ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1501/2017

HOTĂRÂRE

19.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1501/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, la data de 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, ulterior, disjunsă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției București, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să dispună: 1. stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare, precum și cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite la nivel egal cu cele ale celorlalți judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeași vechime în funcția de magistrat, vechime dobândită de aceștia reclamanți ulterior datei de 31.12.2010, iar de către cei la care se raportează prezentul petit anterior datei menționate; 2. obligarea pârâților de ordin 1-3 să plătească reclamanților, începând cu data de: 01.01.2011 și în continuare diferența dintre indemnizația brută lunară a reclamanților din prezent și indemnizația celorlalți judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeași vechime în funcția de magistrat, vechime dobândită de colegii lor anterior datei de 31.12.2010, respectiv sumele cuvenite urmând să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective; 3. obligarea pârâților să le plătească, de la datele la care fiecare dintre reclamanți a trecut în tranșele suplimentare de vechime în funcție și respectiv în muncă, și în continuare, diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă primite în prezent și cuantumul celor două sporuri, raportat la valoarea stabilită a indemnizației brute lunare de la punctul 1 din acțiune, calculate în baza raportului de expertiză contabilă ce se va efectua în cauză, actualizate în raport de indicele de inflație aplicat de la data efectuării expertizei și până la data plății efective; 4. obligarea pârâților la reîncadrarea personalului conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011 și la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare; 5. obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de reîncadrare, conform dispozițiilor Legii 284/2010, începând cu data de 01.01.2011; 6. obligarea pârâților la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală; 7. obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri având în vedere că, la acest moment, pentru calculul salariului de încadrare sunt folosite O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 10/2008, Legea 330/2009, legi abrogate în prezent, creându-se astfel confuzii între vechimea în muncă, vechimea în specialitate (sporul de fidelitate) și sporurile care au fost incluse în salariu, iar sporul de risc (25%) și confidențialitate(5%) se aplică în mod diferențiat de la un salariat la altul, conducând astfel la discriminări (de la un salariat la altul procentul variază între 10, 11- 25%, fără a se indica în vreo decizie motivul pentru care unii beneficiază de un spor mai mare iar alții de unul mai mic); și, 8. obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale; cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 545/02.11.2016, pronunțată în dosar nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și D. a fost disjunsă, nefiind în stare de judecată în fond, și s-a constitut dosarul nou cu nr. x/2016

Față de împrejurarea că reclamanții din acest dosar au promovat în funcția de judecător la Tribunalul Satu Mare la data de 1 iulie 2016, după sesizarea instanței cu acțiunea privind recunoașterea și plata unor drepturi salariale, la următorul termen de judecată cu procedură completă față de data promovării efective în funcție, respectiv, la 15 septembrie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale fundamentat pe art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 546/LMA/2016, pronunțată la data de 02 noiembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis excepția necompetenței analizată prin prisma normelor de competență facultativă și a declinat în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a acțiunii civile exercitată de reclamanții A. și D., acțiune disjunsă din dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Competența facultativă reglementată de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., este una de ordine publică și a fost introdusă ca element de noutate în noul C. proc. civ., scopul edictării normei de procedură fiind acela de a oferi părții adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul (Decizia Curții Constituționale nr. 49/2015). În considerentele deciziei instanței de contencios constituțional se reține jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizată în Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52, potrivit căreia, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor.

Textul legal prevede că reclamantul judecător "va sesiza" o altă instanță, dar aceasta nu limitează aplicabilitatea normei imperative la momentul sesizării, întrucât sesizarea instanței este doar primul pas procedural necesar pentru ca instanța să pronunțe o soluție, să tranșeze chestiunea litigioasă, ori, raportat la spiritul legii, este evident că legiuitorul a urmărit tocmai ca hotărârea să nu poată fi pronunțată de instanța la care reclamantul judecător își desfășoară activitatea. O altfel de interpretare ar fi nefirească și ar deturna aplicarea normei de la scopul în care a fost edictată. Prin urmare, esențial este ca judecătorul reclamant să nu își desfășoare activitatea la instanța investită, situație care, în cauză, a intervenit ulterior sesizării. Această stare de fapt nu poate însă să lipsească de eficacitate norma imperativă.

Prin Decizia nr. 7/2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat în legătură cu interpretarea sintagmei "instanța la care își desfășoară activitatea", respectiv dacă aceasta se referă și la instanța care are în calea de atac competența de a soluționa litigiul promovat de judecător, situație distinctă de cea adusă în discuție în speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I-a civilă, la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 331/PI, pronunțată la data de 22 martie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș, secția I-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu și, în consecință: a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare; a constatat existența conflictului negativ de competență cu Tribunalului Satu Mare, sens în care: a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, prevederile art. 127 alin. (1) din noul C. proc. civ., considerând, totodată, că este de principiu că, odată învestită o instanță de judecată în mod legal cu judecarea unei cereri de chemare în judecată, ea rămâne în continuare competentă să soluționeze respectiva cauză, chiar dacă ulterior sesizării intervin modificări ce ar atrage competența altei instanțe, principiu general care își găsește explicitări particulare în dispozițiile art. 106 și art. 107 din noul C. proc. civ.

Întrucât la data sesizării instanței reclamanții aveau calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Satu Mare, instanța a considerat că în cauză nu se aplică dispozițiile art. 127 din noul C. proc. civ., ci prevederile art. 210 din Legea 62/2011, conform cărora:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Satu Mare și Tribunalul Timiș- s-au declarat, deopotrivă, necompetente să judece aceeași cauză, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că în prezenta cauză, conflictul negativ de competență, ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul Satu Mare, a avut la bază aplicarea de către cele două instanțe a unor dispoziții legale din acte normative diferite în vederea stabilirii competenței teritoriale.

Astfel, în timp ce Tribunalul Timiș a dat eficiență dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 în considerarea naturii litigiului și a faptului că reclamanții, la data sesizării instanței, aveau locul de muncă în cadrul Tribunalului Satu Mare, Tribunalul Satu Mare a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) din Noul C. proc. civ., având în vedere că reclamanții au calitatea de judecător în cadrul acestui Tribunal.

În legătură cu aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele:

Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente, în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, se constată că, potrivit actelor din dosar, așa cum, de altfel corect, a reținut și prima instanță de declinare, reclamanții au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Satu Mare începând cu data de 1 iulie 2016.

Drept urmare, făcând aplicarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 127 Noul C. proc. civ., instanța competentă material și teritorial să soluționeze în primă instanță cererea de chemare în judecată ar fi Tribunalul Timiș, motiv pentru care, într-o asemenea situație devine incidentă ipoteza normei cuprinsă în art. 127 Noul C. proc. civ.- alin. (1), potrivit cu care, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, se constată că art. 127 alin. (1) Noul C. proc. civ. are ca situație premisă faptul că judecătorul are calitatea de reclamant, iar cererea este de competența teritorială a instanței la care acesta își desfășoară activitatea.

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanța competentă potrivit legii să soluționeze cauza în primă instanță ori de procuror la parchetul care funcționează pe lângă această instanță.

În condițiile în care dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. folosesc imperativul "va sesiza", rezultă că acestea au caracter imperativ, legiuitorul instituind o obligație a reclamantului de a sesiza o altă instanță decât cea la care își desfășoară activitatea.

Chiar dacă dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc în materia litigiilor de muncă competența teritorială în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 127 alin. (1) prin raportare la cele ale alin. (3) C. proc. civ., cele din urmă dispoziții legale prevalează față de cele dintâi în considerarea scopului pentru care au fost edictate, și anume înlăturarea oricărui dubiu asupra imparțialității judecătorilor.

Altfel spus, dispozițiile art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., având caracter imperativ, derogă de la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Se constată că în litigiul de față este îndeplinită această condiție, având în vedere că din actele dosarului rezultă că reclamanții au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Satu Mare, motiv pentru care, Înalta Curte reține că, în speță, competența de soluționare aparține Tribunalului Timiș, competent material și teritorial, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Timișoara, învecinată Curții de Apel Oradea.

În aceleași sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 7/2016, publicată în M. Of. nr. 461/22.06.2016, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin care s-a hotărât că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul articolului trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță, iar sintagma "se aplică în mod corespunzător" trebuie înțeleasă ca referindu-se la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier".

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș și, în considerarea prevederilor art. 127 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,