ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4999/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 6 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 5813 din 7 iulie 2016 și admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x din 30 ianuarie 2003; anularea Deciziei nr. 5816 din 7 iulie 2016 și admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x din 30 ianuarie 2003; anularea Deciziei nr. 1817 din 7 iulie 2016 și admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x din 30 ianuarie 2003.

Prin Sentința civilă nr. 131 din 30 martie 2017, Curtea de Apel Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins acțiunea reclamantelor, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurenta-reclamantă consideră că premisa pe care se întemeiază sentința de fond este greșită, deoarece se face referire la o hotărâre a Tribunalului Cluj nr. 51/1932, care ar fi reținut că bunurile ce constituie fondul, ar fi bunuri publice ale statului, cărora principii Transilvaniei le-ar fi conferit caracter ecleziastic.

Instanța de fond era obligată însă, să aibă în vedere dispozițiile legale incidente și nu hotărârile judecătorești, precum Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 încheiat între Sfântul Scaun și Guvernul României, act normativ cu valoare de lege, publicat în Monitorul Oficial din data de 9 martie 1940.

Acest acord, susțin recurentele-reclamante, prevedea în art. V că toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932, în posesiunea și sub administrarea acelui Status Romano-Catholicus Transylvanienis sunt bunuri cu caracter ecleziastic și vor fi întrebuințate conform destinației inițiale, numai pe teritoriul actual ai Diecezei Catolice de rit latin din Alba Iulia.

Dreptul de proprietate este și rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundațiune, donațiune, etc., în favoarea fondurilor respective, precum fondul de Religiune, fondul de Studii, fondul de Burse, fondul școalelor primare, fondul Orfelinatului Terezian, fondul de pensii al funcționarilor, fondul de pensii al profesorilor, fondul asigurărilor.

Aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia, drepturile neputând fi nici înstrăinate, nici grevate, decât în conformitate cu dispozițiile dreptului comun ale Regatului României și cu prescripțiunile Dreptului Canonic.

Potrivit definițiilor din doctrină, arată recurentele-reclamante, prin bunuri ecleziastice, în sens larg, se înțeleg toate bunurile temporale ce aparțin persoanelor juridice din Biserică (publice și private) sau toate bunurile temporale aparținând Bisericii Universale, Scaunului Apostolic și altor persoane juridice publice ale Bisericii.

Acordul sus-menționat a fost pus în aplicare, iar bunurile sunt înscrise în cartea funciară, astfel că regimul juridic al acestora derivă din lege, care este ulterioară hotărârii judecătorești din anul 1932.

Recurentele-reclamante susțin și că se face o confuzie între activitatea de utilitate publică desfășurată de aceste fonduri și caracterul lor de fonduri publice.

În momentul naționalizării, imobilul era în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, create de Biserica Romano-Catolică de la care a fost preluat în mod abuziv, iar potrivit art. 116 și art. 120 din Codex Iuris Canonici, persoanele juridice publice sunt constituite de către autoritatea ecleziastică competentă în scopul de a îndeplini, în numele Bisericii și în limitele care le sunt fixate și potrivit dispozițiilor de drept, sarcinile care le-au fost atribuite în vederea binelui public, iar prin natura sa, persoana juridică este perpetuă, se poate stinge doar dacă este în mod legitim suprimată de autoritatea competentă sau și-a încetat funcțiunea de fapt, timp de 100 de ani.

În dreptul canonic catolic, personalitatea juridică ce derivă dintr-o universalitate de bunuri are o existență juridică proprie.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă solicită respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Instanța de fond reține că imobilele solicitate să fie retrocedate, au fost înscrise până la naționalizare pe Fondul de Studii administrat de Ordinariul de Rit Latin de Alba Iulia, dar această împrejurare, deși are efect constitutiv de proprietate, nu dovedește dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia al Consiliului Arhidiecezei sau al persoanei juridice de drept privat înființate după efectuarea cererii de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000, sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania.

Înființarea unor noi persoane juridice, susține prima instanță, nu semnifică că reclamantele au calitatea de cofinanțatoare în drepturi ale proprietarilor tabulari, iar codul canonic romano-catolic nu poate, prin sintagmele canonice, să declare un lucru public drept proprietate a unui cult.

Prima instanță apreciază că fondul de studiu face parte din fondurile publice aflate în proprietatea Statului Român și nu s-a putut dovedi înființarea acestor fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, direct sau prin persoanele sale juridice.

Recurentele-reclamante susțin că imobilele revendicate, la data naționalizării erau în proprietatea unei peroane juridice, cu caracter ecleziastic, creat de Biserica Romano-Catolică și, prin urmare au fost preluate abuziv de Statul Român.

Dovada acestei susțineri este extrasă din cuprinsul Acordului dintre Guvernul României și Sfântul Scaun cu privire la interpretarea art. IX din Concordatul din 10 mai 1927, acord publicat în Monitorul Oficial în data de 9 martie 1940.

Potrivit acestui acord, recurentele-reclamante arată că art. V prevedea că toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932, în posesiunea și sub administrarea Statusului Romano-Catholicus Transylvanianis sunt bunuri cu caracter ecleziastic, iar dreptul de proprietate rămâne garantat, în speță, Fondului de Studii.

Înalta Curte reține că este corectă afirmația conform căreia, proprietara bunurilor a căror restituire s-a cerut, este Fondul de Studii Ardelean Catolic.

O.U.G. nr. 94/2000 stipulează restituirea bunurilor imobile care au aparținut, respectiv s-au aflat în proprietatea cultelor religioase.

Or, așa cum s-a arătat prin Sentința nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, în urma studierii documentelor istorice, bunurile care constituie fondurile sunt bunuri publice înființate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului.

Prin urmare, calitatea de bun ecleziastic nu conduce la transferarea proprietății publice în proprietatea reclamantelor, iar sentința pronunțată în anul 1932 nu contrazice Concordatul din anul 1940.

Astfel, cele două recurente-reclamante nu au avut un drept de proprietate asupra bunurilor, mai ales că A. a fost înființată în anul 2005, ulterior formulării cererilor de retrocedare.

În ceea ce privește cartea funciară nr. x a localității Baciu, județul Cluj, din cuprinsul înscrisului rezultă că bunurile erau în proprietatea fondului.

Însuși Acordul cu privire la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, prevedea la art. IX că toate drepturile patrimoniale ce se găseau în posesia sau administrarea "zisului Status Romano-Catholicus Transilvanyenis" vor fi administrate în viitor de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Așadar, cele două entități Status Romano-Catholicus și ulterior, Ordinariul Catolic nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, astfel că nu îndeplinesc cerința de la art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, de a deține bunurile în proprietate și să fie un cult religios.

Bunurile nu au trecut în administrarea Consiliului Diocezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia, care după anul 1932, nu a mai avut niciun drept asupra acestora, fiind în administrarea Statusului și apoi, cum deja s-a menționat, către Ordinariul Catolic.

Relevantă în cauză este și Decizia nr. 1564/1924 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a hotărât că Status Romano-Catolic nu are drept de proprietate asupra averii funcționale, ci doar un drept de administrare.

Prin urmare, recurentele-reclamante nu au deținut un drept de proprietate asupra imobilelor în dispută și nu sunt continuatoarele proprietarului Fondului de Studii, fond ce a fost constituit ca un fond public și în prezent este în proprietatea Statului Român.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia și A. împotriva Sentinței nr. 131 din 30 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM