Decizia nr. 1485/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

În motivare, petentul a arătat că, prin Ordonanța din data de 17 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus instituirea sechestrul asigurător asupra imobilului situat în București, strada x, nr. 19, în valoare de 200.045,98 RON. Totodată, petentul a menționat că această ordonanță a fost menținută prin decizia penală nr. 124 din 20 mai 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care a arătat și că a fost obligat, în solidar cu B., la plata sumei de 421280 dolari.

Petentul a precizat că la data de 26 iunie 2013, B. a achitat toate sumele prevăzute în decizia penală nr. 124 din 20 mai 2013, aspect care reiese și din adresa nr. x a ANAF din 11 aprilie 2017. Fiind îndeplinite obligațiile reținute în sarcina sa prin hotărârea penală, în prezent, nu mai subzistă niciun temei legal pentru menținerea sechestrului asigurător, sens în care a solicitat ridicarea acestuia.

Analizând cererea, din perspectiva excepției de necompetență materială invocată din oficiu se vor reține următoarele:

Sechestrul asigurătoriu reglementat de art. 249 C. proc. pen. este o măsură procesuală cu caracter real, provizoriu, care are ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile și imobile, pentru a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea lor de la urmărire.

Scopul instituirii măsurilor asigurătorii este acela de a acorda persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal o garanție a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, iar statul are certitudinea solvabilității suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente, în vederea recuperării cheltuielilor judiciare, a plății amenzii ori a existenței bunurilor în proprietatea subiecților procesuali, a părților menționate ori a altor persoane, în vederea confiscării.

Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Măsurile asigurătorii sunt instituite de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată și reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea lor la îndeplinire, astfel cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 249, 253-255 C. proc. pen.

În speță, instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în București, str. x, în valoare de 200.045,98 RON, proprietatea petentului A., s-a dispus prin Ordonanța din data de 17 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. x/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost menținută prin decizia penală nr. 124 din 20 mai 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din analiza dispozițiilor art. 250 C. proc. pen., care prevăd procedura și termenul de contestare a măsurilor asigurătorii rezultă că legiuitorul a omis să reglementeze posibilitatea persoanei față de care s-a instituit măsura asigurătorie de a solicita, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri pentru motive survenite ulterior luării acesteia.

Din această perspectivă, în cadrul controlului de constituționalitate al acestor dispoziții, prin care s-a susținut, printre altele, încălcarea dreptului de acces la justiție, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile sale în sensul că normele procesuale penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale, cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii, se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C. proc. pen. nu cuprinde dispoziții contrare.

Se constată, așadar, că normele procesual civile reglementează atât desființarea de drept a sechestrului asigurător (art. 956 C. proc. civ. în cazul nedepunerii cauțiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) și (3) C. proc. civ.), cât și instituția ridicării sechestrului asigurător (art. 957 C. proc. civ.). De asemenea, este reglementată desființarea și ridicarea popririi asigurătorii, prin trimiterea pe care art. 971 alin. (1) C. proc. civ. o face la dispozițiile art. 954 - 959 C. proc. civ. aplicabile sechestrului asigurător. În plus, normele procesual civile reglementează la art. 721 C. proc. civ. și "depunerea cu afectațiune specială", ca mijloc prin care debitorul sau terțul garant poate obține desființarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă.

Măsura ridicării sechestrului asigurător poate fi solicitată de către debitor în două ipoteze distincte: cea prevăzută la alin. (1), care reglementează un remediu eficient pentru debitorul care dă o garanție reală sau personală îndestulătoare, la dispoziția creditorului, și cea prevăzută la alin. (2) când bunurile debitorului vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării, la cerere, în situația în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia.

În prima ipoteză, instanța se pronunță în camera de consiliu, de urgență și cu citarea părților, prin încheiere supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară. În cazul al doilea, instanța care a încuviințat măsura asigurătorie se pronunță prin încheiere definitivă, dată fără citarea părților.

Cu privire la instanța competentă să ridice sechestrul asigurător, deși legiuitorul indică expres, doar pentru ipoteza prevăzută de art. 957 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta este instanța care a încuviințat măsura, aplicarea principiului simetriei impune soluția competenței de soluționare în primă instanță a cererii debitorului de ridicare a sechestrului asigurător, în favoarea instanței determinate potrivit regulii prevăzute prin art. 954 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a instanței care a dispus înființarea măsurii, aceasta fiind instanța competentă să judece procesul în primă instanță, chiar și atunci când cererea de sechestru ar fi încuviințată de instanța de control judiciar în calea de atac a creditorului, exercitată împotriva încheierii de respingere a măsurii sechestrului.

Problema care se pune este aceea a determinării instanței competente să soluționeze cererea de ridicare a sechestrului asigurător atunci când măsura a fost dispusă într-o cauză penală, iar suma până la concurența căreia s-a înființat sechestrul a fost achitată.

În speță, indisponibilizarea bunului imobil s-a efectuat prin ordonanță a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a consfințit prin hotărâre penală definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile art. 957 alin. (1) C. proc. civ. prevăd calea de atac a apelului ce poate fi exercitată împotriva încheierii prin care se soluționează cererea de ridicare a sechestrului asigurător, astfel că, în raport de prevederile art. 97 C. proc. civ. potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție judecă doar recursuri, precum și orice alte cereri date expres prin lege în competența sa, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi instanța care soluționează cererea și nici instanța de control judiciar, neavând competență să judece ca instanță de apel.

La art. 959 C. proc. civ. se prevede că, în toate cazurile în care competența de primă instanță aparține curții de apel, calea de atac este recursul. Acesta este un text derogatoriu și, deci, aplicabil prioritar, astfel că recursul exercitat în condițiile acestei norme se vor soluționa de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță, doar cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale, astfel încât, dispozițiile art. 959 C. proc. civ. au aplicabilitate exclusiv în legătură cu litigiile din această materie.

Așadar, având în vedere că normele procesual civile reglementează cu privire la desființarea măsurilor asigurătorii, la cerere, (în ipotezele în care debitorul dă o garanție - reală sau personală - îndestulătoare, face depunerea cu afectațiune specială ori plătește creanța, inclusiv accesoriile), în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul față de care s-a dispus instituirea unei măsurii asigurătorii, poate solicita, pe parcursul procesului penal, desființarea, ridicarea sau încetarea măsurii, instanței care ar fi fost competente să soluționeze cauza în materia dreptului comun, după valoarea bunului indisponibilizat, astfel cum a fost aceasta stabilită prin măsura asigurătorie.

În speță, față de valoarea sechestrului de 200.045,98 RON, în raport de prevederile art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 lit. k) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii revine, în primă instanță, Tribunalului București, secția Civilă, în favoarea căruia urmează a fi declinată competența, potrivit art. 19 alin. (2) pct. 2. Văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.,