ÎCCJ, decizie (scj.ro #81849)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81849) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Achiziționarea de către

stat prin bursa de valori a acțiunilor unei societăți comerciale.

Preluarea cu titlu valabil a imobilului inclus în patrimoniul societății.

Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

drept

de proprietate

- imobil

- bursa de valori

- notificare

- decizie emisă în baza

Legii nr. 10/2001

Legea

nr. 10/2001, art. 2

Dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele preluate de

stat, în calitatea sa de deținător al autorității publice și nu și actele

juridice de preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu

cocontractant, aflat pe poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți,

fără a uza de jus imperii.

Actul

juridic al cumpărării acțiunilor unei societăți de către stat prin

bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin.(1) lit. h

din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului,

intrând în sfera actelor juridice de drept privat.

Chiar

dacă nu s-ar reține că a intervenit operațiunea transferului dreptului de

proprietate asupra acțiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat

caracterul abuziv al preluării, în condițiile în care aceasta s-a făcut în baza

voinței autorilor persoanelor ce au formulat notificarea în baza Legii nr.

10/2001, printr-o hotărâre prin care s-a decis dizolvarea societății,

și care a fost supusă tuturor formalităților prevăzute de legea în vigoare

la acel moment.

ICCJ, Secția civilă

și proprietate intelectuală, decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011

Reclamanții

S.J.S. și S.E. au chemat în judecată Regia Autonomă de Distribuție și

Exploatare a Filmelor R.F. SA, solicitând anularea deciziei nr. 102/2008, emisă

de aceasta și restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 3.000

m.p. și a construcțiilor edificate pe acesta.

Reclamanții

au arătat că prin decizia contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire

în natură formulată prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului ce

a aparținut Cinegrafiei Române S.A.R., ai cărei unici acționari au fost autorii

lor, S.V. și S.M., argumentându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a

bunului.

Au mai

susținut că prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 8634

din 11 martie 1936, imobilul teren situat în București, a devenit proprietatea

societății Cinegrafia Română S.A.R. (Cirofilm), iar în baza autorizației nr.

89/1936 eliberată de Municipalitatea București, societatea a fost autorizată să

edifice pe teren o construcție compusă din subsol, parter și etaj cu destinația

de laborator cinematografic, astăzi Laboratorul de Film Mogoșoaia.

S-a

arătat că la acel moment, Cinegrafia Română avea ca acționar majoritar pe

I.B.R., cetățean american, cu 1.300 de acțiuni din totalul de 1.500, restul de

200 de acțiuni fiind deținute de frații G. și T.P.  La începutul celui de al

doilea război mondial, I.B.R. a vândut acțiunile către M.S., acesta

achiziționând ulterior și acțiunile deținute de G. și T.P., jumătate din

totalul acțiunilor fiind trecute pe numele V.S.

Reclamanții

au susținut că, încă din anul 1942, Guvernul României a încercat prin diverse

metode să achiziționeze societatea de la M.S., depunând pe numele acestuia o

sumă de bani drept compensație, însă acesta a refuzat. Începând din luna martie

1942 societatea a fost condusă de Guvernul României, însă, în vara anului 1946,

M.S. a preluat societatea, situație ce rezultă din Tabloul Acționarilor și

Convențiunea nr. 36991/1946 și nr. 36992/1946.

Urmare

a amenințărilor și presiunilor Guvernului comunist pentru a vinde, M.S. a părăsit

țara, iar celălalt acționar a fost arestat, alături de directorul tehnic, G.P.

și contabilul B.A., sub acuzația de încălcare a prevederilor Regulamentului de

Sabotaj Economic. În timpul arestului, V.S. a fost obligat să prezideze

adunarea extraordinară a

acționarilor din 14 aprilie 1948, la care a fost forțat să anunțe dizolvarea

societății, activul și pasivul fiind preluate de Administrația Comercială

„Oficiul Național Cinematografic”.

S-a

arătat că la data de 11 mai 1948, prin Deciziunea penală nr. 2001, V.S. și

ceilalți angajați arestați, au fost achitați, fiind însă obligați să părăsească

România.

Prin

sentința civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009, Tribunalul București, Secția a V-a

civilă a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că reclamanții au făcut

dovada calității de persoană îndreptățită după regulile prevăzute de Legea nr.

10/2001, însă nu au probat și trecerea abuzivă a imobilului compus din

construcție și teren în suprafață de 3.000 m.p., în proprietatea statului.

Tribunalul

a reținut că imobilul a cărei restituire în natură s-a solicitat, a intrat în

patrimoniul statului la 10 aprilie 1948, prin decizia unanimă a adunării

generale extraordinare a acționarilor societății, în prezent fiind administrat

de Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor R.F. S.A., regie

autonomă de interes național.

Tribunalul

a înlăturat susținerile reclamanților în sensul că imobilul a intrat în

proprietatea Statului în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948, întrucât la

data intrării în vigoare a acestui act normativ, 11 iunie 1948, imobilul se

găsea deja în patrimoniul Statului, respectiv de la data de 14 aprilie 1948.

S-a

avut în vedere că autorii reclamanților, în calitate de asociați ai Cinegrafiei

Române, în patrimoniul căreia imobilul era inclus, au hotărât în adunarea

generală extraordinară din 14 aprilie 1948 dizolvarea societății și trecerea

întregului activ și pasiv rezultat din lichidare la Administrația Comercială

„Oficiul Național Cinematografic”, fapt consemnat atât în arhivele Camerei de Comerț

și Industrie din București – Oficiul Registrului Comerțului, prin cererea de

modificare din 30 aprilie 1948 cât și în Monitorul Oficial nr. 96 partea a II-a

din 23 aprilie 1948.

Împotriva

sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și

netemeinică pentru înlăturarea înscrisurilor depuse, din care a rezultat, pe de

o parte, arestarea acționarului majoritar pentru săvârșirea infracțiunii de

speculă ilicită, iar, pe de altă parte, declarația fostului director G.P., în

sensul că V.S. a fost obligat să prezideze adunarea generală a acționarilor din

14 aprilie 1948, la care a anunțat dizolvarea societății.

Apelanții

au invocat greșita reținere a preluării imobilului cu titlu valabil, contrar

dispozițiilor pct. 1.3 lit. a din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

În

acest context s-a făcut referire la încălcarea art. 6 alin.(1) din Legea nr.

213/1998, text ce are  rolul de a acoperi orice alte situații decât cele

enumerate la literele a-g, astfel încât să fie reglementate toate cazurile de

preluare a imobilelor preluate de la particulari.

Curtea

de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia civilă nr. 212 A din 27 martie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimată și apelul

reclamanților ca nefondat.

Instanța

a reținut că pentru a fi incident art. 5 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a

întemeiat intimata în invocarea lipsei calității procesuale active a

reclamanților, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții:

persoanele îndreptățite sau moștenitorii lor să fie cetățeni ai statelor care

au încheiat cu România acorduri internaționale privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie și ele să fi fost despăgubite în temeiul

acestor acorduri. S-a constatat că, în cauză, nu este realizată cea de-a doua

condiție, în contextul depunerii celor două declarații ale apelanților, din

care rezultă că nici aceștia și nici antecesorii lor nu au primit despăgubiri

în temeiul acordurilor internaționale. S-a avut în vedere că, în contraprobă,

intimata nu a realizat dovada faptului pozitiv, al primirii de astfel de

despăgubiri, potrivit art. 129 alin.(1) C.proc.civ. și art. 1169 C.civ.

În ceea

ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că actul juridic al

cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu poartă amprenta puterii publice a

statului, deci nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin.(1) lit. h

din lege.

S-a

apreciat, totodată, că față de momentul transferului acțiunilor societății

realizat prin cumpărarea la bursă a acțiunilor, la 12 aprilie 1948, este

nerelevantă eventuala presiune ulterioară asupra lui V.S. și arestarea

acestuia, având în vedere că punerea sa în libertate s-a realizat anterior

tranzacționării la bursă.

Împotriva

deciziei menționate au declarat recurs reclamanții, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct.9 C.proc.civ.

Reclamanții

au criticat decizia recurată pentru greșita reținere a neincluderii actului

juridic al cumpărării de acțiuni la bursa de valori ca nefiind inclusă în

domeniul de aplicare al art. 2 alin.(1) lit. h din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care în procesul verbal al adunării generale extraordinare din 14

aprilie 1948 nu s-a menționat actul înstrăinării acțiunilor, pretins intervenit

la 12 aprilie 1948.

S-a

învederat că, în realitate, nu a existat o înstrăinare a acțiunilor ce au

aparținut autorilor reclamanților, mențiunea făcută în înscrisul datat 21

aprilie 1948, reprezentând o cerere adresată Tribunalului Ilfov de a pronunța o

sentință de aprobare a dizolvării societății, constituind un „paravan” sub care

s-a încercat să se dea legitimitate operațiunilor de preluare în forță.

S-a

reținut că procesul verbal al adunării generale ce conținea hotărârea de

dizolvare trebuia întocmit și semnat de acționarul unic, Oficiul Național

Cinematografic și nu de V.S. în situația în care s-ar accepta ideea că ar fi

intervenit anterior, la 12 aprilie 1948, vânzarea acțiunilor.

Recurenții

au arătat că arestarea acționarului și achitarea acestuia după cedarea

bunurilor sale către Statul Român trebuia apreciată ca o măsură nedreaptă,

luată în scopul preluării societății, sens în care sunt aplicabile dispozițiile

pct. 1.3 lit. a din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001.

Prin

ultimul motiv de recurs, s-a susținut reținerea eronată ca fiind validă a

operațiunii de vânzare a acțiunilor la bursă, în absența înscrisului doveditor

al acestei operațiuni.

În

dovedirea motivelor de recurs, reclamanții recurenți au depus ca înscris nou

adresa nr. 1725 SANC București din 17 martie 2011, eliberată de Arhivele

Naționale Istorice Centrale.

Înalta

Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Instanța

de apel a interpretat corect dispozițiile art. 2 alin.(1) lit. h din Legea nr.

10/2001, reținând că aceste norme vizează imobilele preluate de stat, în

calitatea sa de deținător al autorității publice și nu și actele juridice de

preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu cocontractant, aflat pe

poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți, fără a uza de

jus

imperii

.

În

acest context, s-a reținut corect că preluarea ar putea fi considerată abuzivă,

numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluționat definitiv, nulitatea

absolută a convenției încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speță

nu s-a dovedit.

Actul

juridic al cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu se include în domeniul

de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001, întrucât nu

poartă amprenta puterii publice a statului.

Bursa

reprezintă o instituție a economiei de piață, ca formă organizată de schimb

pentru titlurile financiare, după o procedură reglementată prin lege.

Constituită

prin „Legea Madgearu” în anul 1929, ca instituție publică creată cu scopul

declarat al „reunirii comercianților sau negustorilor, industriași sau

producători, armatori și asiguratori, în vederea negocierii valorilor publice

și private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vapoarelor și

acoperirii riscurilor de orice fel”, bursa de valori a funcționat până la

naționalizarea sa prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948.

Raportat

la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel, achiziția la 12

aprilie 1948 a acțiunilor Societății CiroFilm, de către stat prin bursa de

valori, se include în sfera actelor juridice de drept

privat, deci nu se circumscrie

domeniului de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001.

Prin

cererea adresată Tribunalului Ilfov  la 21 aprilie 1948, S.A.R. Cinegrafia

Română (CiroFilm) a solicitat pronunțarea unei sentințe de aprobare a

dizolvării societății, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 14

aprilie 1948 și radierea din Oficiul Registrului Comerțului.

În

cuprinsul acestei cereri s-a precizat expres că Oficiul Național Cinematografic

a cumpărat la data de 12 aprilie 1948 toate acțiunile societății și a hotărât,

în calitate de unic acționar, dizolvarea și intrarea în lichidare a societății,

întregul activ și pasiv fiind preluat de Oficiul Național Cinematografic.

Chiar

dacă la dosar nu s-a depus înscrisul doveditor al operațiunii de vânzare a

acțiunilor autorilor reclamanților la bursă, coroborând înscrisul menționat

(cererea adresată Tribunalului Ilfov) cu procesul verbal al adunării generale

din 14 aprilie 1948 și extrasele din Monitorul Oficial și actele emise de

Tribunalul București, rezultă cu certitudine că transferul acțiunilor către

Administrația Comercială Oficiul Național Cinematografic s-a realizat anterior

datei de 14 aprilie 1948.

Procesul

verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 în care s-a decis dizolvarea și

lichidarea societății a fost trecut în extras, în Registrul de ordine la nr.

541 din 21 aprilie 1948 fiind vizat de grefa Tribunalului Ilfov, Secția comercială

și publicat în Monitorul Oficial nr. 96 din 23 aprilie 1948.

La data

de 30 aprilie 1948 a fost înregistrată la Camera de Comerț și Industrie sub nr.

11588, cererea Societății Cinegrafia Română de înregistrare a procesului verbal

al adunării generale din 14 aprilie 1948.

Procedura

de lichidare a societății și actele întocmite de cenzori au fost vizate de

Tribunalul Ilfov, Secția comercială și publicate în Monitorul Oficial, din

bilanțul de lichidare din 29 aprilie 1948 (astfel cum a fost publicat în M.Of.

nr. 104 din 7 mai 1948) rezultând o valoare a activului egală cu cea a

pasivului.

Curtea

a reținut că îndeplinirea tuturor formalităților menționate conferă

legitimitate actelor juridice pe care le atestă, în acest sens fiind înlăturate

susținerile recurenților reclamanți, în sensul fictivității înstrăinării

acțiunilor autorilor lor.

Argumentul

acestora în sensul că nu se justifică participarea lui V.S. la adunarea

generală nu poate fi reținut pentru a justifica caracterul abuziv al preluării,

de vreme ce acesta figura ca acționar al societății până la momentul la care

modificările în structura acționariatului deveneau opozabile terților, în

evidențele Camerei de Comerț și Industrie.

Chiar

dacă nu s-ar reține că a intervenit operațiunea transferului dreptului de

proprietate asupra acțiunilor la bursa de valori, tot nu ar  putea fi constatat

caracterul abuziv al preluării, în condițiile în care aceasta s-a făcut în baza

voinței autorilor recurenților, prin hotărârea adoptată la 14 aprilie 1948,

hotărâre ce a fost supusă tuturor formalităților prevăzute de legea în vigoare

la acel moment, respectiv aprobarea de către Tribunalul Ilfov, publicarea în

Monitorul Oficial și înregistrarea la Camera de Comerț și Industrie.

Neconstatându-se

nulitatea acestor acte, efectele juridice pe care  le-au produs nu pot fi

înlăturate, pentru a se putea reține caracterul abuziv al preluării.

Contrar

susținerilor recurenților, soluția instanței de apel nu încalcă nici

jurisprudența CEDO în materia acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de proprietate.

În

speță, titlul cu care a fost preluat imobilul este un titlu valabil,

reprezentat de un act juridic de drept privat, care nu se circumscrie

domeniului de aplicare al art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001.

Prin

urmare, prin natura actului de preluare, premisele prezentului litigiu sunt

diferite de cele ale Hotărârii pilot Atanasiu și alții împotriva României și,

ca atare, aceasta nu s-ar putea aplica prin analogie, astfel cum se solicită

prin motivele de recurs.

Celelalte

critici formulate de recurenți, referitoare la modul de interpretare a unor

înscrisuri de la dosar, respectiv scrisoarea autorului lor V.S. către Legația

Americană și declarațiile pe proprie răspundere ale  unor angajați ai

societății, nu vor fi examinate întrucât vizează aspecte de netemeinicie, ce nu

se circumscriu art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Față de toate aceste

considerente, Curtea a constatat recursul reclamanților ca fiind nefondat și,

în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 C.proc.civ., l-a respins.