ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2308/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 6A din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, cu opinie majoritară, apelul formulat de apelanții reclamanți S.J.S. și S.A., împotriva Sentinței civile nr. 685 din 10 iunie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și cu unanimitate a respins apelul declarat de apelanta intervenientă Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul - teren în suprafață de 3000 mp a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634/1936 de către Societatea A.R.C.R.

de la vânzătorul C.S., iar în baza autorizației de construire nr. 89/1936 pe acest teren s-a edificat o construcție compusă din subsol, parter și etaj cu destinația de laborator cinematografic. În anul 1942 bunurile Societății A.R.C.R. sunt rechiziționate însă sunt restituite la data de 4 ianuarie 1946, împrejurare ce rezultă din scrisoarea adresată Legației Americane din anul 1948 de V.S., asociat al societății. Ulterior, prin convențiunea din 1 octombrie 1946 M.J.S. și V.S. stabilesc să împartă în mod egal acțiunile societății sus menționate și drepturile derivând din deținerea acestora. Prin convențiunea din 01 octombrie 1946 M.J.S. recunoaște în mod expres fratelui său V.S. dreptul asupra unui nr. de 750 acțiuni ale societății.

M.J.S. părăsește România la 6 octombrie 1946. Datorită dificultăților financiare, acțiunile societății sunt vândute prin intermediul Bursei de Valori la data de 12 aprilie 1948 iar în data de 14 aprilie 1948 are loc Adunarea Generală a Acționarilor Societății A.R.C.R. prin care se decide dizolvarea și lichidarea acesteia, precum și preluarea de către Administrația Comercială Oficiul Național Cinematografic în calitate de acționar unic a întregului activ și pasiv rezultat în urma lichidării. Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 a fost trecut în Registrul de Ordine la nr. 541 din 21 aprilie 1948, a fost vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secția comercială, și publicat în M. Of.

nr. 96 din 23 aprilie 1948. La 30 aprilie 1948 s-a înregistrat la Camera de Comerț și Industrie sub nr. 11588 cererea societății de înregistrare a procesului-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948. Anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată reclamanții au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 102 din 01 iulie 2008 emisă de R.A.D.E.F. România Film, în calitate de unitate deținătoare, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, str. S., sectorul 1 compus din 3000 mp și construcție.

Împotriva acestei decizii și în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat contestație aceasta fiind soluționată prin Sentința civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 212 din 22 martie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și prin Decizia civilă nr. 6587 din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, reclamanții au ales și uzat efectiv de dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, instanțele judecătorești stabilind irevocabil că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.

Prezenta acțiune înregistrată pe rolul instanței la 24 august 2011, ulterior epuizării procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de Legea nr. 10/2001 este inadmisibilă. Acțiunea este inadmisibilă deoarece se încalcă principiul "specialia generalibus derogant" și "electa una via". Art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Acțiunea promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 24 august 2011, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr. 213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiție și după soluționarea irevocabilă a contestației formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite. Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume "Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Cu toate acestea, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În prezenta cauză nu se regăsește această situație, astfel cum s-a arătat reclamanții parcurgând procedura administrativă prevăzută de legea specială.

Reclamanții pretind că, prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, s-ar fi încălcat, printre altele, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte norme juridice internaționale, care fac partea din dreptul intern și se aplică prioritar față de acesta. Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate prin raportare la principiile stipulate în Convenție putea fi realizată cu condiția declanșării prealabile a procedurii prevăzute de lege pentru obținerea restituirii în natură a bunului, ocazie cu care organismul învestit cu soluționarea pretențiilor reclamanților ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat și din perspectiva documentului internațional.

Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Este, de asemenea, adevărat că, potrivit art. 20 din Constituția României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Aceasta nu înseamnă însă că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

Astfel, chiar Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare a fost invocată de reclamanți, din perspectiva accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art. 35, obligația pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar. Recunoașterea acestei calități însă trebuie realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției de restituire sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane. De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

În speță, reclamanții au ales și uzat de procedura Legii nr. 10/2001, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că "achiziția din 12 aprilie 1948 a acțiunilor Societății C., de către stat prin bursa de valori, se include în sfera actelor juridice de drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001". Formulând notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluționarea căreia s-a procedat la analizarea modalității de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor internaționale, iar contestația a fost soluționată irevocabil, prin reținerea caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din perspectiva art. 6 nu mai putea fi realizată de instanță.

Această verificare reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării demersului judiciar. Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil în raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite însă obținerea bunului în orice condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun. Astfel, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor internaționale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție.

Or, acțiunea de față nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanți, față de faptul că dreptul lor a fost deja analizat din perspectiva și în condițiile Legii nr. 10/2001. Nici din perspectiva Art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului acțiunea nu este admisibilă. Art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul acestei dispoziții. Cu alte cuvinte, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanților, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului. În speță, imobilul, trecând în proprietatea statului prin intermediul vânzării la bursa de valori, iar caracterul valabil al acestei operațiuni a fost deja stabilit de către instanțe în procedura Legii nr. 10/2001, cu putere de lucru judecat.

"Simpla speranță de restituire", (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială", și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare. Recurenții au uzat de această lege specială iar judecătorul nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene. Ca atare, soluția instanței anterioare în cauza de față este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice, aspect, fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenției.

Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat. Instituirea procedurilor din legea specială pentru analizarea calității de persoane îndreptățite și a caracterului abuziv al preluării imobilului,reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc și, în final, să asigure respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției proprietății.

Nici încălcarea dreptului de acces la justiție nu se poate susține de către recurenți, și nici cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod expres sau implicit prin art. 6 din Convenție. Accesul la justiție a fost pe deplin asigurat în situația în care reclamanții au accesat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, precum și toate căile de atac (fond, apel și recurs) în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 supunând pretențiile lor controlului judiciar. Apelul formulat de intervenienta R.A.D.E.F. "R. Film" a fost considerat cu unanimitate, nefondat, având în vedere următoarele considerente: Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la 30 aprilie 2012 s-a solicitat să se constate că imobilul situat în București, str. S. sectorul 1 se află în proprietate Statului Român și în administrarea R.A.D.E.F R. Film, respingerea cererii principale, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei cereri s-a arătat modalitatea juridică prin care imobilul a trecut în proprietate statului, precizându-se că în prezent acesta se află menționat în anexa nr. 2 poziția 2 din O.U.G. nr. 47/2011 ca imobil aflat în proprietate statului și în administrarea intervenientei. R.A.D.E.F. R. Film solicită a se constata dreptul de proprietate al statului și, pentru sine, dreptul de administrare ce i-a fost acordat de stat, în condițiile în care în cauză se discuta numai dreptul de proprietate al statului. Față de acest conținut, intervenția formulată de apelant are un caracter de intervenție accesorie și nu în interes propriu, deoarece R.A.D.E.F. nu dorește câștigarea dreptului de proprietate în contradictoriu cu niciuna din părți, și pentru că dreptul de administrare nu făcut obiectul cererii principale astfel cum a fost completată și precizată.

Însă, cum în fața instanței de fond, nu s-a discutat caracterul cererii de intervenție, Curtea, având în vedere dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a analizat criticile în raport de calificarea dată în primă instanță, respectiv intervenție voluntară principală. Sub acest aspect, nu există nicio contradicție și nicio încălcare a normelor de drept aplicabile, deoarece interesul ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile nu putea fi examinat decât sumar, cu ocazia pronunțării asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție. Aceasta, deoarece motivele intervenirii în proces reprezintă în fapt apărări în ceea ce privește validitatea modalității trecerii dreptului în patrimoniul statului și argumente, că nu a existat o preluare abuzivă și o încălcare a dreptului de proprietate.

În acest context, instanța nu putea să se antepronunțe cu ocazia verificării admisibilității în principiu a cererii de intervenție. În ceea ce privește excepția lipsei de interes Curtea a constatat că apelanta R.A.D.E.F. "R. Film" nu are interes, excepția fiind corect soluționată de instanța de fond. Prin raportare la situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză și consecință a soluției pronunțate, apelantul nu are interes în cererea de intervenție. Astfel cum s-a reținut de instanța de fond, imobilul se află deja în proprietate Statului Român și în administrarea apelantei în temeiul art. 3 și al anexei nr. 2 din O.U.G. nr. 47/2011, intervenientul nefiind expus niciunui prejudiciu urmare a neexercitării acestei cereri.

2. Recursurile 2.1. Motive Reclamanții S.J.S. și S.E., precum și intervenienta în nume propriu R.A.D.E.F. "R. Film" au declarat recurs. Reclamanții au criticat soluția instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă. Instanțele trebuiau să facă aplicațiunea instituției comparării titlurilor de proprietate, în practica judiciară fiind considerate admisibile, și judecate pe fond, acțiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice. Aceeași rațiune trebuie să se aplice și în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat. Aprecierea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a dreptului de acces la justiție și ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

R.A.D.E.F. "R. Film" a criticat decizia arătând că la termenul din 19 septembrie 2013 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu pe care o formulase și, în atare situație, instanța nu mai respinge prin sentință cererea de intervenție ca lipsită de interes. Procedând astfel, instanța a încălcat efectul procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție. Soluția încuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu nu a fost atacată de reclamanți, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat. 2.2.

Analiza recursurilor Soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pe considerentul că într-un litigiu anterior a fost respinsă irevocabil contestația împotriva deciziei prin care unitatea deținătoare a soluționat notificarea reclamanților de restituire a imobilului, nu este legală, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de către reclamanții S.J.S. și S.E. împotriva Deciziei nr. 212/A din 22 martie 2010. În acest litigiu, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F.

"R. Film" pentru a se anula Decizia nr. 102 din 1 iulie 2008 și a se dispune restituirea în natură a unui teren în suprafață de 3000 mp și a construcțiilor edificate pe acesta, situate în București, str. S., sector 1. Menținând hotărârea instanței superioare de fond, instanța de recurs a arătat în considerentele deciziei că imobilul în litigiu nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deținător al autorității publice, nu și actele juridice de preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți.

Preluarea ar putea fi considerată abuzivă numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluționat definitiv, nulitatea absolută a convenției încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Actul juridic al cumpărării la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului. Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, cu motivarea că reclamanților le-a fost respinsă acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este nelegală.

Cum instanțele de fond au soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului cererii principale, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune admiterea recursului reclamanților și casarea cauzei cu trimitere spre judecare la instanța de apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) teza I și a II-a C. proc. civ., pentru compararea titlurilor părților. Cum calificarea naturii juridice a cererii de intervenție formulată de R.A.D.E.F. "R. Film" nu mai este în discuție, așa cum a stabilit corect instanța de apel, față de casarea cu trimitere a cererii principale se impune admiterea formală și a recursului intervenientei principale, pentru ca instanța de trimitere să analizeze și criticile formulate de această parte și să se determine cadrul procesual, din punct de vedere subiectiv, în raport cu toate aspectele invocate de părți, inclusiv prin cererile de recurs.

Numai după depășirea acestei etape, urmează să fie analizate cu prioritate, așa cum impune art. 137 C. proc. civ., toate excepțiile invocate în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții S.J.S. și S.E., precum și de intervenienta în nume propriu R.A.D.E.F. "R. Film" împotriva Deciziei civile nr. 6A din 14 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2015. Procesat GGC - NN