ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3616/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice:

- stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare, precum și cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite la nivel egal cu cele ale celorlalți judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeași vechime în funcția de magistrat vechime dobândită de acești reclamanți ulterior datei de 31.12.2010, iar de către cei la care se raportează, prezentul petit anterior datei menționate;

- obligarea pârâților de la punctele 1-3 să plătească reclamanților, începând cu data de 01.01.2011 și în continuare diferența dintre indemnizația brută lunară a reclamanților din prezent și indemnizația celorlalți judecători cu grad de judecătorie, tribunal, respectiv curte de apel, având aceeași vechime în funcția de magistrat, vechime dobândită de colegii noștri anterior datei de 31.12.2010, respectiv sumele cuvenite urmând să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective;

- obligarea pârâților să le plătească, de la datele la care fiecare dintre reclamanți a trecut în tranșele suplimentare de vechime în funcție și respectiv în muncă, în continuare, diferența dintre cuantumul sporurilor pentru risc și confidențialitate și al sporului pentru condiții deosebite de munca primite în prezent și cuantumul celor două sporuri, raportat la valoarea stabilită a indemnizației brute lunare de la punctul 1 din acțiune, calculate în baza raportului de expertiză contabilă ce se va efectua în cauză, actualizate în raport de indicele de inflație aplicat de la data efectuării expertizei și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la reintegrarea personalului conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010 începând cu data de 01.01.2011 și la stabilirea corectă a modului de calcul a drepturilor salariale lunare;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de reîncadrare, conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010, începând cu data de 01.01.2011;

- obligarea pârâților la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000 în vigoare până la dta de 1.09.2011;

- obligarea pârâtului Ministerului Justiției la emiterea grilelor de salarizare în care să apară noul salariu de încadrare în care au fost incluse unele sporuri;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin sentința nr. 2826 din data de 16 noiembrie 2016 Tribunalului Timiș a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a acțiunii având ca obiect recalcularea salariilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că reclamanții solicită emiterea unor noi ordine de salarizare în temeiul Legii nr. 284/2010 și plata diferențelor de salariu astfel rezultate, iar potrivit art. 7 din anexa VI a acestui act normativ competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea celei de-a doua instanțe

Prin sentința nr. 2555 din data de 23 iunie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat în favoarea Tribunalului Timiș - Conflicte de Muncă competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul la I.C.C.J. în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, în raport de obiectul cauzei, având în vedere prevederile art. 269 Codul muncii, art. 208 din Legea nr. 62/2011, precum și faptul că reclamanții invocă o situație de discriminare între magistrații care au îndeplinit vechimea în muncă și/sau specialitate după data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit aceleași condiții până la data de 31 decembrie 2010, avându-se în vedere și Decizia I.C.C.J. nr. 32 din 19 octombrie 2015 dosar nr. x/2015, instanța a apreciat că prezenta cauză este un litigiu de muncă, căruia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare.

Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:

Reclamanții, judecători și asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Satu Mare, au formulat o cerere de chemare în judecată structurată pe mai multe capete de cerere, însă din modul în care aceștia au înțeles să își motiveze în fapt și în drept pretențiile deduse judecății, rezultă că folosul practic, direct și imediat pe care îl urmăresc și, implicit, obiectul principal al acțiunii îl reprezintă obținerea unor drepturi salariale constând în diferența dintre indemnizațiile actuale ale reclamanților și indemnizațiile judecătorilor cu aceeași vechime în funcția de magistrat, vechime dobândită anterior datei de 31.12.2010.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea - cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Timiș.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2017.