ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5015/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5015/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 02 martie 2000 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanții P.V., P.Ș., D.C.T.M., P.E., B.I., B.V., B.D.V., L.M. și B.M. au chemat

în judecată pe pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor - D.G.F.P.G.F.S. Constanța, Consiliul Județean

Constanța - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și Cooperativa

V. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige

pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

Constanța strada P. și să le plătească daune morale în valoare de 50.000.000 ROL

și cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ. și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 608 din 11

septembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase

reclamanților în proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 94 m.p. și

construcție, situat în Constanța, strada P. Prin aceeași hotărâre a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Constanța.

Tribunalul Constanța a reținut că A.A.B.,

decedat în anul 1943, autorul reclamanților, a cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare

nr. XX din 22 septembrie 1941, transcris sub nr. ZZ din 22 septembrie 1941 la Tribunalul

Constanța, imobilul din strada P., Lotul nr. A din careul B, compus din 294 m.p.

(fosta strada K.C.).

În urma decesului său, în anul 1945, P.E.

și B.A. (fii lui A.B.) au fost dislocați și li s-a fixat domiciliu obligatoriu,

în perioada martie 1949-09 august 1963, în S.G., județul Covasna.

Prin sentința civilă nr. 3840 din 17

septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în fond după casare, imobilul

a fost preluat în proprietatea statului în temeiul art. 1 din Decretul nr. 111/1951,

iar prin decizia nr. 1335 din 14 decembrie 1960 a fostului Comitet Executiv al Sfatului

Popular al Orașului Constanța, el a fost transmis în administrarea I.I.L. Constanța

și apoi închiriat în condițiile Legii nr. 5/1973.

Pe acest teren se află o construcție din

zidărie în suprafață de 34,64 m.p. și una metalică de 66,02 m.p. aparținând Cooperativei

V.

Având în vedere că autorii reclamanților

au avut domiciliul strămutat în S.G. și au fost în imposibilitatea de a administra

imobilul, trecerea în proprietatea statului s-a făcut abuziv.

S-a mai reținut că, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate la stat fără titlu valabil pot

fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, instanțele fiind competente

să stabilească valabilitatea titlului în baza art. 6 alin. (4) din aceeași Lege.

Prin decizia civilă nr. 152/C din 25 aprilie

2001, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a admis apelurile declarate de Municipiul

Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, RAEDPP Constanța și Cooperativa

V. Constanța, a desființat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul

Local Constanța, RAEDPP Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul

Județean Constanța - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și Cooperativa

V. Constanța și a menținut dispoziția privind lipsa calității procesual pasive a

Consiliului Județean Constanța.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul în litigiu, teren în suprafață

de 294 m.p., situat în Constanța Lotul nr. A, careul B, astăzi strada P., a fost

dobândit de bunicul reclamanților, B.A., decedat în anul 1943.

Întrucât nu s-au făcut acte de administrarea

de către moștenitorii P.E. și B.A., imobilul a trecut în proprietatea statului prin

sentința civilă nr. 2528 din 10 august 1960 a Tribunalului Popular Constanța, dată

în baza Decretului nr. 111/1951.

În urma recursului declarat de cei doi

succesori legali, sentința menționată a fost casată prin decizia civilă nr. 464

din 11 iulie 1908 a Tribunalului Județean Constanța, cauza fiind rejudecată în fond.

Prin sentința civilă nr. 3840 din 17

septembrie 1909, Judecătoria Constanța a admis acțiunea formulată de fostul Comitet

Executiv al Consiliului Popular Municipal Constanța și a dispus trecerea în proprietatea

statului a imobilului situat în Constanța, strada P., imobil ce a aparținut bunicului

reclamanților, B.A.

Moștenitorii B.A. și P.E. nu au înțeles

să uzeze de calea de atac a recursului împotriva acestei hotărâri, astfel că ea

a rămas definitivă. Prin această hotărâre s-a reținut că părinții reclamanților

nu au făcut acte de administrare asupra imobilului în litigiu.

La data trecerii în proprietatea statului,

imobilul era compus din construcție formată din 2 camere și dependințe și terenul

aferent de 346 m.p.

Ulterior, el a fost dat în folosința Cooperativei

P. Constanța, care a construit un atelier de lăcătușerie, preluat de Cooperativa

V. în anul 1986, care, la rândul, ei a mărit capacitatea de producție existentă

prin construirea unui imobil din metal.

Cooperativa V. a deținut spațiul în baza

contractului de închiriere din 01 decembrie 1986.

Prin hotărârea nr. 292 din 30 aprilie 1996

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a respins cererea reclamanților (nepoții

autorului) pentru reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că terenul

este

ocupat de construcții

cu caracter definitiv și provizoriu.

Cererea reclamanților, formulată în temeiul

Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin hotărârea nr. 760 din 23 ianuarie 2000

a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, constatându-se că imobilul construcție

(inițial) a fost demolat, iar pe teren Cooperativa V. a construit o hală industrială

cu profil „tinichigerie".

S-a mai reținut că reclamanții sunt nepoții

lui B.A., cel care a fost proprietarul imobilului în litigiu. Aceștia nu au făcut

dovada că părinții lor, P.E. și B.A. au acceptat succesiunea tatălui, decedat în

1943, și nici dovada că reclamanții au acceptat la rândul lor succesiunea părinților

lor, B.A. și P.E.

În plus, părinții reclamanților, E.P. și

B.A., nu au mai uzat de calea de atac a recursului împotriva sentinței civile

nr. 3840 din 17 martie 1969 a Judecătoriei Constanța. Așadar, trecerea imobilului

în proprietatea statului s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

au declarat și motivat recurs reclamanții P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ș., B.I., B.V.,

B.D., B.M. și L.M.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele

critici de nelegalitate:

Autorii reclamanților au avut domiciliu

obligatoriu în Orașul S.G., fiind în imposibilitate de a administra imobilul, astfel

încât trecerea bunului în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951,

a fost abuzivă. În plus, Decretul nr. 111/1951 era în contradicție cu legislația

internă și internațională și din acest motiv, în Legea nr. 10/2001 la art. 2 alin.

(1) lit. d) s-a prevăzut că imobilele „considerate a fi fost abandonate, în baza

unei dispoziții administrative sau hotărâri judecătorești în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989" sunt cuprinse în categoria de imobile preluate în mod abuziv.

Imobilul în cauză (teren și construcții),

din anul 1960 până în anul 1973 a fost folosit cu destinația de locuință de vechiul

chiriaș B.N., iar Cooperativa V. a deținut spațiul în baza contractului de închiriere

din 01 decembrie 1986.

Reclamanții (fiii și fiicele proprietarilor)

au formulat cerere pentru restituirea bunurilor confiscate abuziv. În sentința civilă

nr. 5840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța se menționează că descendenții

lui B.A. au acceptat în termen succesiunea autorului lor, iar dovada acceptării

succesiunii de către reclamanți o constituie cele două cereri de restituire a bunurilor

confiscate, formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și al Legii nr. 18/1991. Or,

ambele legi prevăd că cererea formulată constituie dovada acceptării succesiunii

[Legea nr. 18/1991 în forma inițială la art. 12 alin. (2) și Legea nr. 112/1995

la art. 5 alin. (4)].

Nu se poate reține faptul că părinții reclamanților

nu au uzat de calea de atac a recursului împotriva sentinței civile nr. 3840

din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța, deoarece în acea perioadă de abuzuri

(6 martie 1945-22 decembrie 1989) „oamenii puterii" le-au sugerat foștilor

proprietari să înceteze a solicita restituirea bunurilor deținute, deoarece ridicarea

restricțiilor domiciliare nu prevede și restituirea bunurilor deținute înainte de

deportare.

Se mai arată că, în mod eronat, instanța

de apel reține că în prezent terenul este ocupat de construcții definitive (atelier

de producție), chiriașii neputând să construiască construcții definitive pe un teren

ce nu era proprietatea lor. În plus, nici unul din pârâți nu a prezentat autorizație

de demolare a construcției definitive preluate de la proprietari și nici autorizație

de construcție, conform Decretului nr. 48/1958 și Legii nr. 50/1990.

Pe parcursul soluționării recursului a

decedat recurentul B.I., calitatea procesuală a acestuia fiind preluată de succesoarea

sa, G.M., decedată la rândul său, și ale cărei drepturi și obligații procesuale

au fost transmise către singurul moștenitor acceptant al succesiunii, G.L.M. De

asemenea, a intervenit decesul reclamantului B.M., calitatea sa procesuală fiind

transmisă succesorilor săi, L.M., B.V. și B.D.V.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs și care, în temeiul art. 306 C. proc. civ., vor

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Este necontestat în cauză că A.A.B., decedat

în anul 1943, autorul reclamanților, a cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare

nr. XX din 22 septembrie 1941, transcris sub nr. ZZ din 22 septembrie 1941 la Tribunalul

Constanța, imobilul din strada P., Lotul nr. A din careul B, compus din 294 m.p.

(fosta stradă K.C.).

În urma decesului său, în anul 1945, P.E.

și B.A. (fii lui A.B.) au fost dislocați și li s-a fixat domiciliu obligatoriu,

în perioada martie 1949-09 august 1963, în S.G., județul Covasna.

Prin sentința civilă nr. 2528/1960, Judecătoria

Constanța a dispus trecerea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr.

111/1951, a imobilului situat în Constanța, strada P. ce aparținea lui B.A., reținând

că, din anul 1949, proprietarul nu a mai făcut acte de administrare sau de conservare

a bunului său.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs succesorii fostului proprietar, B.A. și B.E., iar prin decizia civilă

nr. 464 din 11 iulie 1968, Tribunalul Județean Constanța a admis recursul declarat

și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Rejudecând litigiul, prin sentința civilă

nr. 3840 din 17 septembrie 1969, Judecătoria Constanța a dispus trecerea în proprietatea

statului a imobilului situat în Constanța, strada P., în baza Decretului nr. 111/1951.

Instanța de apel a dezlegat în mod greșit

problema calității procesual active a reclamanților sub un dublu aspect.

În primul rând, s-a reținut eronat că B.A.

și B.E., autorii reclamanților și descendenții fostului proprietar, B.A., nu au

făcut dovada calității lor de succesori ai fostului proprietar, întrucât nu au probat

acceptarea succesiunii tatălui lor. Aceasta deoarece, pe de o parte, în cuprinsul

sentinței civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța se reține

calitatea lor de succesori ai defunctului B.A., iar pe de altă parte, exercitarea

căii de atac a recursului împotriva sentinței civile nr. 2528/1960 a Judecătoriei

Constanța nu poate avea decât semnificația unui act de acceptare tacită a succesiunii

săvârșit în condițiile art. 689 C. civ.

În al doilea rând, Curtea de Apel a încălcat

prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 și ale art. 13 din Legea

nr. 18/1991 atunci când a concluzionat că reclamanții din prezenta cauză nu au dovedit

la rândul său, calitatea de succesori ai autorilor lor, B.A. și B.E.

A rezultat din probele administrate în

cauză că reclamanții au formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995 și al Legii nr.

18/1991, cereri prin care au solicitat restituirea bunurilor ce au aparținut autorilor

săi.

Or, potrivit art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 112/1995, „moștenitorii, (...), sunt socotiți de drept acceptanții succesiunii

de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14", iar conform art. 13

alin. (2) din Legea nr. 18/1991, „moștenitorii (...) sunt considerați că au acceptat

moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei".

Prin urmare, s-a dovedit în cauză, atât

transmiterea succesorală a moștenirii lăsate de defunctul B.A., proprietarul imobilului

în litigiu, către succesorii săi, B.A. și B.E., cât și retransmiterea succesorală

către reclamanții din prezentul litigiu.

Cum patrimoniul succesoral cuprinde inclusiv

acțiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, legitimarea procesuală a

reclamanților de a solicita restituirea imobilului în litigiu, este incontestabilă

în cauză.

Înalta Curte reține totodată că instanța

de apel a concluzionat greșit în sensul preluării valabile a bunului în litigiu

de către stat. Atât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât și din cea

a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate de stat pentru neplata

impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile

proprietarului nu puteau fi exercitate, urmează a fi considerate, prin voința legiuitorului

ca fiind imobile preluate în mod abuziv de către stat.

Este adevărat că sentința civilă nr.

3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanța nu a mai fost atacată cu recurs

de către autorii reclamanților.

Însă, dat fiind contextul social-politic

al acelei perioade și împrejurarea că, așa cum rezultă din probele administrate

în cauză, acestora li s-a stabilit domiciliul forțat S.G., un astfel de demers era

nerealizabil.

În plus, lipsa demersului juridic al autorilor

reclamanților nu poate fundamenta legalitatea actului de preluare, având în vedere

dispozițiile art. 2.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care prevăd că formularea din art. 2

alin. (1) lit. d) din lege „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive

impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate"

vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive

politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei

pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri

abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Or, în cauză, situația de fapt stabilită

prin probele administrate dovedește că, din pricina unor măsuri abuzive impuse de

stat, drepturile succesorilor fostului proprietar nu au putut fi exercitate, impunându-se,

prin urmare, a se reține în cauză o preluare abuzivă a imobilului în litigiu.

Înalta Curte constată că pe parcursul fazelor

procesuale anterioare, instanțele nu au efectuat cercetarea judecătorească necesară

pentru a identifica imobilul care a aparținut autorilor reclamanților și la a cărui

restituire aceștia pretind a fi îndreptățiți prin cererea de chemare în judecată

formulată.

Nu s-a stabilit totodată care este situația

juridică actuală a imobilului, în ce măsură pe acesta sunt sau nu edificate construcții

și dacă acestea sunt vechile construcții care, așa cum pretind reclamanții, s-au

aflat pe teren anterior preluării bunului de către stat, sau dacă, dimpotrivă, există

construcții noi, edificate ulterior preluării.

Lipsa probelor necesare pentru identificare

imobilului și a regimului său juridic nu a permis în cauză identificarea posesorului

bunului, identificare necesară pentru determinarea calității procesual pasive în

cererea care a învestit instanțele de judecată.

În aceste condiții, verificarea corectei

aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului

nu se poate realiza în cauză, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situația

de fapt.

Prin urmare, apreciind că situația de fapt

nu a fost pe deplin stabilită, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și art.

314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată

și, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelurile declarate împotriva sentinței

civile nr. 608 din 11 septembrie 2000 a Tribunalului Constanța, va desființa sentința

apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării vor fi administrate

probele necesare pentru lămurirea aspectelor menționate anterior în vederea identificării

exacte a bunului în litigiu și a regimului juridic aplicabil acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ș., B.V., B.D., L.M., B.I., decedat pe parcursul procesului

și a cărui calitate procesuală a fost preluată de G.M., decedată, moștenită de G.L.

și B.M., decedat pe parcursul procesului, a cărui calitate procesuală a fost preluată

de L.M., B.V. și B.D. împotriva deciziei civile nr. 152/C din 25 aprilie 2001 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia.

Admite apelurile declarate de pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.G.F.S. Constanța, Consiliul Local

Constanța, RAEDPP Constanța și Cooperativa V. împotriva sentinței civile nr.

608 din 11 septembrie 2000 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o desființează

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09

iunie 2011.