteriza o atare conduită ca fiind proprie și contravenției prevăzute de Legea nr. 50/1991.

Din această perspectivă, elementul distinctiv invocat de recurentă este irelevant pentru analiza măsurii în care faptele specifice contravenției și infracțiunii examinate în speță pot fi considerate, în materialitatea lor, identice sau substanțial aceleași (mutatis mutandis, cauza Zolotukhin par. 97).

În fine, Înalta Curte subliniază că celelalte împrejurări invocate de recurenta B. în recurs în casație, referitoare la distrugerea parțială a construcției ca o consecință a activității ilicite a inculpatului și încadrarea juridică mai severă ce ar corespunde acestei stări de fapt (respectiv, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/1995), au fost cenzurate în etapa examinării admisibilității în principiu a prezentei căi extraordinare de atac, constatându-se că ele antamează chestiuni de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prisma vreunui caz de casare prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

c) Sub aspectul măsurii în care există o repetare a procedurii penale, Înalta Curte apreciază integral pertinente constatările instanțelor de fond și de apel.

Cu titlu prealabil, constată că între cele două proceduri supuse analizei în speță nu a existat o legătură materială și temporală suficient de strânsă, pentru a se considera că ele ar face parte dintr-un mecanism de sancțiuni integrat, compatibil cu articolul 4 din Protocolul nr. 7. Conceptul de "proceduri mixte" unite printr-o legătură materială și temporală suficient de strânsă a fost dezvoltat de Curte în cauza A și B împotriva Norvegiei, 24130/11 și 29758/11, Hotărârea din 15.11.2016, Marea Cameră, par. 130 și reluat în cauza Mihalache, par. 82.

În speță, Înalta Curte constată că, în condițiile în care sancțiunea contravențională și cea penală nu puteau coexista, fiind necesar să se aplice ori una ori cealaltă, iar cele două proceduri au fost succesive, astfel cum se va argumenta în cele ce succed, nu se poate considera că respectivele proceduri s-ar fi combinat într-un ansamblu integrat, compatibil cu criteriul bis.

Examinând, în continuare, cerințele specifice acestui ultim criteriu, reține că, după cum s-a subliniat în jurisprudența Curții Europene, pentru ca o persoană să beneficieze de garanția consacrată în articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este suficient să existe o hotărâre definitivă, ci este necesar totodată ca această hotărâre să includă o soluție de achitare sau de condamnare a persoanei.

O hotărâre dobândește caracter definitiv atunci când împotriva sa, în temeiul legislației interne, nu mai pot exercitate căi ordinare de atac. În plus, pentru a se considera că există o hotărâre definitivă nu este necesară intervenția unei instanțe, Curtea Europeană admițând că o decizie de sancționare administrativă a unei persoane, necontestată în justiție și executorie, decizie luată de o autoritate învestită să participe la administrarea justiției în ordinea juridică națională, competentă să stabilească și să sancționeze comportamentul contrar legii, constituie o "hotărâre definitivă" în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (Tsonev, par. 54, Zolotukhin, par. 109, Mihalache, par. 95).

În cauza de față, prin procesul-verbal seria x din data de 18.10.2018 s-a constatat săvârșirea, de către inculpatul A., a contravenției constând în executarea, fără autorizație de construire, a unor lucrări de construcție, fiindu-i aplicată sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 RON. Acest proces-verbal nu a fost contestat în justiție, inculpatul achitând amenda prin chitanța nr. x din 19.10.2018, astfel cum s-a reținut prin decizia recurată.

Prin urmare, în concordanță cu cerințele ce decurg din principiul ne bis in idem, această hotărâre contravențională a devenit definitivă la data de 05.11.2018, la expirarea termenului de declarare a contestației și anterior începerii urmăririi penale în prezenta cauză, la data de 03.12.2018. Procedura penală declanșată în speță a vizat, pe cale de consecință, aceeași infracțiune pentru care inculpatul a fost deja condamnat printr-o hotărâre definitivă, în sensul autonom al Convenției europene, împrejurare ce contravine garanțiilor consacrate în articolul 4 din Protocolul nr. 7.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte concluzionează că decizia instanței de apel reflectă o legală aplicare a dreptului, criticile recurentei parte civilă fiind nefondate.

În consecință, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de partea civilă B. împotriva deciziei penale nr. 681/A din data de 6 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2024.