ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4064/2010

Asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 3108 din 24 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 20393/299/2009 Curtea de Apel București a respins ca nefondată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 571 din 15 aprilie 2004 formulată de reclamanta SC I.C.T. SRL București, în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Locuințe și Guvernul României. Prin aceeași hotărâre a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și a fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantei, formulată de P.I.M. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la 02 iulie 2009, reclamanta SC I.C.T.

SRL a solicitat radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate aparținând pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe asupra terenului situat in București, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul menționat în baza contractului de vânzare-cumpărare de BNP M.E., terenul respectiv fiind întabulat în cartea funciară încă din anul 2003, când a fost restituit în proprietate fostului proprietar, C.D., prin dispoziția Primarului General nr. 1084 din 23 iunie 2003. Prin H.G. nr. 571 din 15 aprilie 2004 a fost trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea privată a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe terenul în suprafață de 1.422,70 m.p., situat în București, sector 1, iar prin încheierea din 09 iunie 2008 a O.C.P.I s-au notat asupra imobilului proprietatea Agenției Naționale pentru Locuințe suprapuneri cu o serie de terenuri, printre care și terenul reclamantei SC I.C.T.

SRL. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, „legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.” Constatând că de H.G. nr. 571 din 15 aprilie 2004 depinde soluționarea cauzei de față, având ca obiect radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Agenției Naționale pentru Locuințe asupra terenului, obținut de aceasta prin efectul H.G. nr. 571 din 15 aprilie 2004, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sectorului 1 a înaintat cauza la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 571 din 15 aprilie 2004, dispunând totodată suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate. Curtea a reținut că H.G. nr. 571/2004 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 387/03.05.2004. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1154/07.12.2004. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând pe cale de excepție. Potrivit art. 29 1990 , legalitatea unui act normativ poate fi cercetată în cadrul unui termen, indiferent dacă se invocă pe cale de acțiune sau de excepție.

Pe de altă parte, judecătorului național îi revine rolul de a aplica cu prioritate tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului), precum și de a aprecia cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție.

Judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor, așa cum s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991 și Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României.” În acest sens, Curtea de Justiție de la Luxemburg a arătat că judecătorul național, în calitate de prim judecător comunitar, este competent „să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (CJCE, Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).

Curtea a apreciat ca dacă s-ar aplica dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității, și dreptului la justiție garantat de art. 6 din Convenție, precum și practicii Curții de Justiție de la Luxemburg, în cauze similare, care a reținut că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală o excepție de nelegalitate.

În consecință, cu privire la excepția de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007. Din aceste motive, în baza art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea a respins excepția de nelegalitate ca neîntemeiată. Datorită legăturii dintre excepția de nelegalitate și cele două cereri de intervenție, în baza art. 49-56 C. proc.

civ., Curtea a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului în interesul pârâtului Guvernul României și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de intervenienta P.I.M. în interesul reclamantei. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs reclamanta SC I.C.T. SRL și intervenienta P.I.M. În motivarea recursului, reclamata și intervenienta au arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, astfel că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii. Hotărârea recurată este motivată de instanță cu frânturi din cuprinsul întâmpinării pârâților, referitoare la rolul judecătorului național, precum și la instanța națională, fără a avea legătură cu motivarea acțiunii.

Instanța de fond se rezumă la a face aprecieri cu privire la consecințele juridice produse de inaplicabilitatea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar instanța nu a avut în vedere că Legea nr. 29/1990 a fost modificată de Legea nr. 554/2004, astfel că în mod greșit a apreciat că în speță nu se aplică dispozițiile cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Există și o contradicție în motivarea hotărârii, astfel instanța recunoaște că, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând pe cale de excepție, dar revine și afirmă că potrivit Legii nr. 29/1990, legalitatea unui act normativ poate fi cercetată în cadrul unui termen, indiferent dacă se invocă pe cale de acțiune sau de excepție.

Greșit instanța a apreciat că se aplică prevederile Legii nr. 29/1990, care nu mai era în vigoare, fiind lipsit de relevanță că excepția de nelegalitate privește un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. La momentul formulării acțiunii, Legea nr. 554/2004 era în vigoare, act normativ care dispune că legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând pe cale de excepție. Prin hotărârea pronunțată, instanța nu a avut în vedere că prin motivarea dată și prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 29/1990 se încalcă dreptul de proprietate prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 20 din Constituția României.

Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța trebuia să aibă în vedere că momentul la care se face referire în textul normativ este data când partea care solicită a se constata nelegalitatea actului administrativ, a luat cunoștință de situația dată, respectiv de notarea suprapunerii imobilelor în cartea funciară. Legiuitorul a stabilit anumite condiții de admisibilitate a excepției de nelegalitate, respectiv existența unei legături între actul administrativ atacat și soluționarea fondului cauzei. Or, în speță, este vizat un act administrativ, H.G. nr. 571/2004, de care se prevalează pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin care s-a transmis în administrarea acesteia suprafața de 1.422,7 m.p., fără a se respecta procedura prevăzută de lege, suprafața de teren în discuție fiind compusă din mai multe terenuri ce au fost restituite în baza legilor de reparație a naționalizărilor abuzive din anii 1945-1989.

Recursul este nefondat. În esență, hotărârea primei instanțe are la bază concepția conform căreia controlul indirect al actelor administrative, potrivit procedurii reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, este limitat în timp la actele administrative emise sub imperiul acestui act normativ, fiind exclusă cenzura instanțelor de contencios administrativ în privința actelor administrative emise/adoptate anterior, conformă, de altfel, jurisprudenței consolidate a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătorul fondului a înlăturat aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și a înțeles să aplice cu prioritate principiile comunitare ale securității juridice și al protecției încrederii legitime invocând, de asemenea, prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții de la Luxembourg cu privire la limitarea în timp a controlului de legalitate a actelor comunitare pe cale incidentală, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la preeminența normelor Convenției față de dispozițiile contrare din legislația națională.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod legal Curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a actului normativ precitat, reținând că acestea contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 06 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414/31.08.2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în speța citată sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. La fel, raportarea la dreptul comunitar, din postura judecătorului comunitar, este corectă, și din această perspectivă impunându-se soluția limitării în timp a controlului de legalitate realizat pe cale incidentală, cum a stabilit prima instanță. Față de cele ce preced, criticile recurenților cu privire la admisibilitatea excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 571/2004 nu pot fi primite. Pentru aceleași motive, examinarea argumentelor prin care se tinde la demonstrarea nelegalității hotărârii de Guvern atacate, prin invocarea încălcării dreptului de proprietate al recurenților devine inutilă în raport de soluția pronunțată de prima instanță. În raport de soluția pronunțată de prima instanță este cât se poate de evident că în cuprinsul sentinței recurate nu există nicio contradicție în privința termenului în care poate fi cercetată legalitatea unui act administrativ pe cale de excepție, cum eronat susțin recurenții. La fel, critica din recurs în sensul că prima instanță a apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 29/1990, cu toate că acest act normativ ce reglementa contenciosul administrativ este abrogat, nu poate fi primită.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanță nu a făcut nicio referire în hotărârea pronunțată la incidența în speță a prevederilor actului normativ precitat. În fine, incidența regulilor consacrate în Legea nr. 554/2004 cu privire la controlul indirect al actelor administrative este determinată, cum corect a reținut prima instanță, de data la care actul administrativ în discuție a fost emis/adoptat, fiind irelevantă din acest punct de vedere data la care se invocă excepția de nelegalitate cu privire la acel act. Așa fiind, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 3108 din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.C.T. SRL și P.I.M. împotriva sentinței nr. 3108 din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.