ÎCCJ, decizie (scj.ro #85205)

Impozit

pe profit. Condiții de scutire.

Este îndreptățită să beneficieze, în baza Legii nr.35/1991, de scutirrea de

plată a impozitului pe profit, societatea comercială care desfășoară o

activitate de producție.

Secția de contencios

administrativ, decizia nr.728 din 20 februarie 2004

Reclamanta S.C.”B.M.I.E.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând anularea deciziilor nr. 20957/1997 și 51735/1997 emise de

Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în plus, să se constate că

beneficiază de scutire de plata impozitului pe profit și să se rețină refuzul

nejustificat al pârâtului de a soluționa contestația societății.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că organele financiare au reținut

în mod nelegal că ar datora impozit pe profit, întrucât scutirea de plată ar

opera numai pentru o perioadă de 2 ani, deși societatea are ca obiect de

activitate producția de pâine și de produse de panificație.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a admis acțiunea,

a anulat actele administrative contestate, a constatat refuzul nejustificat al

pârâtului de a soluționa contestația, precum și dreptul reclamantei recunoscut

de art. 14 lit. a) din Legea nr. 35/1991.[6]

Instanța a reținut că întrucât reclamanta are ca obiect de activitate producția

de pâine și de produse de panificație, i s-a refuzat în mod nelegal

recunoașterea dreptului la scutirea de plata impozitului pe profit prevăzut de

art. 14 lit. a) din Legea nr. 35/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr.57/1993, pentru societățile comerciale înființate până la data de 1

decembrie 1994.

Instanța a mai constatat că deciziile atacate sunt nelegale întrucât au reținut

ca fiind lipsită de obiect contestația reclamantei, deși procesele-verbale de

verificare au concluzionat că societatea datorează impozit pe profit și că nu

beneficiază de scutirea de plată pentru 5 ani.

De asemenea, instanța a reținut că pârâtul, deși legal sesizat a refuzat să se

pronunțe asupra contestației formulate de reclamantă, dispunând în mod

nejustificat trimiterea sesizării spre examinare la Direcția Generală a

Finanțelor Publice București.

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice  prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice București a fost respins prin decizia  nr. 1046 din

23 martie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ, ca fiind formulat de o persoană fără  calitate procesuală.

Prin decizia nr. 3415 din 31 octombrie 2001, a aceleiași instanțe a fost admisă

contestația în anulare formulată de Ministerul Finanțelor prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice București și desființată decizia nr. 1046/2000,

fiind fixat termen pentru rejudecarea recursului.

Prin recursul formulat, pârâtul a criticat sentința sub aspectul reținerii

nejustificate a refuzului de soluționare a contestației, din moment ce

reclamanta nu a adresat nici o cerere de revizuire a procesului-verbal de

control prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată la

bugetul statului a impozitului pe profit.

De altfel, în lipsa unei decizii a Ministerului Finanțelor Publice, instanța nu

putea proceda la soluționarea pe fond a litigiului, ci doar obliga pârâtul la

soluționarea contestației.

Pârâtul a criticat și pe fond soluția instanței, învederând că activitatea

desfășurată de reclamantă nu are caracter industrial pentru a putea beneficia

de dispozițiile art.14 lit. a) din Legea nr. 35/1991.

Recursul este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că Direcția Generală a Finanțelor Publice

București a făcut cunoscut reclamantei, urmare a cererii de rambursare TVA

nr.15942 din 25 februarie 1997 și a procesului-verbal de verificare nr.

51735  din 9 aprilie 1997, că societatea nu se încadrează în prevederile

art.14 lit. a) din Legea nr. 35/1991 și că datorează impozit pe profit de

85.967.105 lei și  majorări de întârziere aferente, de 35.063.958 lei

pentru perioada mai 1995 – decembrie 1996 – decizia nr. 51735 din 26 mai 1997.

Ulterior, aceeași instituție prin decizia nr. 20957 din 1 iulie 1997 a respins

plângerea  societății împotriva adresei nr. 51735/1997, indicând dreptul

acesteia de a formula contestație la Ministerul Finanțelor Publice în termen de

15 zile de la comunicare.

Reclamanta s-a adresat la  14 iulie 1997 Ministerului Finanțelor Publice,

contestația fiind  înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice

București sub nr. 23357 din 14 iulie 1997, la care pârâtul nu a răspuns.

Actul depus în recurs de pârât prin care se comunică reclamantei că sesizarea

ei a fost trimisă spre soluționare Direcției Generale a Finanțelor Publice

București se referă la o altă adresă a societății, nr. 104 din 29 iulie 1997

prin care aceasta solicită  precizări asupra perioadei de scutire de plata

impozitului pe profit și care nu reprezintă contestația împotriva deciziilor

organului financiar din capitală.

În consecință, în mod corect, s-a reținut refuzul nejustificat al pârâtului de

a soluționa contestația, în raport de care instanța s-a considerat legal

investită cu fondul litigiului.

Asupra acestui aspect, din actele dosarului rezultă că reclamanta are ca obiect

de activitate producția de pâine și produse de panificație. Societatea asigură

desfășurarea unui flux tehnologic de transformare a materiilor prime în produse

finite prin procese fizico-chimice-mecanice, beneficiază de spații de

fabricație și de dotările tehnice necesare față de specificul producției, având

și personal calificat.

În aceste împrejurări, s-a reținut în mod întemeiat că reclamanta desfășoară o

activitate de producție și este îndreptățită să beneficieze de scutirea de

plata impozitului pe profit pe o perioadă de 5 ani de la data înființării,

conform art.14 lit. a) din Legea nr. 35/1991.

Față de cele expuse mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat în

cauză.