ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 06.05.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la predarea elementelor componente a două hale CU, potrivit contractului încheiat între părți la 08.07.2004, respectiv predarea în integralitate a tuturor elementelor componente, constând în cadre metalice, subansamble acoperiș izolat, subansamble de perete izolat, sistem jgheaburi și burlane, panouri vizualizare din poliplan, sisteme etanșeizare, folie anticondens, folie pentru ruperea punții termice, vată minerală casenată și necasenată, pazii, colțare, șuruburi, sisteme de prindere etc., potrivit contractului încheiat, cu cheltuieli de judecată.

Valoarea obiectului contractului a fost stabilită la suma de 119.361 euro, la care se adaugă T.V.A.

Prin Sentința civilă nr. 8.715 din 03.12.2015, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 17.03.2016.

Prin Sentința civilă nr. 1.817 din 28.06.2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1.213A din 29.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală ca urmare a contradicției existente între considerente și dispozitiv.

Deși instanța a reținut ca fiind prescris dreptul material la acțiune în cuprinsul dispozitivului, în cadrul considerentelor, aceasta a analizat și fondul dreptului, reținând că toate halele CU au fost predate.

Este adevărat că instanța a cercetat tangențial cererea și prin prisma excepției prescripției, însă această împrejurare nu este de natură a înlătura caracterul nelegal al hotărârii, din moment ce, în principal, instanța a procedat la analizarea fondului, ceea ce presupune că dreptul la acțiune nu este prescris, contradicția dintre dispozitiv și considerente fiind evidentă.

Referitor la excepția prescripției, hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale în această materie, reținându-se în mod eronat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, ca fiind 08.10.2009.

Pentru a reține acest aspect, instanța în mod superficial a făcut trimitere la o singură adresă, prin care pârâta a informat-o prin e-mail că i-a livrat materialele corespunzătoare conform contractului pentru toate cele trei hale CU.

În ciuda faptului că instanța a reținut și împrejurarea că în cuprinsul acestei adrese pârâta a indicat și că îi este cunoscut că o parte din materialele livrate s-au deteriorat, informând că așteaptă să i se comunice necesarul de materiale pentru a face o ofertă, totuși a apreciat că data de 08.10.2009 corespunde momentului la care s-a născut dreptul la acțiune, întrucât la acel moment a avut loc ultima livrare pentru toate halele.

Instanța a ignorat, sub acest aspect, întreaga probațiune administrată în cauză. Refuzul cert al pârâtului de a-și executa obligațiile contractuale a fost manifestat abia în cursul anului 2013, data de la care începe să curgă termenul de prescripție, conform art. 2.523 C. civ.

Hotărârea este criticabilă și sub aspectul faptului că instanța a respins cererea în probațiune formulată de recurentă tocmai pentru a dovedi că piesele nu au fost predate, precum și alte aspecte legate de momentul la care începe să curgă termenul de prescripție.

Chiar dacă s-ar accepta ideea că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2009, hotărârea este nelegală, întrucât ignoră recunoașterile pârâtului ulterioare anului 2009, respectiv actele de executare săvârșite de aceasta în executarea contractului, ceea ce a condus la întreruperea termenului de prescripție, acțiunea nefiind prescrisă.

Cât privește fondul dreptului, instanța a reținut cu totul greșit că toate cele trei hale CU au fost predate, hotărârea fiind în totală contradicție cu probele administrate, solicitând a se încuviința toate probele care au fost solicitate prin cererea principală, cât și prin cererea de apel, în special proba testimonială, care a fost respinsă de ambele instanțe.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au prezentat asemenea puncte de vedere.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Recursul are ca obiect Decizia civilă nr. 1.213A din 29.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Valoarea obiectului contractului dedus judecății, astfel cum a fost precizată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, este în cuantum de 119.361 euro, respectiv 528.518,57 RON, la care se adaugă T.V.A.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv ".

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 06.05.2015, la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 89/12 februarie 2013.

Prin Decizia nr. 369 din 30.05.2017, pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (parag. 32) s-a reținut că, efectul constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Decizia nr. 369 din 30.05.2017 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 20.07.2017.

Hotărârilor pronunțate în apel anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369 din 30.05.2017 a Curții Constituționale, cum este și cazul deciziei recurate în prezenta cauză, li se aplică prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma anterioară Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

În speță, valoarea pretențiilor se situează sub pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 și alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia sunt definitive, de la data pronunțării, hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Așa fiind, decizia ce formează obiectul prezentei cauze are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1213A din 29.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.

GGC - ED