ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6893/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 10 iulie 2008, reclamanții S.J.S. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor România - F. SA, solicitând anularea Deciziei nr. 102 din 1 iulie 2008, emisă de aceasta, restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 3000 mp și a construcțiilor edificate pe acesta, situate în București, Str. S. nr. 3 - 5 sector 1. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin decizia contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului ce a aparținut Cinegrafiei Române S.A.R., ai cărei unici acționari au fost autorii lor, S.V.

și S.M., argumentându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a bunului. Reclamanții au susținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 martie 1936, imobilul teren situat în București, Șoseaua S. nr. 3, sector 1, a devenit proprietatea societății „Cinegrafia Română" S.A.R. (Cirofilm), iar în baza Autorizației nr. X/1936 eliberată de Municipalitatea București, societatea a fost autorizată să edifice pe teren o construcție compusă din subsol, parter și etaj cu destinația de laborator cinematografic, astăzi Laboratorul de Film Mogoșoaia. S-a arătat că la acel moment, Cinegrafia Română avea ca acționar majoritar pe I.B.R., cetățean american, cu 1.300 de acțiuni din totalul de 1.500, restul de 200 de acțiuni fiind deținute de frații G. și T.P.

La începutul celui de al doilea război mondial, fiind avertizat să se întoarcă în Statele Unite, I.B.R. a vândut acțiunile către S.M., acesta achiziționând ulterior și acțiunile deținute de G. și T.P., jumătate din totalul acțiunilor fiind trecute pe numele S.V. Reclamanții au susținut că, încă din anul 1942, Guvernul României a încercat prin diverse metode să achiziționeze societatea de la S.M., depunând pe numele acestuia o sumă de bani drept compensație, însă acesta a refuzat. Începând din luna martie 1942, societatea a fost condusă de Guvernul României, însă, în vara anului 1946, S.M. a preluat societatea, situație ce rezultă din Tabloul Acționarilor și Convențiunea nr. 36991 din 11 septembrie 1946 și nr. 36992 din 1 octombrie 1946. Reclamanții au învederat, totodată, că urmare a amenințărilor și presiunilor Guvernului comunist pentru a vinde, S.M.

a părăsit țara, iar celălalt acționar a fost arestat, alături de directorul tehnic, G.P. și contabilul B.A., sub acuzația de încălcare a prevederilor Regulamentului de Sabotaj Economic. În timpul arestului, S.V. a fost obligat să prezideze adunarea extraordinară a acționarilor din 14 aprilie 1948, la care a fost forțat să anunțe dizolvarea societății, activul și pasivul fiind preluate de Administrația Comercială „Oficiul Național Cinematografic". S-a arătat că la data de 11 mai 1948, prin Deciziunea penală nr. 2001, S.V. și ceilalți angajați arestați au fost achitați, fiind însă obligați să părăsească România.

Prin Sentința civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea, reținând, în esență, că reclamanții au făcut dovada calității de persoană îndreptățită după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă nu au probat trecerea abuzivă a imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 3000 mp, situat în București, Șoseaua S. în proprietatea statului. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru înlăturarea înscrisurilor depuse la dosar, din care a rezultat, pe de o parte, arestarea acționarului majoritar pentru săvârșirea infracțiunii de speculă ilicită, prevăzută de art. 23 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 351/1945, iar, pe de altă parte, „declarația sub jurământ" a fostului director G.P., în sensul că S.V.

a fost obligat să prezideze adunarea generală a acționarilor din 14 aprilie 1948, la care a anunțat dizolvarea societății. Apelanții au invocat, astfel, greșita reținere a preluării imobilului cu titlu valabil, contrar dispozițiilor pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. În acest context s-a făcut referire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, text ce are rolul, în opinia reclamanților-apelanți, de a acoperi orice alte situații decât cele enumerate la lit. a) - g), astfel încât să fie reglementate toate cazurile de preluare a imobilelor preluate de la particulari. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 212 A din 27 martie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimată și apelul reclamanților ca nefondat.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut, urmare a interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor art. 2 lit. c) și h) din Legea nr. 10/2001, că actul juridic al cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu poartă amprenta puterii publice a statului, deci nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din lege. S-a apreciat, totodată, că față de momentul transferului acțiunilor societății realizat prin cumpărarea la bursă a acțiunilor, la 12 aprilie 1948, este nerelevantă eventuala presiune ulterioară asupra lui S.V. și arestarea acestuia, având în vedere că punerea sa în libertate s-a realizat anterior tranzacționării la bursă. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.J.S.

și S.E., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârilor în sensul obligării pârâtei la restituirea în natură a imobilului. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011, a respins excepția nulității recursului și recursul reclamanților, ca nefondat. Instanța de recurs a reținut că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, reținând că aceste norme vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deținător al autorității publice, și nu și actele juridice de preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți, fără a uza de jus imperii.

În acest context, s-a reținut corect că preluarea ar putea fi considerată abuzivă, numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluționat definitiv, nulitatea absolută a convenției încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Actul juridic al cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului. Bursa reprezintă o instituție a economiei de piață, ca formă organizată de schimb pentru titlurile financiare, după o procedură reglementată prin lege.

Constituită prin „Legea Madgearu" în anul 1929, ca instituție publică creată cu scopul declarat al „reunirii comercianților sau negustorilor, industriași sau producători, armatori și asigurători, în vederea negocierii valorilor publice și private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vapoarelor și acoperirii riscurilor de orice fel", bursa de valori a funcționat până la naționalizarea sa prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948. Raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel, Achiziția la 12 aprilie 1948 a acțiunilor Societății CiroFilm, de către stat prin bursa de valori se include în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea adresată Tribunalului Ilfov la 21 aprilie 1948, S.A.R. Cinegrafia Română (CiroFilm) a solicitat pronunțarea unei sentințe de aprobare a dizolvării societății, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 14 aprilie 1948 și radierea din Oficiul Registrului Comerțului. În cuprinsul acestei cereri s-a precizat expres că Oficiul Național Cinematografic a cumpărat la data de 12 aprilie 1948 toate acțiunile societății și a hotărât, în calitate de unic acționar, dizolvarea și intrarea în lichidare a societății, întregul activ și pasiv fiind preluat de Oficiul Național Cinematografic.

Chiar dacă la dosar nu s-a depus înscrisul doveditor al operațiunii de vânzare a acțiunilor autorilor reclamanților la bursă, coroborând înscrisul menționat (cererea adresată Tribunalului Ilfov) cu Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 și extrasele din Monitorul Oficial și actele emise de Tribunalul București, rezultă cu certitudine că transferul acțiunilor către Administrația Comercială Oficiul Național Cinematografic s-a realizat anterior datei de 14 aprilie 1948. Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948, în care s-a decis dizolvarea și lichidarea societății a fost trecut în extras, în Registrul de ordine la nr. 541 din 21 aprilie 1948 fiind vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secția comercială, și publicat în M. Of.

nr. 96/23.04.1948. La data de 30 aprilie 1948 a fost înregistrată la Camera de Comerț și Industrie sub nr. 11588, cererea Societății Cinegrafia Română de înregistrare a Procesului-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948. Procedura de lichidare a societății și actele întocmite de cenzori au fost vizate de Tribunalul Ilfov, secția comercială, și publicate în Monitorul Oficial, din bilanțul de lichidare din 29 aprilie 1948 (astfel cum a fost publicat în M. Of. nr. 104/7.05.1948) rezultând o valoare a activului egală cu cea a pasivului. Înalta Curte a reținut că îndeplinirea tuturor formalităților menționate conferă legitimitate actelor juridice pe care le atestă, în acest sens urmând a fi înlăturate susținerile recurenților-reclamanți, în sensul activității înstrăinării acțiunilor autorilor lor.

Argumentul acestora în sensul că nu se justifică participarea lui S.V. la adunarea generală nu poate fi reținut pentru a justifica caracterul abuziv al preluării, de vreme ce acesta figura ca acționar al societății până la momentul la care modificările în structura acționariatului deveneau opozabile terților, în evidențele Camerei de Comerț și Industrie. Chiar dacă nu s-ar reține că a intervenit operațiunea transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat caracterul abuziv al preluării, în condițiile în care aceasta s-a făcut în baza voinței autorilor recurenților, prin Hotărârea adoptată la 14 aprilie 1948, hotărâre ce a fost supusă tuturor formalităților prevăzute de legea în vigoare la acel moment, respectiv aprobarea de către Tribunalul Ilfov, publicarea în Monitorul Oficial și înregistrarea la Camera de Comerț și Industrie.

Neconstatându-se nulitatea acestor acte, efectele juridice pe care le-au produs nu pot fi înlăturate, pentru a se putea reține caracterul abuziv al preluării. Contrar susținerilor recurenților, soluția instanței de apel nu încalcă nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de proprietate. În speță, titlul cu care a fost preluat imobilul din Str. S. nr. 3, sector 1 este un titlu valabil, reprezentat de un act juridic de drept privat, care nu se circumscrie domeniului de aplicare al art 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, prin natura actului de preluare, premisele prezentului litigiu sunt diferite de cele ale Hotărârii pilot Atanasiu și alții împotriva României și, ca atare, aceasta nu s-ar putea aplica prin analogie, astfel cum se solicită prin motivele de recurs.

Celelalte critici formulate de recurenți, referitoare la modul de interpretare a unor înscrisuri de la dosar, respectiv scrisoarea autorului lor S.V. către Legația Americană și declarațiile pe proprie răspundere ale unor angajați ai societății, nu au fost examinate întrucât s-a considerat că vizează aspecte de netemeinicie, ce nu se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 10 octombrie 2011, reclamanții S.J.S. și S.E. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei menționate și rejudecarea recursului.

În motivarea cererii, contestatorii au susținut, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze documentul depus prin registratură și înainte de închiderea dezbaterilor, în data de 27 septembrie 2011, respectiv Adresa nr. C 1207 din 11 aprilie 2011 a Ministerului Administrației și Internelor. Din conținutul acesteia rezulta că S.A.R. CiroFilm nu figurează pe lista societăților cotate la Bursa de efecte, acțiuni și schimb București și înscrise în situația operațiunilor încheiate în anul 1948, iar dacă instanța de recurs ar fi primit acest înscris, ar fi dat o altă soluție recursului. Consideră că instanța a săvârșit o greșeală de procedură, și nu de judecată, întrucât actul nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părților.

Invocă cauza Lungoci contra României, unde Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fața instanțelor naționale nu au respectat cerințele art. 6 din Protocol. În drept, au fost invocate disp. art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Intimata Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor România F. SA a formulat întâmpinare, în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea contestației în anulare, ca nefondată. Examinând contestația în anulare, prin raportare la dispozițiile legale invocate, Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., care reglementează motivele contestației în anulare speciale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. În raport de acest temei juridic, contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a primit și analizat o probă pe care au propus-o reclamanții, săvârșind astfel o greșeală de procedură în sensul textului legal invocat. Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială are în vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Totodată, greșeala materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. S-a statuat în practica judecătorească că atunci când instanța a cunoscut existența și conținutul actului și a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de greșeală materială în sensul legii, ci eventual o greșeală de judecată, care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei sale hotărârii, ci numai de către instanțele de control judiciar, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a luat act de înscrisul eliberat de Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Naționale în data de 12 aprilie 2011, depus prin grefa instanței în data de 28 septembrie 2011, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate.

Greșelile materiale avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. sunt greșeli de fapt evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea fondului cauzei, și nicidecum greșeli de judecată. În speță, însă, contestatorii nu invocă vreo greșeală de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează, practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe o probă pe care ei au propus-o și care nici nu a fost supusă dezbaterii. Aceste critici nu se subsumează noțiunii de greșeală materială, în înțelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată, care însă nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare, neîncadrându-se în ipoteza reglementată de motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Prin urmare, împrejurările reclamate de contestatori nu se circumscriu motivelor expres și limitativ prevăzute de lege pentru contestația în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs. În consecință, ele nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Cu referire la Cauza Lungoci împotriva României, invocată de contestatori în susținerea necesității anulării deciziei atacate și a rejudecării recursului, Curtea Europeană, în acord cu jurisprudența sa anterioară, a reafirmat că accesul la justiție nu este un drept absolut, acest drept presupunând prin chiar natura lui existența unei reglementari legale privind exercițiul dreptului și, pe cale de consecință, a unor limite. Contestatorii au susținut că, prin decizia menționată, Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fața instanțelor naționale nu au respectat cerințele art. 6 din Protocol iar, în speță, se regăsește o astfel de ipoteză ce impune rejudecarea recursului.

La data de 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cazul Lungoci împotriva României, constatând încălcarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil. Situația de fapt a vizat respingerea unei a doua acțiuni în revendicare introdusă de reclamant M.E.L., ca o consecință a constatării, în cauză, a autorității de lucru judecat. Apreciind că instanța care a respins cea de-a doua acțiune în revendicare nu a făcut o analiză corespunzătoare a motivelor care au condus la constatarea autorității de lucru judecat, Curtea de la Strasbourg a considerat că acest lucru a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Contrar susținerilor contestatorilor, raționamentul juridic al Curții a avut în vedere nu existența în sine a unui element nou, fie de natură juridică, fie de natură materială care să impună redeschiderea procedurilor în fața instanței de judecată. În cauza Lungoci, Curtea a constatat că instanțele naționale (inclusiv Curtea Supremă) au respins cea de-a doua acțiune în revendicare fără a intra în cercetarea fondului, dar nu au motivat convingător existența triplei identități cerută de art. 1201 C. civ., în special în privința cauzei. Curtea a apreciat că art. 1201 C. civ. roman se încadrează în limitele normale de exercițiu a dreptului de acces la justiție și urmărește, fără niciun dubiu, un scop legitim: securitatea raporturilor juridice civile: „41.

În plus, Curtea observă că nicio instanță nu a explicat motivele pentru care sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, așa cum susținea reclamanta, și nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare." „Deși din art. 1201 C. civ. rezultă foarte clar că, pentru a reține existența autorității de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părți, de obiect și de cauză - a celor două acțiuni (parag. 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului București a respins cea de-a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații asupra pretinsei identități de cauză a celor două acțiuni (parag. 21 de mai sus)." Prin urmare, se poate deduce că soluția Curții a vizat atingerea adusă dreptului de acces la un tribunal al reclamantei izvorâtă din insuficienta/neclara motivare a instanței care a reținut incidentă speței excepția autorității de lucru judecat pe aspectul identității cauzei.

În acest context al analizei, se remarcă că, în litigiul pendinte, instanța de recurs a procedat în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând aplicarea garanțiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Convenție, critica în acest sens nefiind fondată. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii S.J.S., S.E. împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ