ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală, făcându-se aplicarea art. 13 din C. pen. (1968), în baza art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1968) și art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1968) a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

Cu aplicarea art. 71 și 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. (1968), în baza art. 65 din C. pen. (1968) i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. (1968) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 86

1

din C. pen. (1968) s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

Pe durata suspendării sub supraveghere, s-a menționat că inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

- se va prezenta la datele fixate la Serviciul de Probațiune București;

- va anunța în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- va comunica și justifica schimbarea locului de muncă;

- va comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 86

4

din C. pen. (1968).

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1), (5)-(64) alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. (1968).

În temeiul art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 723,912.11 RON, din care debit principal în cuantum de 389,149.54 RON și accesorii fiscale în cuantum de 334,762.57 RON, către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menținut măsura sechestrului asigurător instituit la data de 07.06.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București asupra imobilului din București, str. x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), a localității București, având număr cadastral x, reprezentând apartament cu două camera și dependințe, în suprafață totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundației "B.", CIF x, înregistrată în Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017, cu sediul în București.

Prin decizia penală nr. 233/A din 13 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de inculpata A. și de partea responsabilă civilmente B. împotriva sentinței penale nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

S-a desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând:

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A. cu privire la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) și a prevederilor art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

În baza art. 25 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatei A. la plata sumei de 723.912,11 RON, din care debit principal în cuantum de 389.149,54 RON și accesorii fiscale în cuantum de 334.762,57 RON, determinate până la data de 29 noiembrie 2017, precum și la plata accesoriilor aferente debitului principal calculate în continuare până la data achitării efective, către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

S-a ridicat măsura sechestrului asigurător instituită la data de 7.06.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București asupra imobilului din București, str. x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), a localității București, și având număr cadastral x (nr. vechi 4830/2), reprezentând apartament cu două camere și dependințe, în suprafață totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundației "B.", CIF x, înregistrată în Registrul național al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017, cu sediul în București.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 233/A din 13 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs în casație la data de 08.08.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea de recurs în casație formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea în parte a deciziei penale nr. 233/A din data de 13.07.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în ceea ce privește soluția de încetare a procesului penal, iar în urma rejudecării, înlăturarea greșitei aplicări a legii și condamnarea inculpatei A., pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) și a prevederilor art. 5 din C. pen.

A apreciat că în mod eronat, în urma evaluării deciziilor CCR nr. 358/2022 și nr. 297/2018 și constatării incidenței lor în cauza pendinte, au fost avute în vedere doar termenele generale de prescripție a răspunderii penale, determinate conform art. 154 alin. (1) lit. b) și c) din C. pen., și calculate potrivit art. 186 din C. pen., cu consecința constatării interveniții prescripției pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

În cauză, analiza îndeplinirii condițiilor pentru constatarea incidenței prescripției se impunea a fi făcută inclusiv prin raportare la disp. art. 155 alin. (1) din C. pen., iar într-o atare situație s-ar fi constatat că nu este împlinit termenul de prescripție specială, având în vedere actele întreruptive de prescripție anterioare datei de 25.06.2018 și cele ulterioare datei 30.05.2022.

Infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se pedepsește cu închisoare de 2 ani la 8 ani, și, prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1968, este de 8 ani, iar conform dispozițiilor art. 155 alin. (1), (2) și (4) din C. pen. și ale art. 123 alin. (1), (2) și 124 din C. pen. din 1968, în vigoare la data comiterii faptei, cursul termenului de prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, se comunică suspectului (învinuitului) sau inculpatului, după fiecare întrerupere începând să curgă un nou termen de prescripție, termenele prevăzute de art. 154 din C. pen. fiind socotite ca îndeplinite dacă au fost depășite cu încă o dată.

A apreciat, așadar, că termenul de prescripție specială pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea prevederilor art. 35 alin. (1) este de 16 ani.

Termenul începe a curge de la data săvârșirii faptelor, respectiv de la data ultimului act de executare, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. și se va calcula conform art. 186 din C. pen., considerându-se împlinit astfel la data de 31.12.2028.

Sub aspectul necesității imperative de a se da eficientă dispozițiilor art. 155 din C. pen. în contextul pronunțării Deciziei CTUE din 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, a precizat următoarele:

Prin Decizia din 24 iulie 2023 pronunțată în cauza C-107/23, răspunzând unei cereri de trimitere preliminară formulată de Curtea de Apel Brașov care judeca în litigiul principal contestațiile în anulare ale unor persoane fizice aflate în executarea unor pedepse privative de libertate împotriva unor hotărâri de condamnare pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală CJUE, după ce a analizat regimul juridic diferit aplicabil în cauzele de fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a statuat că instanțele sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Cu alte cuvinte, CJUE a precizat expres că instanțele nu pot repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură anterioare publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 (25 iunie 2018), exprimându-și rezervele față de modalitatea de interpretare și aplicare a legii penale mai favorabile de către instanțele române ca urmare a Deciziei ICCJ nr. 67/2022, interpretare de natură să creeze risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă.

A arătat că în esență, întrebările Curții de Apel Brașov au vizat interpretarea art. 2 (valorile Uniunii printre care sunt incluse statul de drept, justiția și respectarea drepturilor omului), art. 4 alin. (3) (principiul cooperării loiale) și art. 19 alin. (1) par. 2 (principiul protecției jurisdicționale efective) din TUE, art. 325 alin. (1) (protejarea intereselor financiare ale Uniunii) TFUE, art. 49 alin. (1) ultima teză (aplicarea legii penale mai favorabile) din Carta Drepturilor Fundamentale și art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, precum și Directiva 112/2006 din perspectiva obligației statelor membre ale UE de a combate eficient atingerile ilegale aduse intereselor financiare ale UE și a garanțiilor ce decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

Și anume, dacă aceste prevederi trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale CCR prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor sub aspectul cerințelor de precizie și previzibilitate, precum și, pe de altă parte, Decizia nr. 67/2022 a instanței supreme care interpretează aceste cauze de întrerupere așa cum sunt interpretate de CCR ca fiind lege penală mai favorabilă (mitior lex) pentru a pune în discuție hotărâri definitive de condamnare încât să ducă la încetarea acestor procese pe motiv de împlinire a termenului de prescripție.

Primele două întrebări au fost analizate doar prin raportare la prevederile art. 325 TFUE, art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale și art. 2 din Convenția PIF.

Răspunsul la prima întrebare, prin modul cum este formulat și prin argumentele pe care se întemeiază, lasă instanțelor naționale o posibilitate de a nu aplica deciziile instanței constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 întrucât acestea ar crea un risc de impunitate într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care ar aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii doar dacă acestea nu se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este reglementat de dreptul național.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară face trimitere la modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 67/2022, a interpretat aplicarea legii penale mai favorabile extinzând efectele deciziilor CCR și înaintea datei de 25 iunie 2018. Aplicarea legii penale mai favorabile și, implicit, neluarea în considerare a actelor întreruptive de prescripție a răspunderii penale pentru perioada 1 februarie 2014 (intrarea în vigoare a Noului C. pen.) și 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) reprezintă în viziunea Curții acte de natură "să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii" (pct. 123). Faptul că această interpretare pune în discuție și hotărâri definitive, reprezintă pentru Curte un alt argument suplimentar important.

Răspunsul la cea de-a treia întrebare nu lasă loc de dubiu în sensul că judecătorii nu pot fi trași la răspundere disciplinară dacă aplică dreptul UE prioritar față de decizii naționale cu caracter obligatoriu ce emană de la instanța constituțională sau instanța supremă.

A mai învederat că, Curtea reamintește prin această hotărâre atât importanța principiului supremației dreptului UE, inclusiv față de jurisprudența instanțelor constituționale și supreme, cât și faptul că rolul de a da efect deplin supremației dreptului UE revine instanțelor naționale, așa încât atât această cauză, precum și jurisprudența anterioară relevantă, pot fi invocate direct de către judecătorul național în situații similare sau asemănătoare, fără a mai fi adresată vreo întrebare preliminară Curții.

Referitor la efectele hotărârilor pronunțate de Curte în procedura trimiterilor preliminare asupra altor cauze decât cauza principală în care a fost furnizată hotărârea Curții, a arătat următoarele:

Într-o jurisprudență constantă, CJUE a subliniat că deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii și că nici o altă instanță națională, inclusiv Curtea Constituțională a unui alt stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera sa de competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte (Hotărârea din 22 februarie 2022, Marea Cameră, RS, C-430/21, ECLI:EU:C: 2022:99, punctul 72).

În aceeași jurisprudență, s-a arătat că o hotărâre pronunțată în cadrul procedurii trimiterii preliminare este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C-62/14, EU:C:2015:400, punctele 14 și 16; Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss și alții, G493/17, ECLI:EU:C:2018:1000, punctul 19).

Din moment ce interpretarea pe care Curtea o dă unei norme de drept a Uniunii în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează, atunci când este necesar, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme așa cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare, se impune a se considera că o instanță de drept comun este ținută, în vederea asigurării deplinei eficacități a normelor de drept al Uniunii, să înlăture într-un litigiu cu care este sesizată, aprecierile unei curți constituționale naționale care refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte, chiar și atunci când această hotărâre nu rezultă dintr-o cerere de decizie preliminară introdusă, în legătură cu acest litigiu, de această instanță de drept comun (Hotărârea din 22 februarie 2022, Marea Cameră, RS, G430/21, ECLI:EU:C: 2022:99, punctul TI).

În acest context, a apreciat că poate fi vorba despre efectul general obligatoriu al hotărârilor preliminare (indiferent că sunt în interpretarea sau în stabilirea validității) pentru toate instanțele din statele membre ale UE, nu doar pentru instanța de trimitere și despre semnificația generală a unei hotărâri preliminare pentru alte materii decât acțiunea principală care a generat-o, dat fiind că procedura trimiterii preliminare este menită să asigure interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.

După cum s-a arătat în doctrină (C., D., Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, trad. E., F., București, 2010, pag. 416), efectul general al hotărârii preliminare înseamnă că toate instanțele naționale sunt obligate să aplice nu doar dispozitivul unei hotărâri preliminare, ci și ratio ale ei atunci când interpretează dreptul comunitar, această obligație existând indiferent dacă instanța națională din cauză statuează sau nu ca instanță de ultim grad. Altfel spus, hotărârea preliminară a Curții va fi obligatorie pentru toate instanțele naționale care se confruntă cu aceeași problemă de interpretare a temeiului de drept comunitar, indiferent de împrejurarea că hotărârea Curții a fost pronunțată pe baza unei trimiteri preliminare într-o cauză în care, în realitate, nu se aplica dreptul comunitar ca atare, această situație regăsindu-se, îndeosebi, atunci când o instanță națională adresează o cerere pentru pronunțare unei hotărâri preliminare în privința interpretării unor acte juridice care au fost inspirate după acte de drept comunitar.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, asistăm la o "autoritate de lucru interpretat" care interzice oricărei instanțe naționale să adopte o altă interpretare incompatibilă cu semnificația și aplicarea dreptului Uniunii, astfel cum acestea au fot stabilite de Curte.

În concluzie, a solicitat reevaluarea modalității de aplicare a principiului legii penale mai favorabile ținând cont de standardul statuat de CJUE care spune că "aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii" (ct. 123, cauza C-107/23).

Totodată, a menționat că aceste aspecte trebuie coroborate cu dezlegările date de CJUE anterior, într-o altă cauză care acoperă atât fraudele grave, cât și cauzele de corupție și unde a subliniat că aplicarea respectivului standard național de protecție ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, cu încălcarea cerinței care rezultă din dispozițiile menționate de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru combaterea infracțiunilor de această natură, (pct. 212 Cauza Euro Box Promotion).

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Înalta Curte reține că situația de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-o privește pe inculpata A., este că aceasta, în calitate de avocat în cadrul Baroului București, în scopul de a se sustrage de la sumei de 723,912.11 RON, cu titlu de TVA, impozit pe venit și contribuții la asigurările sociale de sănătate:

- nu a înregistrat în registrul de încasări și plăți venituri impozabile în cuantum de 1,251,368.13 RON, realizate în perioada 01.01.2009-31.12.2012,

- a înscris în declarația de venit (formular 200) depusă pe anul 2009 cheltuieli în cuantum de 175,402.00 RON, mai mari cu suma de 90,620.92 RON decât cele reale stabilite de expertiza contabilă, astfel încât, pentru anul 2009, a rezultat un venit net în cuantum de 21,194.00 RON, deși venitul net real stabilit de expertiza contabilă este de 94,106.11 RON (a înscris cheltuieli fictive în cuantum de 90,620.92 RON, care au condus la diminuarea venitului net de la suma de 94,106.11 RON la suma de 21,194.00 RON), sustrăgându-se de la plata sumei de 39,057 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 15,057 RON, contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 5,176 RON și accesorii fiscale în cuantum de 18,824 RON,

- pentru anii 2010, 2011 și 2012 nu a depus declarații de venit (formular 200), încălcând prevederile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, care instituie obligația de a depune o declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului, fapt care a condus la sustragerea de la plata sumei de 216,983 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 96,401 RON, contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 33,138 și accesorii fiscale în cuantum de 87,445 RON,

- după finalizarea raportului de inspecție fiscală nr. x/12.03.2015, a întocmit în fals registrul de încasări și plăți pentru perioada 2008-2012, consemnând doar o parte din veniturile realizate (consemnând venituri brute în cuantum de 995,601.00 RON, deși veniturile brute reale erau în cuantum de 1,432,746.30 RON), iar apoi a prezentat registrul falsificat expertului contabil G., desemnat în dosarul civil nr. x/2015, al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, fapt care a condus la anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.03.2015, a deciziei de impunere nr. x/12.03.2015 și a deciziei de impunere nr. x/23.03.2015,

- nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA după depășirea plafonul de scutire de 35.000 euro (prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal) și, prin urmare, nu a calculat, nu a declarat și nu a plătit TVA pentru operațiunile economice desfășurate în perioada 01.12.2008 - 31.12.2012, în cuantum de 1,307,592 RON, sustrăgându-se astfel de la plata TVA în cuantum de 239,378.34 RON.

În ce privește cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale, instanța de apel a constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

În concret, s-a reținut că legea penală mai favorabilă aplicabilă este legea penală care nu mai conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, și anume 26 iunie 2018, și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituționalității acestora și a lipsei de intervenție a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecința inexistenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, instanța de apel a constatat că este aplicabil termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.

Pentru a aprecia în acest sens, instanța de apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracțiunii ce fac obiectul judecății, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 și 8 ani închisoare.

Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la data săvârșirii infracțiunilor, în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

În contextul celor arătate, Înalta Curte, în apel, a constatat că termenul general de prescripție a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data săvârșirii infracțiunii, fapta fiind comisă în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012 și pe cale de consecință, în privința infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată reținută în sarcina inculpatei, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în luna decembrie 2020.

Examinând criticile formulate în recurs în casație, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, se constată că acestea au caracter nefondat. Astfel, prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

Printre altele, în considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 întrucât o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile deduse judecății este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani și a început să curgă pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată la data de 31.12.2012, adică data consumării infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză la data de 31.12.2020. Așadar, soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme.

Cu privire la invocarea hotărârii pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 se reamintește că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, în raport cu încadrarea juridică a faptelor și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, Hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior pronunțării deciziei atacate cu prezentul recurs în casație, așadar, legalitatea soluției de încetare din data de 13 iulie 2023 nu poate fi analizată în raport de această Hotărâre.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 233/A din data de 13 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 233/A din data de 13 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2018.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.