ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6893/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6893/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a V-a civilă, la 10 iulie 2008, reclamanții S.J.S. și S.E. au

chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a

Filmelor România - F. SA, solicitând anularea Deciziei nr. 102 din 1 iulie

2008, emisă de aceasta, restituirea în natură a imobilului teren în suprafață

de 3000 mp și a construcțiilor edificate pe acesta, situate în București, Str.

S. nr. 3 - 5 sector 1.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin decizia contestată, le-a fost respinsă cererea

de restituire în natură formulată prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, a

imobilului ce a aparținut Cinegrafiei Române S.A.R., ai cărei unici acționari

au fost autorii lor, S.V. și S.M., argumentându-se că nu s-a făcut dovada

preluării abuzive a bunului.

Reclamanții au

susținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 martie

1936, imobilul teren situat în București, Șoseaua S. nr. 3, sector 1, a devenit

proprietatea societății „Cinegrafia Română" S.A.R. (Cirofilm), iar în baza

Autorizației nr. X/1936 eliberată de Municipalitatea București, societatea a

fost autorizată să edifice pe teren o construcție compusă din subsol, parter și

etaj cu destinația de laborator cinematografic, astăzi Laboratorul de Film

Mogoșoaia.

S-a arătat că la acel

moment, Cinegrafia Română avea ca acționar majoritar pe I.B.R., cetățean

american, cu 1.300 de acțiuni din totalul de 1.500, restul de 200 de acțiuni

fiind deținute de frații G. și T.P.

La începutul celui de

al doilea război mondial, fiind avertizat să se întoarcă în Statele Unite,

I.B.R. a vândut acțiunile către S.M., acesta achiziționând ulterior și

acțiunile deținute de G. și T.P., jumătate din totalul acțiunilor fiind trecute

pe numele S.V.

Reclamanții au

susținut că, încă din anul 1942, Guvernul României a încercat prin diverse

metode să achiziționeze societatea de la S.M., depunând pe numele acestuia o

sumă de bani drept compensație, însă acesta a refuzat. Începând din luna martie

1942, societatea a fost condusă de Guvernul României, însă, în vara anului 1946,

S.M. a preluat societatea, situație ce rezultă din Tabloul Acționarilor și

Convențiunea nr. 36991 din 11 septembrie 1946 și nr. 36992 din 1 octombrie

1946.

Reclamanții au

învederat, totodată, că urmare a amenințărilor și presiunilor Guvernului

comunist pentru a vinde, S.M. a părăsit țara, iar celălalt acționar a fost

arestat, alături de directorul tehnic, G.P. și contabilul B.A., sub acuzația de

încălcare a prevederilor Regulamentului de Sabotaj Economic. În timpul

arestului, S.V. a fost obligat să prezideze adunarea extraordinară a

acționarilor din 14 aprilie 1948, la care a fost forțat să anunțe dizolvarea

societății, activul și pasivul fiind preluate de Administrația Comercială

„Oficiul Național Cinematografic".

S-a arătat că la data

de 11 mai 1948, prin Deciziunea penală nr. 2001, S.V. și ceilalți angajați

arestați au fost achitați, fiind însă obligați să părăsească România.

Prin Sentința civilă

nr. 488 din 6 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins cererea, reținând, în esență, că reclamanții au făcut dovada calității

de persoană îndreptățită după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă nu

au probat trecerea abuzivă a imobilului compus din construcție și teren în

suprafață de 3000 mp, situat în București, Șoseaua S. în proprietatea statului.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică

pentru înlăturarea înscrisurilor depuse la dosar, din care a rezultat, pe de o

parte, arestarea acționarului majoritar pentru săvârșirea infracțiunii de

speculă ilicită, prevăzută de art. 23 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 351/1945,

iar, pe de altă parte, „declarația sub jurământ" a fostului director G.P.,

în sensul că S.V. a fost obligat să prezideze adunarea generală a acționarilor

din 14 aprilie 1948, la care a anunțat dizolvarea societății.

Apelanții au invocat,

astfel, greșita reținere a preluării imobilului cu titlu valabil, contrar

dispozițiilor pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În acest context s-a

făcut referire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, text ce

are rolul, în opinia reclamanților-apelanți, de a acoperi orice alte situații

decât cele enumerate la lit. a) - g), astfel încât să fie reglementate toate

cazurile de preluare a imobilelor preluate de la particulari.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 212 A din 27 martie 2010, a respins excepția lipsei

calității procesuale active invocată de intimată și apelul reclamanților ca

nefondat.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța de apel a reținut, urmare a interpretării sistematice

și teleologice a dispozițiilor art. 2 lit. c) și h) din Legea nr. 10/2001, că

actul juridic al cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu poartă amprenta

puterii publice a statului, deci nu se include în domeniul de aplicare al art.

2 alin. (1) lit. h) din lege.

S-a apreciat,

totodată, că față de momentul transferului acțiunilor societății realizat prin

cumpărarea la bursă a acțiunilor, la 12 aprilie 1948, este nerelevantă

eventuala presiune ulterioară asupra lui S.V. și arestarea acestuia, având în

vedere că punerea sa în libertate s-a realizat anterior tranzacționării la

bursă.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.J.S. și S.E.,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea hotărârilor în sensul obligării pârâtei la

restituirea în natură a imobilului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 6587 din 29 septembrie 2011, a respins excepția nulității recursului și

recursul reclamanților, ca nefondat.

Instanța de recurs a

reținut că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. h) din Legea nr. 10/2001, reținând că aceste norme vizează imobilele

preluate de stat, în calitatea sa de deținător al autorității publice, și nu și

actele juridice de preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu

cocontractant, aflat pe poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți,

fără a uza de jus imperii.

În acest context, s-a

reținut corect că preluarea ar putea fi considerată abuzivă, numai dacă s-ar

constata, urmare a unui litigiu soluționat definitiv, nulitatea absolută a

convenției încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speță nu s-a

dovedit.

Actul juridic al

cumpărării de acțiuni la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare

al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta

puterii publice a statului.

Bursa reprezintă o

instituție a economiei de piață, ca formă organizată de schimb pentru titlurile

financiare, după o procedură reglementată prin lege.

Constituită prin

„Legea Madgearu" în anul 1929, ca instituție publică creată cu scopul

declarat al „reunirii comercianților sau negustorilor, industriași sau

producători, armatori și asigurători, în vederea negocierii valorilor publice

și private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vapoarelor și

acoperirii riscurilor de orice fel", bursa de valori a funcționat până la

naționalizarea sa prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948.

Raportat la situația

de fapt reținută de instanțele de fond și apel, Achiziția la 12 aprilie 1948 a

acțiunilor Societății CiroFilm, de către stat prin bursa de valori se include

în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de

aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea adresată

Tribunalului Ilfov la 21 aprilie 1948, S.A.R. Cinegrafia Română (CiroFilm) a

solicitat pronunțarea unei sentințe de aprobare a dizolvării societății,

conform hotărârii adunării generale extraordinare din 14 aprilie 1948 și

radierea din Oficiul Registrului Comerțului.

În cuprinsul acestei

cereri s-a precizat expres că Oficiul Național Cinematografic a cumpărat la

data de 12 aprilie 1948 toate acțiunile societății și a hotărât, în calitate de

unic acționar, dizolvarea și intrarea în lichidare a societății, întregul activ

și pasiv fiind preluat de Oficiul Național Cinematografic.

Chiar dacă la dosar

nu s-a depus înscrisul doveditor al operațiunii de vânzare a acțiunilor

autorilor reclamanților la bursă, coroborând înscrisul menționat (cererea

adresată Tribunalului Ilfov) cu Procesul-verbal al adunării generale din 14

aprilie 1948 și extrasele din Monitorul Oficial și actele emise de Tribunalul

București, rezultă cu certitudine că transferul acțiunilor către Administrația

Comercială Oficiul Național Cinematografic s-a realizat anterior datei de 14

aprilie 1948.

Procesul-verbal al

adunării generale din 14 aprilie 1948, în care s-a decis dizolvarea și

lichidarea societății a fost trecut în extras, în Registrul de ordine la nr.

541 din 21 aprilie 1948 fiind vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secția

comercială, și publicat în M. Of. nr. 96/23.04.1948.

La data de 30 aprilie

1948 a fost înregistrată la Camera de Comerț și Industrie sub nr. 11588,

cererea Societății Cinegrafia Română de înregistrare a Procesului-verbal al

adunării generale din 14 aprilie 1948.

Procedura de

lichidare a societății și actele întocmite de cenzori au fost vizate de

Tribunalul Ilfov, secția comercială, și publicate în Monitorul Oficial, din

bilanțul de lichidare din 29 aprilie 1948 (astfel cum a fost publicat în M. Of.

nr. 104/7.05.1948) rezultând o valoare a activului egală cu cea a pasivului.

Înalta Curte a

reținut că îndeplinirea tuturor formalităților menționate conferă legitimitate

actelor juridice pe care le atestă, în acest sens urmând a fi înlăturate

susținerile recurenților-reclamanți, în sensul activității înstrăinării

acțiunilor autorilor lor.

Argumentul acestora

în sensul că nu se justifică participarea lui S.V. la adunarea generală nu

poate fi reținut pentru a justifica caracterul abuziv al preluării, de vreme ce

acesta figura ca acționar al societății până la momentul la care modificările

în structura acționariatului deveneau opozabile terților, în evidențele Camerei

de Comerț și Industrie.

Chiar dacă nu s-ar

reține că a intervenit operațiunea transferului dreptului de proprietate asupra

acțiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat caracterul abuziv

al preluării, în condițiile în care aceasta s-a făcut în baza voinței autorilor

recurenților, prin Hotărârea adoptată la 14 aprilie 1948, hotărâre ce a fost

supusă tuturor formalităților prevăzute de legea în vigoare la acel moment,

respectiv aprobarea de către Tribunalul Ilfov, publicarea în Monitorul Oficial

și înregistrarea la Camera de Comerț și Industrie.

Neconstatându-se

nulitatea acestor acte, efectele juridice pe care le-au produs nu pot fi

înlăturate, pentru a se putea reține caracterul abuziv al preluării.

Contrar susținerilor

recurenților, soluția instanței de apel nu încalcă nici jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materia acțiunilor întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de

proprietate.

În speță, titlul cu

care a fost preluat imobilul din Str. S. nr. 3, sector 1 este un titlu valabil,

reprezentat de un act juridic de drept privat, care nu se circumscrie

domeniului de aplicare al art 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, prin

natura actului de preluare, premisele prezentului litigiu sunt diferite de cele

ale Hotărârii pilot Atanasiu și alții împotriva României și, ca atare, aceasta

nu s-ar putea aplica prin analogie, astfel cum se solicită prin motivele de

recurs.

Celelalte critici

formulate de recurenți, referitoare la modul de interpretare a unor înscrisuri

de la dosar, respectiv scrisoarea autorului lor S.V. către Legația Americană și

declarațiile pe proprie răspundere ale unor angajați ai societății, nu au fost

examinate întrucât s-a considerat că vizează aspecte de netemeinicie, ce nu se

circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 10

octombrie 2011, reclamanții S.J.S. și S.E. au formulat contestație în anulare

împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

solicitând admiterea contestației, anularea deciziei menționate și rejudecarea

recursului.

În motivarea cererii,

contestatorii au susținut, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze

documentul depus prin registratură și înainte de închiderea dezbaterilor, în

data de 27 septembrie 2011, respectiv Adresa nr. C 1207 din 11 aprilie 2011 a

Ministerului Administrației și Internelor.

Din conținutul

acesteia rezulta că S.A.R. CiroFilm nu figurează pe lista societăților cotate

la Bursa de efecte, acțiuni și schimb București și înscrise în situația

operațiunilor încheiate în anul 1948, iar dacă instanța de recurs ar fi primit

acest înscris, ar fi dat o altă soluție recursului.

Consideră că instanța

a săvârșit o greșeală de procedură, și nu de judecată, întrucât actul nu a fost

supus dezbaterii contradictorii a părților. Invocă cauza Lungoci contra

României, unde Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca

fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în

fața instanțelor naționale nu au respectat cerințele art. 6 din Protocol.

În drept, au fost

invocate disp. art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Intimata Regia

Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor România F. SA a formulat

întâmpinare, în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând

respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Examinând contestația

în anulare, prin raportare la dispozițiile legale invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În conformitate cu

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., care reglementează motivele

contestației în anulare speciale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi

atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale.

În raport de acest

temei juridic, contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a primit și

analizat o probă pe care au propus-o reclamanții, săvârșind astfel o greșeală

de procedură în sensul textului legal invocat.

Doctrina juridică

dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ. a

stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială are în

vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de

judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

Totodată, greșeala

materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de

procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. S-a statuat în

practica judecătorească că atunci când instanța a cunoscut existența și

conținutul actului și a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de

greșeală materială în sensul legii, ci eventual o greșeală de judecată, care nu

se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei sale hotărârii,

ci numai de către instanțele de control judiciar, în cadrul căilor de atac

prevăzute de lege.

Or, analizând decizia

atacată, Înalta Curte constată că instanța a luat act de înscrisul eliberat de

Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Naționale în data de 12

aprilie 2011, depus prin grefa instanței în data de 28 septembrie 2011, așa cum

rezultă din practicaua deciziei recurate.

Greșelile materiale

avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. sunt greșeli de fapt evidente, în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea

cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea fondului cauzei, și

nicidecum greșeli de judecată.

În speță, însă,

contestatorii nu invocă vreo greșeală de fapt în legătură cu judecarea

recursului, ci formulează, practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei

atacate, susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe o probă pe care ei

au propus-o și care nici nu a fost supusă dezbaterii.

Aceste critici nu se

subsumează noțiunii de greșeală materială, în înțelesul art. 318 teza I C.

proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată, care însă nu pot fi

valorificate pe calea contestației în anulare, neîncadrându-se în ipoteza

reglementată de motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Prin urmare,

împrejurările reclamate de contestatori nu se circumscriu motivelor expres și

limitativ prevăzute de lege pentru contestația în anulare, ci reprezintă, de

fapt, adevărate motive de recurs.

În consecință, ele nu

pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în

anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei

hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ

prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că

judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Cu referire la Cauza

Lungoci împotriva României, invocată de contestatori în susținerea necesității

anulării deciziei atacate și a rejudecării recursului, Curtea Europeană, în

acord cu jurisprudența sa anterioară, a reafirmat că accesul la justiție nu

este un drept absolut, acest drept presupunând prin chiar natura lui existența

unei reglementari legale privind exercițiul dreptului și, pe cale de

consecință, a unor limite.

Contestatorii au

susținut că, prin decizia menționată, Curtea Europeană a recomandat

redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie,

atunci când procedurile derulate în fața instanțelor naționale nu au respectat

cerințele art. 6 din Protocol iar, în speță, se regăsește o astfel de ipoteză

ce impune rejudecarea recursului.

La data de 26

ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cazul

Lungoci împotriva României, constatând încălcarea art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care garantează

dreptul la un proces echitabil.

Situația de fapt a

vizat respingerea unei a doua acțiuni în revendicare introdusă de reclamant

M.E.L., ca o consecință a constatării, în cauză, a autorității de lucru

judecat. Apreciind că instanța care a respins cea de-a doua acțiune în

revendicare nu a făcut o analiză corespunzătoare a motivelor care au condus la

constatarea autorității de lucru judecat, Curtea de la Strasbourg a considerat

că acest lucru a încălcat dreptul la un proces echitabil.

Contrar susținerilor

contestatorilor, raționamentul juridic al Curții a avut în vedere nu existența

în sine a unui element nou, fie de natură juridică, fie de natură materială

care să impună redeschiderea procedurilor în fața instanței de judecată.

În cauza Lungoci,

Curtea a constatat că instanțele naționale (inclusiv Curtea Supremă) au respins

cea de-a doua acțiune în revendicare fără a intra în cercetarea fondului, dar

nu au motivat convingător existența triplei identități cerută de art. 1201 C.

civ., în special în privința cauzei.

Curtea a apreciat că

art. 1201 C. civ. roman se încadrează în limitele normale de exercițiu a

dreptului de acces la justiție și urmărește, fără niciun dubiu, un scop

legitim: securitatea raporturilor juridice civile:

„41. În plus, Curtea

observă că nicio instanță nu a explicat motivele pentru care sentința rămasă

definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de

proprietate, așa cum susținea reclamanta, și nici nu a indicat care act ar fi

putut beneficia de o asemenea calificare." „Deși din art. 1201 C. civ.

rezultă foarte clar că, pentru a reține existența autorității de lucru judecat,

este nevoie de o triplă identitate - de părți, de obiect și de cauză - a celor

două acțiuni (parag. 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului București a

respins cea de-a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații asupra

pretinsei identități de cauză a celor două acțiuni (parag. 21 de mai

sus)."

Prin urmare, se poate

deduce că soluția Curții a vizat atingerea adusă dreptului de acces la un

tribunal al reclamantei izvorâtă din insuficienta/neclara motivare a instanței

care a reținut incidentă speței excepția autorității de lucru judecat pe

aspectul identității cauzei.

În acest context al

analizei, se remarcă că, în litigiul pendinte, instanța de recurs a procedat în

acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând

aplicarea garanțiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Convenție, critica în

acest sens nefiind fondată.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este incident motivul de revizuire reglementat de art.

318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii S.J.S., S.E.

împotriva Deciziei nr. 6587 din 29 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ