ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2005/A2/a1, în cadrul procedurii insolvenței debitoarei S.C. A. S.A., creditorul B. a contestat în baza art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 hotărârea adunării generale a creditorilor prin care a fost aprobată oferta de cumpărare depusă de S.C. C. S.R.L.

Prin sentința nr. 928/2016 din 22 septembrie 2016, Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată exceptia inadmisibitatii contestației, invocată de lichidatorul judiciar D.., precum și contestația însăși.

Împotriva acestei hotărâri, contestatorul a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2028 din 14 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat contestație în anulare, cale de atac de retractare, în cadrul căreia la termenul de judecată de la 22 februarie 2017, în baza art. 44 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a formulat cerere de recuzare a judecătorilor E., F. și G., ce intrau în compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei.

În motivarea incidentului procedural, autorul a invocat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, (în continuare noul C. proc. civ.), arătând că judecătorii recuzați au pronunțat decizia atacată, anume decizia nr. 2028 din 14 decembrie 2016.

Prin încheierea din 09 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2005.1, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererile de recuzare.

Pentru a dispune în acest sens, curtea a reținut cu titlul preliminar că incidentul procedural este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865, raportând data introducerii acțiunii, respectiv a cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. A. S.A., la prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, care statuează că dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia rămân supuse legii vechi.

Față de cele anterior reținute, curtea a analizat incidentul procedural din perspectiva art. 24 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.) aplicabil în cauză.

Astfel, a arătat că textul legal evocat nu instituie un caz de incompatibilitate pentru judecătorul care a pronunțat o hotărâre și participă la judecarea căilor de atac de retractare exercitate împotriva acesteia. În susținerea aceleiași concluzii a invocat și decizia nr. II/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a statuat în sensul celor anterior expuse.

Împotriva acestei încheieri contestatorul a declarat recurs, solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate, cu consecința modificării încheierii recurate, în sensul admiterii cererilor de recuzare formulate.

În memoriul depus la dosar, față de concluzia instanței referitoare la incidența în speță a prevederilor C. proc. civ., recurentul a precizat că înțelege să susțină cererile de recuzare formulate în baza dispozițiilor art. 24 alin. (1), coroborat cu art. 27 pct. 7 din Codul evocat, raportate la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil.

În acest sens, a mai menționat că decizia nr. 11/2007 pronunțată în recurs în interesul legii nu cuprinde dispoziții imperative și că acestea trebuie interpretate de la caz la caz.

În temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra excepției inadmisibilității căii extraordinare de atac, invocată din oficiu, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Recurentul a exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva unei încheieri pronunțate într-un litigiu aflat în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, încheiere prin care au fost respinse cererile de recuzare a membrilor completului de judecată formulate de contestatorul B..

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac, ce presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

În speță, Înalta Curte constată că încheierea din 9 martie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, atacată în prezentul recurs, a fost dată în soluționarea unei cereri de recuzare, împrejurare care atrage incidența prevederilor art. 34 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Astfel, potrivit normei legale evocate, "încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a încuviințat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul."

Pe cale de consecință, raportat la textele legale evocate, instanța supremă impune concluzia că hotărârea atacată în recursul de față nu este susceptibilă de a fi cenzurată într-o cale de atac exercitată distinct împotriva acesteia, singura variantă de reformare a acesteia fiind în calea de atac exercitată împotriva sentinței/deciziei prin care a fost soluționată faza procesuală în cadrul căreia a fost formulată cererea de recuzare.

Textul legal evocat trebuie, însă, interpretat în sensul că partea are deschisă calea de atac numai în măsura în care hotărârea finală însăși este susceptibilă de a fi atacată.

Or, în speță se constată că prin contestația în anulare în cadrul căreia s-a formulat cererea de recuzare s-a atacat o hotărâre irevocabilă, pronunțată în recurs.

Hotărârea ce urmează a se pronunța în contestația în anulare este ea însăși irevocabilă, potrivit dispozițiilor art. 320 alin. (2) C. proc. civ., așadar nu este supusă unei alte căi de atac, iar în acest context încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare nu este supusă recursului, întrucât împotriva "fondului" nu este recunoscută această cale de atac.

Așa fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 34 alin. (2) și la art. 320 alin. (3) din același Cod, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, cu consecința respingerii recursului ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul B. împotriva încheierii din 09 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2005.1.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2017.