ÎCCJ, Secția penală

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală, făcându-se aplicarea art. 13 C. pen. (1968), în baza art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1968) a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

Cu aplic. art. 71 și 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968), în baza art. 65 C. pen. (1968) i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968) pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 861 C. pen. (1968) s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

Pe durata suspendării sub supraveghere, s-a menționat că inculpata va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

- se va prezenta la datele fixate la Serviciul de Probațiune București;

- va anunța în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- va comunica și justifica schimbarea locului de muncă;

- va comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 864 C. pen. (1968).

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1), (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968).

În temeiul art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 723,912.11 RON, din care debit principal în cuantum de 389,149.54 RON și accesorii fiscale în cuantum de 334,762.57 RON, către partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a menținut măsura sechestrului asigurător instituit la data de 07.06.2018 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București asupra imobilului din București, str. x, înscris în cartea funciară nr. x, a localității București, având număr cadastral x (nr. vechi y), reprezentând apartament cu două camera și dependințe, în suprafață totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundației "B.", înregistrată în Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Referitor la acuzația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la săvârșirea de către inculpata A. a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) și art. 5 din noul C. pen.

La data de 02.04.2012, comisarii Gărzii Financiare, secția Municipiului București au întocmit sesizarea penală nr. 120.184/02.04.2012 care a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la data de 06.04.2012.

Comisarii Gărzii Financiare, secția Municipiului București au sesizat comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 6 și art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și folosirea cu rea credință a creditului societății, prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, comisarii Gărzii Financiare, secția Municipiului București au sesizat și Administrația Finanțelor Publice Sector 1 în vederea efectuării unei inspecții fiscale.

Conform celor consemnate de comisarii Gărzii Financiare, secția Municipiului București în sesizarea penală nr. 120.184/02.04.2012, în perioada 2009 - 2011, avocat A. a încasat de la SC C. SRL, în numerar, onorarii în cuantum de 466.000 RON (13.000 RON în 2009, 88.750 RON în 2010 și 364.250 RON în 2011) pentru a o reprezenta la instanța de judecată.

Sumele au fost determinate de comisarii Gărzii Financiare pe baza documentelor contabile întocmite de SC C. SRL.

Din cuprinsul sesizării penale nr. 120.184/02.04.2012 întocmite de comisarii Gărzii Financiare, secția Municipiului București a rezultat că sumele mai sus menționate, încasate de avocat A. de la societatea C. SRL în anii 2009, 2010 și 2011 nu au fost înregistrate de avocat A. în registrul de încasări și plăți, ultima înregistrare fiind operată la data de 28.09.2007.

În prezenta cauză a fost efectuată o expertiză contabilă în baza documentelor puse la dispoziție de inculpata A., precum și a celor ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la sediul Cabinetului de avocatură din București, str. x. ap. 2.

Din conținutul expertizei contabile efectuate a rezultat că, în perioada 2008 - 2012, în calitate de avocat, inculpata A. a realizat venituri brute impozabile din activitatea profesională desfășurată în cuantum de 1,432,746.30 RON și cheltuieli deductibile în cuantum de 687,895.65 RON, rezultând astfel un venit net impozabil în cuantum de 744,850.65 RON.

Pentru veniturile realizate, inculpata A. ar fi trebuit să plătească impozit pe venit, contribuție la sistemul asigurărilor sociale de sănătate și TVA.

S-a menționat că din analiza dispozițiilor art. 39, art. 41, art. 46, art. 83 alin. (1) și art. 84 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. , rezultă că, pentru stabilirea impozitului pe venit, avocat A. era obligată să depună la organele fiscale, anual, până la data de 15 mai, declarația privind veniturile realizate în anul precedent (formular 200).

Pe baza acestei declarații, în conformitate cu art. 211, art. 215 și art. 257 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, organele fiscale ar fi calculat și contribuția la asigurările sociale de sănătate, în procent de 5.5% din venitul net.

Însă, inculpata A. nu a înregistrat în registrul jurnal de încasări și plăți veniturile realizate în perioada 01.01.2009 - 31.12.2012, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe venit și a contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

A. nu a pus la dispoziția organelor de urmărire penală registrul de încasări și plăți aferent perioadei 01.01.2009 - 31.12.2012 și nici documentele justificative (facturi, chitanțe, contracte, etc.) referitoare la activitatea desfășurată, susținând faptul că documentele respective au ars într-un incendiu.

În realitate, documentele nu au ars, dovada că, la percheziția din data de 21.06.2017, efectuată la sediul profesional din București, str. x, au fost identificate documentele justificative aferente perioadei 01.01.2009 - 31.12.2012 (facturi, chitanțe, contracte, etc.), fără a fi găsite și documente de evidență contabilă, cu excepția unui înscris denumit "registrul jurnal încasări plăți anul 2009".

La percheziția din data de 21.06.2017, efectuată la sediul profesional din București, str. x, a fost identificat un înscris denumit "registrul jurnal încasări plăți anul 2009", nesemnat și neștampilat, în care au fost înregistrate încasări totale în cuantum de 118,069.06 RON, din care în numerar suma de 45,187.61 RON și prin bancă suma de 72,881.45 RON, deși, în realitate, potrivit raportului de expertiză contabilă, în anul 2009, încasările impozabile realizate de avocat A. au fost în cuantum de 178,887.19 RON.

În plus, potrivit celor consemnate în procesul-verbal nr. x/01.03.2012, întocmit de Garda Financiară, secția Municipiului București, la data de 01.03.2012, comisarii Gărzii Financiare au constatat că avocat A. nu a efectuat nicio înregistrare în registrul de încasări și plăți pentru perioada 01.01.2009 - 31.12.2011, ultima înregistrare fiind operată la data de 28.09.2007.

Inculpata A. nu a depus nici declarații de venit pentru anii 2010, 2011 și 2012, încălcând prevederile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. , care instituie obligația de a depune o declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.

În declarația depusă pe anul 2009, inculpata A. a înscris cheltuieli în cuantum de 175,402.00 RON, mai mari cu suma de 90,620.92 RON decât cele reale stabilite de expertiza contabilă, astfel încât, pentru anul 2009, a rezultat un venit net în cuantum de 21,194.00 RON, deși venitul net real stabilit de expertiza contabilă era de 94,106.11.

În anul 2009, inculpata A. a declarat și venituri și cheltuieli mai mari decât cele reale, însă veniturile declarate au fost mai mari cu suma de 17,708.81 RON decât cele reale, iar cheltuielile declarate au fost mai mari cu suma de 90,620.92 RON decât cele reale, astfel încât, într-un final, venitul net a fost diminuat cu suma de 72,912.11 RON.

Prin urmare, inculpata A. s-a sustras de la plata impozitului pe venit și a contribuției la asigurările sociale de sănătate doar în perioada 2009 - 2012, sens în care, pentru anul 2009, a înregistrat în declarația de venit (formular 200) cheltuieli fictive (mai mari decât cele reale stabilite de expertiza contabilă) în cuantum de 90,620.92 RON, iar pentru anii 2010, 2011 și 2012 nu a depus declarații de venit, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 256,040.20 RON.

Din totalul sumei de 256,040.20 RON, debitul principal este în cuantum de 149,771.20 RON, fiind compus din impozit pe venit în cuantum de 111,457.64 RON și contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 38,313.56 RON, iar accesoriile fiscale sunt în cuantum de 106,269.00 RON.

Potrivit art. 152 alin. (6) coroborat cu art. 153 din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. , persoana impozabilă care este stabilită în România și care realizează o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire de 35.000 euro (echivalentul sumei de 119.000 RON) prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc.

Din raportul de expertiză contabilă, a rezultat faptul că, la data de 16.10.2008, avocat A. a atins un plafon al operațiunilor economice desfășurate în cuantum de 119,441.62 RON.

Întrucât a depășit plafonul de scutire de 35.000 euro (echivalentul sumei de 119.000 RON) prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. , avocat A. ar fi trebuit să solicite înregistrarea în scopuri de TVA și, implicit, să devină plătitoare de TVA încă din cursul trimestrului IV al anului 2008.

Practic, avocat A. ar fi trebuit să depună cerere de înregistrare în scopuri de TVA până la data de 10 noiembrie 2008, iar începând cu data de 01.12.2008 aceasta ar fi fost înregistrată în scopuri de TVA.

Or, așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală nr. x/12.03.2015, avocat A. nu s-a înregistrat în scopuri de TVA și, prin urmare, nu a calculat, nu a declarat și nu a plătit TVA pentru operațiunile desfășurate în perioada trim. IV 2008 - decembrie 2012.

Prin raportul de expertiză contabilă, expertul contabil desemnat D. a stabilit faptul că, pentru perioada trim. IV 2008 - decembrie 2012, avocat A. datorează bugetului de stat suma de 570,180 RON cu titlu de TVA, din care debit principal în cuantum de 291,981 RON, dobânzi în cuantum de 234,403 RON și penalități în cuantum de 43,796 RON.

Însă, TVA-ul ar fi trebuit să se calculeze prin procedeul sutei mărite, adică prin extragerea acestuia din suma facturată și nu prin adăugarea acestuia la suma respectivă, așa cum, de altfel, în mod corect a procedat expertul contabil consilier E. în opinia separată introdusă în raportul de expertiză contabilă.

Prin urmare, avocat A. datorează cu titlu de TVA suma totală de 467,871.91 RON, din care debit principal - 239,378.34 RON, dobânzi - 35,906.75 RON și penalități - 228,493.57 RON.

Având în vedere cele expuse mai sus, s-a constatat că avocat A. datorează bugetului de stat suma totală de 723,912.11 RON, reprezentând:

Total impozite - debit principal în cuantum de 389,149.54, reprezentat de impozit pe venit în cuantum de 111,457.64 RON, contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 38,313.56, TVA în cuantum de 239,378.34.

Total accesorii fiscale în cuantum de 334,762.57, din care accesorii fiscale - impozit pe venit + CASS în cuantum de 106,269.00 și accesorii fiscale TVA în sumă de 228,493.57.

Criticile formulate de inculpata A. și de partea responsabila civilmente B. privind nulitatea expertizei efectuate în faza de urmărire penală sunt neîntemeiate.

Astfel, în faza de urmărire penală inculpata a beneficiat de participarea unui expert parte, inculpata având și calitatea de președinte al Fundației "B." astfel încât criticile bazate pe neparticiparea părții responsabile civilmente B. la efectuarea expertizei din faza de urmărire penala sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește apărările inculpatei referitoare la aspectele menționate în Sentința civilă nr. 1922/24.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015, Curtea a constatat că această sentință a fost casată prin Decizia nr. 4687/12.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis recursul DGRA Finanțelor Publice, fiind admisă și excepția inadmisibilității acțiunii.

În ceea ce privește Decizia nr. 2874 pronunțată de Tribunalul București la data de 11.11.2021 în Dosarul nr. x/2019, Curtea a constatat că aceasta pare că acordă caracter definitiv Sentinței civile nr. 1922/24.03.2016 pronunțată de Tribunalul București secția a II-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015, deși această sentință fusese casată prin Decizia nr. 4687/12.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal.

În plus, Decizia nr. 2874 pronunțată de Tribunalul București la data de 11.11.2021 în Dosarul nr. x/2019 atesta faptul ca A. nu datorează accesorii la nivelul anului 2015 întrucât s-ar fi suspendat decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare nr. x/12.03.2015 și Decizia de impunere privind impozitul pe venit și contribuții sociale stabilite suplimentar nr. x/12.03.2015, " până la rămânerea definitivă a soluției pe fond, pronunțate în cadrul contestației administrative sau până la soluționarea de către instanță a acțiunii în anulare pe fond (Dosar nr. x/2015)".

Curtea a mai reținut și faptul că, în Hotărârea nr. 12/30.09.2019 a Comisiei de Discipline de pe lângă Consiliul filialei F, se menționează că în raportul de expertiză efectuat în faza de urmărire penală în prezenta cauză de expertul D. nu sunt neconcordanțe între obiective, constatări și concluzii. Prin urmare, expertul D. nu a fost sancționat prin această hotărâre cu privire la conținutul raportului de expertiză, astfel încât nu este întemeiată apărarea formulată de inculpată și de partea responsabilă civilmente B. privind nulitatea expertizei contabile.

În plus, Curtea a reținut că audierea martorilor E. și G., nu a relevat aspecte care să determine nulitatea expertizei contabile mai ales că, între conținutul și concluziile raportului de expertiză nu există contradicții.

Astfel, din declarația martorului E. dată în fața instanței a rezultat că acesta a realizat expertiza pe baza documentelor ce au fost puse la dispoziție de către inculpată, iar, în ceea ce privește diferența dintre opinia exprimată în raportul e expertiză judiciară și raportul de expertiză extrajudiciară, expertul a precizat că aceasta se datorează documentelor puse la dispoziție de către inculpată și a diferenței de documente pe care le-a avut la dosarul prezentei cauze fata de dosarul cauzei nr. x/2015

Curtea a reținut că, fapta inculpatei A. care, în calitate de avocat în cadrul Baroului București, în scopul de a se sustrage de la sumei de 723,912.11 RON, cu titlu de TVA, impozit pe venit și contribuții la asigurările sociale de sănătate:

- nu a înregistrat în registrul de încasări și plăți venituri impozabile în cuantum de 1,251,368.13 RON, realizate în perioada 01.01.2009 - 31.12.2012,

- a înscris în declarația de venit (formular 200) depusă pe anul 2009 cheltuieli în cuantum de 175,402.00 RON, mai mari cu suma de 90,620.92 RON decât cele reale stabilite de expertiza contabilă, astfel încât, pentru anul 2009, a rezultat un venit net în cuantum de 21,194.00 RON, deși venitul net real stabilit de expertiza contabilă este de 94,106.11 RON (a înscris cheltuieli fictive în cuantum de 90,620.92 RON, care au condus la diminuarea venitului net de la suma de 94,106.11 RON la suma de 21,194.00 RON), sustrăgându-se de la plata sumei de 39,057 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 15,057 RON, contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 5,176 RON și accesorii fiscale în cuantum de 18,824 RON,

- pentru anii 2010, 2011 și 2012 nu a depus declarații de venit (formular 200), încălcând prevederile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. , care instituie obligația de a depune o declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului, fapt care a condus la sustragerea de la plata sumei de 216,983 RON, din care impozit pe venit în cuantum de 96,401 RON, contribuție la asigurările sociale de sănătate în cuantum de 33,138 și accesorii fiscale în cuantum de 87,445 RON,

- după finalizarea raportului de inspecție fiscală nr. x/12.03.2015, a întocmit în fals registrul de încasări și plăți pentru perioada 2008 - 2012, consemnând doar o parte din veniturile realizate (consemnând venituri brute în cuantum de 995,601.00 RON, deși veniturile brute reale erau în cuantum de 1,432,746.30 RON), iar apoi a prezentat registrul falsificat expertului contabil E., desemnat în dosarul civil nr. x/2015, al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, fapt care a condus la anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. x/12.03.2015, a deciziei de impunere nr. x/12.03.2015 și a deciziei de impunere x/23.03.2015,

- nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA după depășirea plafonul de scutire de 35.000 euro (prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. ) și, prin urmare, nu a calculat, nu a declarat și nu a plătit TVA pentru operațiunile economice desfășurate în perioada 01.12.2008 - 31.12.2012, în cuantum de 1,307,592 RON, sustrăgându-se astfel de la plata TVA în cuantum de 239,378.34 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 13 C. pen. (1968).

Curtea a constatat că faptele deduse judecății în prezenta cauza au fost comise sub imperiul C. pen. anterior, astfel încât s-a determinat legea penală mai favorabilă inculpatei.

Identificarea și aplicarea legii penale mai favorabile reprezintă atributul exclusiv al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei astfel încât, neimplicând schimbarea de încadrare juridică a faptei, nu impune punerea în discuția contradictorie a părților (Decizia nr. 26/RC/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, la data de 20 ianuarie 2017).

Realizând acest examen, din perspectiva existenței continuității incriminării, a condițiilor de tragere la răspundere penală și a regimului sancționator, Curtea a reținut, în acord cu reprezentanta Ministerului Public și cu avocatul inculpatei, că legea penală veche este mai favorabilă.

La individualizarea pedepsei ce va fi aplicata inculpatei A., Curtea a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 din C. pen. (1968) respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală a acesteia.

Deși prejudiciul cauzat de inculpata este unul important, totuși, evaluarea unei conduite, la o perioadă de timp îndelungată după săvârșirea faptelor, are avantajul posibilității de a privi persoanele supuse judecății în contextul mai larg al evoluției domeniului de activitate în care au comis faptele ce li se impută.

Aplicarea unor sancțiuni penale, în aceste condiții, trebuie să asigure un echilibru just, echitabil, între impactul faptelor cercetate asupra opiniei publice și modului în care procesul penal se reflectă asupra inculpatei. Aplicarea unei pedepse supradimensionate ar genera, în mod injust, o situație prea oneroasă inculpatei, care s-ar vedea astfel trasa la răspundere pentru o conduită care nu pare a fi una singulară la nivelul intervalului de timp vizat, iar atingerea scopului de reeducare, ce are un caracter personal, ar deveni imposibilă.

În favoarea inculpatei Curtea a reținut drept circumstanțe atenuante, conform art. 74 alin. (2) C. pen. (1968), împrejurarea că aceasta nu are antecedente penale și a fost prezentă la termenele de judecată.

Totodată, instanța a avut în vedere că inculpata este o persoană integrată în societate, are studii superioare juridice, practică avocatura și are un copil minor în întreținere.

În consecință, Curtea a apreciat că o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1968), este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege și reprezintă un mijloc adecvat de constrângere și reeducare a acesteia pentru activitatea infracțională desfășurată.

În acest sens Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, infracțiunea de evaziune fiscală se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie și cea complementară, Curtea a constatat că faptele comise o fac pe inculpată nedemnă de a exercita drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968).

Ca atare, Curtea a făcut aplicarea art. 71 și 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968) și a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968), pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

Curtea a dispus, în baza art. 861 C. pen. (1968), suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conf. art. 862 C. pen. (1968) și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 863 alin. (1) C. pen. (1968) și art. 864 C. pen. (1968).

S-au aplicat și disp. art. 71 alin. (1), (5) - (64) alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. (1968).

Latura civilă a cauzei.

La soluționarea laturii civile a cauzei, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanța se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

De asemenea, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., instanța se pronunță prin hotărâre și asupra acțiunii civile.

Art. 397 alin. (3) C. proc. pen. și art. 256 C. proc. pen. trebuie completate cu dispozițiile legale care guvernează răspunderea civilă delictuală, prevăzute de C. civ. la care face în mod direct trimitere art. 19 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cărora repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Astfel, potrivit art. 1386 alin. (1) C. civ., "repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească" .

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, cuantumul prejudiciului adus bugetului de stat prin faptele inculpatei este de 723,912.11 RON, din care debit principal în cuantum de 389,149.54 RON și accesorii fiscale în cuantum de 334,762.57 RON.

Potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat al art. 25 alin. (1) C. proc. pen. inculpata a fost obligată să plătească singură și nu în solidar cu partea responsabilă civilmente prejudiciul adus bugetului de stat întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 207/2015 din C. proc. fisc. Astfel, din adresa A.N.A.F. a rezultat că inculpata nu figurează ca debitor declarat insolvabil în sensul art. 265 și a art. 25 din Legea nr. 207/2015.

Așa cum a rezultat din rechizitoriul nr. x/2013 din data de 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen.

S-a constatat că, potrivit Legii nr. 241/2005, luarea măsurii asigurătorii este obligatorie, iar, de la momentul luării măsurii asigurătorii asupra bunului imobil transferat cu titlu gratuit de către inculpată către B. al cărei președinte este și, până în prezent, nu a intervenit nici un element care să conducă la schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii necesare pentru garantarea reparării prejudiciului ce nu a fost încă acoperit.

Împotriva Sentinței penale nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, inculpata A. și partea responsabilă civilmente B.

A. Motivele de apel.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive:

- nelegalitatea și netemeinicia hotărârii în ceea ce privește greșita reținere a circumstanțelor atenuante și nelegala valorificare a acestora;

- nelegala soluționare a laturii civile sub aspectul greșitei aplicări a obligațiilor fiscale accesorii.

Inculpata A. a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive:

- a invocat incidența art. 421 pct. 2 lit. b) teza II C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptelor reținute în sarcina inculpatei A., motivarea sentinței reprezentând o preluare a rechizitoriului;

- o altă critică privește netemeinicia acuzațiilor aduse, în sensul că inculpata a omis a evidenția în actele contabile ori în alte documente legale veniturile realizate (art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005). Fapta nu poate fi încadrată în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, și anume în omisiunea evidențierii, deoarece veniturile au fost evidențiate, doar ca acestea nu au fost declarate;

- în ceea ce privește obligația de înregistrare în scopuri TVA, a arătat că DGRFP București a achiesat în mod expres la acest raport de expertiza și a fost de acord cu faptul ca CI A. era obligată să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA începând cu trimestrul III al anului 2011, însă parchetul a contrazis această împrejurare, apreciind că, CI A. era obligată să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA începând cu anul 2008. La rândul sau, judecătorul fondului a preluat susținerile eronate ale parchetului;

- judecătorului fondului a respins argumentele invocate de apărare pe parcursul cercetării judecătorești cu privire la incidența Sentinței civile nr. 1922/24.03.2016, pronunțată în cadrul dosarului x/2015 al Tribunalului București a Sentinței civile nr. 1511 din 10.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016;

- raportul de expertiză contabilă a fost întocmit în mod abuziv și nelegal de expertul desemnat de parchet D.;

- a intervenit prescripția pentru infracțiunea de evaziune fiscala, termenul împlinindu-se la data de 30.12.2020. Astfel, având în vedere că fapta a fost săvârșită anterior publicării O.U.G. nr. 71/2022 în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022 și procesul penal nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă, a arătat că forma C. pen. dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 a fost în vigoare pe parcursul procesului, reprezentând "legea penală mai favorabilă".

- cu privire la rezolvarea acțiunii civile a menționat că sunt aplicabile dispozițiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen. privind chestiunile prealabile în raport cu Decizia CCR 102/2021 și principiul "puterii de lucru judecat". În acest sens, arătat că în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, tribunalul a omologat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care au rezultat următoarele datorii la bugetul de stat în sumă totală de 116.425,76 RON (impozit pe venit - 33.923,76 RON; contribuția la asigurări sociale de sănătate - 34.978 RON; TVA datorat - 47.524 RON).

A solicitat:

- în principal, raportat la art. 421 pct. 2 lit. b) teza II C. proc. pen., rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București, având în vedere că motivarea sentinței pe care s-a bazat condamnarea este, în fapt, rechizitoriul copiat;

- în subsidiar, raportat la art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., achitarea în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 241/2005;

- încetarea procesului penal, în acord cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., având în vedere că, la data de 30.12.2020, a intervenit prescripția răspunderii penale.

Partea responsabilă civilmente B. a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive:

- nemotivarea hotărârii atacate;

- în mod eronat s-a reținut că subscrisa fundație ar fi participat la desfășurarea expertizei efectuate în cauza în faza de urmărire penală. Or, în perioada de referință subscrisa nu a participat la cauza penală, nefiind încă introdusă în cauză și neavând nicio calitate procesuală;

- greșita reținere a sumei reprezentând TVA necolectat în cuantumul prejudiciului imputat în legătură cu săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală;

- greșita reținere cu titlu de prejudiciu a sumelor imputate în cauza cu titlu de accesorii reprezentând dobânzi și penalități;

- faptele imputate inculpatei A. nu sunt prevăzute de legea penală;

- lipsa caracterului riguros al stabilirii cuantumului prejudiciului. Astfel, cât privește interesele subscrisei Fundații, s-a menționat că determinarea prejudiciului s-a făcut cu abstracție de la drepturile noastre, nefiind solicitați, nici implicați și nici consultați în vreun fel cu prilejul dispunerii și efectuării expertizei;

- atragerea răspunderii civile a subscrisei Fundații este lipsită de temei și nelegală, impunându-se respingerea acțiunii civile în contradictoriu cu această parte responsabilă civilmente introdusă în cauză artificial.

B. Cercetarea judecătorească.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 2 februarie 2023 s-a dispus emiterea unei adrese către Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru a comunica situația analitică debite plăți solduri privind-o pe apelanta intimată inculpată A., pentru perioada pretins infracțională.

Prin încheierea din data de 16 martie 2023 a fost încuviințată cererea în probațiune formulată de reprezentantul Ministerului Public.

S-a emis adresă către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică pentru a comunica dacă își menține cererea de constituire de parte civilă, cu indicarea cuantumului sumelor solicitate pentru prejudiciul produs de inculpata A. în perioada 2009 - 2012, cuantumul obligațiilor fiscale accesorii aferente sumelor respective și să precizeze dacă prejudiciul a fost recuperat.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2023 a fost menținută măsura asigurătorie instituită prin ordonanța din data de 07.06.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel cum a fost menținută prin Sentința penală nr. 63/F din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, asupra imobilului din București, înscris în Cartea funciară nr. x a localității București și având număr cadastral x, reprezentând apartament cu două camere și dependințe, în suprafață totală de 101,48 mp, aflat în proprietatea Fundației "B.", înregistrată în Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial sub nr. x/2017, cu sediul în București.

Prin încheierea din 27 aprilie 2023 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (2) din aceeași lege.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea privind emiterea unei adrese către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, formulată de apărătorul ales al apelantei parte responsabilă civilmente B.

În apel a fost audiată inculpata A., declarația acesteia fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei.

C. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în limitele impuse de art. 418 și art. 419 C. proc. pen., constată că apelul inculpatei A. este parțial fondat, în privința constatării intervenirii prescripției răspunderii penale pentru faptele ce fac obiectul cauzei și nefondat referitor la celelalte critici, după cum și apelul persoanei responsabile civilmente și al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate în parte, cu referire la latura civilă a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte va analiza motivul de apel subsidiar invocat de către inculpata A., vizând intervenirea prescripției răspunderii penale pentru faptele ce fac obiectul prezentei cauze, în condițiile în care, așa cum așa s-a arătat anterior, acesta este temeiul ce va conduce la admiterea căii de atac declarate de către apelanta menționată.

La momentul adoptării și intrării în vigoare a C. pen. al României, 1 februarie 2014, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a constatat că: "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională".

Pe cale de consecință, ulterior pronunțării acestei decizii a instanței de contencios constituțional, în condițiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituționale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de contencios constituțional a reținut că:

"72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus că:

"Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.".

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen. - 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Pe cale de consecință, din interpretarea coroborată a celor două decizii precitate, rezultă faptul că, prin prisma legii penale mai favorabile, în conformitate cu prevederile art. 5 C. pen., este necesar a se analiza prescripția răspunderii penale prin raportare la dispozițiile art. 153 - 154 C. pen., fără a mai fi avută în vedere instituția prescripției speciale a răspunderii penale, pentru toate faptele care nu au fost judecate definitiv până la 25 iunie 2018.

În condițiile în care, în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, legislația activă penală nu a cuprins niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, această situație legislativă constituie în mod evident legea penală mai favorabilă pentru inculpată, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost comisă anterior perioadei 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, iar soluționarea definitivă a cauzei se realizează ulterior acestui moment.

În conformitate cu prevederile art. 5 C. pen.:

"În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile".

Pentru toate aceste elemente, Înalta Curte reține că, în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă pentru inculpata apelantă A. este C. pen., în forma aplicabilă pentru perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022.

Infracțiunea reținută în sarcina inculpatei prin actul de sesizare și cu privire la care instanța de fond a dispus soluția de condamnare a fost comisă în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2012, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta este închisoarea de la 2 la 8 ani.

În conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul general de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa care nu depășește 10 ani închisoare este de 8 ani, iar potrivit prevederilor alin. (2), termenul începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii.

Pe cale de consecință, în privința infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată reținută în sarcina inculpatei prin sentință, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în luna decembrie 2020, iar Înalta Curte urmează a admite apelul declarat de către aceasta, în conformitate cu prevederile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va desființa sentința apelată și, rejudecând, va dispune, în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Cu toate acestea, în condițiile în care inculpata A. a solicitat continuarea procesului penal, în conformitate cu prevederile art. 18 C. proc. pen., Înalta Curte va analiza și celelalte critici formulate de această apelantă, prezentând în cele ce urmează motivele pentru care acestea sunt privite ca nefondate, criticile acesteia fiind, de altfel, parțial comune cu cele ale apelantei B.

I. Prima critică formulată de către apelanta inculpată A., critică care a fost formulată și de către apelanta persoană responsabilă civilmente, vizează nemotivarea sentinței atacate, susținându-se, în esență, că hotărârea reprezintă o copie a rechizitoriului, judecătorul fondului preluând în considerentele sentinței pasaje ample din actul de sesizare, limitându-se la a schimba topica frazei folosite de către procuror. De asemenea, acesta nu a prezentat raționamentul care l-a condus la stabilirea stării de fapt, singurele intervenții personale vizând analizarea unor cereri distincte ale inculpatei referitoare la expertiza contabilă realizată în cauză, precum și cu privire la efectele hotărârilor civile invocate, pronunțate de către Tribunalul București și Curtea de Apel București.

Înalta Curte, analizând aceste critici, consideră că este necesară o precizare prealabilă referitoare la soluția ce poate fi adoptată în situația în care argumentele apelanților ar fi întemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. instanța, judecând apelul, în cazul admiterii căii de atac, desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea cauzei de către aceeași instanță dacă "judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută".

Rezultă că toate aceste critici pot fi examinate doar prin prisma existenței unui caz de nulitate absolută pentru a se putea dispune soluția solicitată de către apelanți, respectiv desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, celelalte motive pentru care s-ar putea adopta această măsură nefiind vizate de aceste critici.

În conformitate cu prevederile art. 281 C. proc. pen., nulitatea absolută este determinată de încălcarea dispozițiilor expres prevăzute la alin. (1) lit. a) - f), între aceste cazuri nefiind prevăzută situația în care hotărârea instanței nu cuprinde considerentele care au determinat adoptarea soluției.

Nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare a sentinței apelate poate constitui un caz de nulitate relativă, în condițiile art. 282 C. proc. pen. respectiv:

"Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului".

În condițiile în care prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. sunt restrictive, în sensul că acestea nu permit desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru alte nulități decât cele absolute, chiar dacă instanța apreciază că există un caz de nulitate relativă, soluția pe care aceasta o poate lua este aceea a desființării sentinței atacate și, după rejudecarea cauzei, pronunțarea unei soluții cu privire la fond, urmând ca în considerentele deciziei pronunțate în apel să fie complinită lipsa existentă în hotărârea primei instanțe.

Față de prevederile legale menționate anterior, Înalta Curte apreciază că pronunțarea unei soluții de desființare a sentinței apelate și trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță poate fi dispusă, în mod excepțional, în baza prevederilor art. 6 alin. (1) din CEDO, așa cum acesta a fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin prisma respectării dreptului la un proces echitabil.

Conform principiilor care se desprind din jurisprudența CEDO rezultă că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, Convenția nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980).

Or, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanța de judecată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, în special, în sarcina instanței, obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de probe ale părților (cauza Perez împotriva Franței [MC] nr. 47.287/99 și cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994).

Cu toate acestea, dacă art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, el nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (cauza Van de Hurk, citată mai sus).

În plus, conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi analizat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecății (cauza Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997).

Aplicând în speță criteriile stabilite în jurisprudența CEDO, Înalta Curte apreciază că, în raport de conținutul concret al sentinței pronunțate de prima instanță, neanalizarea în detaliu a apărărilor inculpatei nu echivalează cu lipsa de motivare a hotărârii, în considerentele acesteia fiind expusă situația de fapt, prin trimitere la mijloacele de probă pe baza cărora instanța de fond a stabilit vinovăția apelantei.

Curtea Europeană a statuat că este încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaților în situația în care hotărârea pronunțată nu este motivată, dar este de remarcat faptul că instanța europeană a analizat, fie inexistența considerentelor deciziei judecătorești, fie insuficienta motivare