ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2308/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2308/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 6A din 14 ianuarie

2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, cu opinie majoritară, apelul formulat de

apelanții reclamanți S.J.S. și S.A., împotriva Sentinței civile nr. 685 din 10

iunie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și cu

unanimitate a respins apelul declarat de apelanta intervenientă Regia Autonomă

a Distribuției și Exploatării Filmelor împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că imobilul - teren în suprafață de 3000 mp

a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634/1936

de către Societatea A.R.C.R. de la vânzătorul C.S., iar în baza autorizației de

construire nr. 89/1936 pe acest teren s-a edificat o construcție compusă din

subsol, parter și etaj cu destinația de laborator cinematografic.

În anul 1942 bunurile

Societății A.R.C.R. sunt rechiziționate însă sunt restituite la data de 4

ianuarie 1946, împrejurare ce rezultă din scrisoarea adresată Legației

Americane din anul 1948 de V.S., asociat al societății.

Ulterior, prin

convențiunea din 1 octombrie 1946 M.J.S. și V.S. stabilesc să împartă în mod

egal acțiunile societății sus menționate și drepturile derivând din deținerea

acestora. Prin convențiunea din 01 octombrie 1946 M.J.S. recunoaște în mod

expres fratelui său V.S. dreptul asupra unui nr. de 750 acțiuni ale societății.

M.J.S. părăsește România la 6 octombrie 1946.

Datorită

dificultăților financiare, acțiunile societății sunt vândute prin intermediul

Bursei de Valori la data de 12 aprilie 1948 iar în data de 14 aprilie 1948 are

loc Adunarea Generală a Acționarilor Societății A.R.C.R. prin care se decide

dizolvarea și lichidarea acesteia, precum și preluarea de către Administrația

Comercială Oficiul Național Cinematografic în calitate de acționar unic a

întregului activ și pasiv rezultat în urma lichidării.

Procesul-verbal al

adunării generale din 14 aprilie 1948 a fost trecut în Registrul de Ordine la

nr. 541 din 21 aprilie 1948, a fost vizat de grefa Tribunalului Ilfov, secția

comercială, și publicat în M. Of. nr. 96 din 23 aprilie 1948.

La 30 aprilie 1948

s-a înregistrat la Camera de Comerț și Industrie sub nr. 11588 cererea

societății de înregistrare a procesului-verbal al adunării generale din 14

aprilie 1948.

Anterior promovării

prezentei cereri de chemare în judecată reclamanții au formulat notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 102

din 01 iulie 2008 emisă de R.A.D.E.F. România Film, în calitate de unitate

deținătoare, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în

București, str. S., sectorul 1 compus din 3000 mp și construcție.

Împotriva acestei

decizii și în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat contestație

aceasta fiind soluționată prin Sentința civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă

prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 212 din 22 martie 2010 a

Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, și prin Decizia civilă nr. 6587 din 29 septembrie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare,

reclamanții au ales și uzat efectiv de dispozițiile legii speciale - Legea nr.

10/2001, instanțele judecătorești stabilind irevocabil că imobilul în litigiu

nu poate fi restituit în natură.

Prezenta acțiune

înregistrată pe rolul instanței la 24 august 2011, ulterior epuizării

procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de Legea nr. 10/2001

este inadmisibilă.

Acțiunea este

inadmisibilă deoarece se încalcă principiul "specialia generalibus

derogant" și "electa una via".

Art. 6 din Legea nr.

213/1998, prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului.

Acțiunea promovată de

reclamanți a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 24 august 2011,

după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr. 213/1998, restrângând

domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi

speciale de reparație, ceea ce Legea nr. 10/2001 este prin definiție și după

soluționarea irevocabilă a contestației formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Odată cu apariția

Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în

condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile

preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura

administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.

Este real că, în

conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să

prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii

dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și

obținerii posesiei bunului.

Inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume

"Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la

cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea

generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de

la aplicare dreptul comun.

De asemenea, Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai

sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Cu toate acestea,

acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu

alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă

fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

În prezenta cauză nu

se regăsește această situație, astfel cum s-a arătat reclamanții parcurgând

procedura administrativă prevăzută de legea specială.

Reclamanții pretind

că, prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, s-ar

fi încălcat, printre altele, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte

norme juridice internaționale, care fac partea din dreptul intern și se aplică

prioritar față de acesta.

Pe de altă parte,

valorificarea dreptului de proprietate prin raportare la principiile stipulate

în Convenție putea fi realizată cu condiția declanșării prealabile a procedurii

prevăzute de lege pentru obținerea restituirii în natură a bunului, ocazie cu

care organismul învestit cu soluționarea pretențiilor reclamanților ar fi putut

cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat și din perspectiva

documentului internațional.

Cu alte cuvinte,

pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele

interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu

dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor

procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Este, de asemenea,

adevărat că, potrivit art. 20 din Constituția României, în domeniul drepturilor

fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele

internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția situației

în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

Aceasta nu înseamnă

însă că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții,

pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ

național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și

protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

Astfel, chiar

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a

cărei încălcare a fost invocată de reclamanți, din perspectiva accesului la

justiție și a dreptului la un proces echitabil, prevede, în art. 35, obligația

pentru solicitant de a epuiza toate căile procedurale interne, anterior

sesizării Curții Europene, în cazul în care este nemulțumit de soluția obținută

într-un anumit demers judiciar.

Recunoașterea acestei

calități însă trebuie realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea

specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc,

în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul

dispoziției de restituire sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest

sens.

Obținerea

recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei

persoane, este condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv,

nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru

care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

De asemenea,

reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitare a unui drept

subiectiv sau procesual nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci

doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul

altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

În speță, reclamanții

au ales și uzat de procedura Legii nr. 10/2001, stabilindu-se cu putere de

lucru judecat că "achiziția din 12 aprilie 1948 a acțiunilor Societății

C., de către stat prin bursa de valori, se include în sfera actelor juridice de

drept privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 alin. (1)

lit. h) din Legea nr. 10/2001".

Formulând notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluționarea căreia s-a procedat la analizarea

modalității de preluare a imobilului, inclusiv din perspectiva documentelor

internaționale, iar contestația a fost soluționată irevocabil, prin reținerea

caracterului inadmisibil al cererii, verificarea titlului statului din

perspectiva art. 6 nu mai putea fi realizată de instanță. Această verificare

reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor

de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării

demersului judiciar.

Din acest punct de

vedere, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, incontestabil în

raport de natura acțiunii și de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin

intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite însă obținerea bunului

în orice condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în

legătură cu acest bun.

Astfel, caracterul

imprescriptibil al acțiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în

raport de ansamblul legislației unui stat, inclusiv al documentelor

internaționale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate

prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoașterea

și valorificarea dreptului în discuție.

Or, acțiunea de față

nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamanți, față de faptul că

dreptul lor a fost deja analizat din perspectiva și în condițiile Legii nr.

10/2001.

Nici din perspectiva

Art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului acțiunea nu este admisibilă.

Art. 1 din Protocol

garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de

a deveni proprietarul unui bun în temeiul acestei dispoziții.

Cu alte cuvinte, art.

1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanților,

ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu

demonstrează existența dreptului. În speță, imobilul, trecând în proprietatea statului

prin intermediul vânzării la bursa de valori, iar caracterul valabil al acestei

operațiuni a fost deja stabilit de către instanțe în procedura Legii nr.

10/2001, cu putere de lucru judecat.

"Simpla speranță

de restituire", (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene),

în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi

un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv

în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în

acest scop, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca

"valoare patrimonială", și, în consecință, ca "bun", în

înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din

perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.

În consecință,

reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în

condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui

actuală.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru

contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi

ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior

ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în

perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre

condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se

consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare

conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în

vigoare.

Recurenții au uzat de

această lege specială iar judecătorul nu are niciun temei să considere că legea

internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se

bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența

Curții Europene.

Ca atare, soluția

instanței anterioare în cauza de față este în deplină concordanță și cu

principiul stabilității raporturilor juridice, aspect, fundamental al

preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor

contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenției.

Aceasta înseamnă,

printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu

certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în

situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a

bunului respectiv de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul

interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină

siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a

pierde dreptul de proprietate astfel câștigat.

Instituirea

procedurilor din legea specială pentru analizarea calității de persoane

îndreptățite și a caracterului abuziv al preluării imobilului,reprezintă tocmai

un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc și, în final,

să asigure respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în

egală măsură recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției

proprietății.

Nici încălcarea

dreptului de acces la justiție nu se poate susține de către recurenți, și nici

cea referitoare la un proces echitabil, astfel cum sunt reglementate în mod

expres sau implicit prin art. 6 din Convenție.

Accesul la justiție a

fost pe deplin asigurat în situația în care reclamanții au accesat procedura

impusă de legislația specială în materie de proprietate, precum și toate căile

de atac (fond, apel și recurs) în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001

supunând pretențiile lor controlului judiciar.

Apelul formulat de

intervenienta R.A.D.E.F. "R. Film" a fost considerat cu unanimitate,

nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de

intervenție în interes propriu formulată la 30 aprilie 2012 s-a solicitat să se

constate că imobilul situat în București, str. S. sectorul 1 se află în

proprietate Statului Român și în administrarea R.A.D.E.F R. Film, respingerea

cererii principale, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

cereri s-a arătat modalitatea juridică prin care imobilul a trecut în

proprietate statului, precizându-se că în prezent acesta se află menționat în

anexa nr. 2 poziția 2 din O.U.G. nr. 47/2011 ca imobil aflat în proprietate

statului și în administrarea intervenientei.

R.A.D.E.F. R. Film

solicită a se constata dreptul de proprietate al statului și, pentru sine,

dreptul de administrare ce i-a fost acordat de stat, în condițiile în care în

cauză se discuta numai dreptul de proprietate al statului.

Față de acest

conținut, intervenția formulată de apelant are un caracter de intervenție

accesorie și nu în interes propriu, deoarece R.A.D.E.F. nu dorește câștigarea

dreptului de proprietate în contradictoriu cu niciuna din părți, și pentru că

dreptul de administrare nu făcut obiectul cererii principale astfel cum a fost

completată și precizată.

Însă, cum în fața

instanței de fond, nu s-a discutat caracterul cererii de intervenție, Curtea,

având în vedere dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a analizat criticile în

raport de calificarea dată în primă instanță, respectiv intervenție voluntară

principală.

Sub acest aspect, nu

există nicio contradicție și nicio încălcare a normelor de drept aplicabile,

deoarece interesul ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile nu putea fi

examinat decât sumar, cu ocazia pronunțării asupra admisibilității în principiu

a cererii de intervenție.

Aceasta, deoarece

motivele intervenirii în proces reprezintă în fapt apărări în ceea ce privește

validitatea modalității trecerii dreptului în patrimoniul statului și

argumente, că nu a existat o preluare abuzivă și o încălcare a dreptului de

proprietate. În acest context, instanța nu putea să se antepronunțe cu ocazia

verificării admisibilității în principiu a cererii de intervenție.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes Curtea a constatat că apelanta R.A.D.E.F. "R.

Film" nu are interes, excepția fiind corect soluționată de instanța de

fond. Prin raportare la situația de fapt rezultată din probele administrate în

cauză și consecință a soluției pronunțate, apelantul nu are interes în cererea

de intervenție.

Astfel cum s-a

reținut de instanța de fond, imobilul se află deja în proprietate Statului

Român și în administrarea apelantei în temeiul art. 3 și al anexei nr. 2 din

O.U.G. nr. 47/2011, intervenientul nefiind expus niciunui prejudiciu urmare a

neexercitării acestei cereri.

2.1. Motive

Reclamanții S.J.S. și

S.E., precum și intervenienta în nume propriu R.A.D.E.F. "R. Film" au

declarat recurs.

Reclamanții au

criticat soluția instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

arătând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Instanțele trebuiau

să facă aplicațiunea instituției comparării titlurilor de proprietate, în

practica judiciară fiind considerate admisibile, și judecate pe fond, acțiunile

în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului,

formulate împotriva persoanelor fizice. Aceeași rațiune trebuie să se aplice și

în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat.

Aprecierea ca

inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a dreptului de

acces la justiție și ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu

absența unei despăgubiri adecvate.

R.A.D.E.F. "R.

Film" a criticat decizia arătând că la termenul din 19 septembrie 2013 a

fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu pe care o

formulase și, în atare situație, instanța nu mai respinge prin sentință cererea

de intervenție ca lipsită de interes. Procedând astfel, instanța a încălcat

efectul procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție.

Soluția încuviințării

în principiu a cererii de intervenție în interes propriu nu a fost atacată de

reclamanți, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.

2.2. Analiza

recursurilor

Soluția de respingere

ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, pe considerentul că într-un

litigiu anterior a fost respinsă irevocabil contestația împotriva deciziei prin

care unitatea deținătoare a soluționat notificarea reclamanților de restituire

a imobilului, nu este legală, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 6587

din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul declarat de către reclamanții S.J.S. și S.E. împotriva

Deciziei nr. 212/A din 22 martie 2010.

În acest litigiu,

reclamanții au chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. "R. Film"

pentru a se anula Decizia nr. 102 din 1 iulie 2008 și a se dispune restituirea

în natură a unui teren în suprafață de 3000 mp și a construcțiilor edificate pe

acesta, situate în București, str. S., sector 1.

Menținând hotărârea

instanței superioare de fond, instanța de recurs a arătat în considerentele

deciziei că imobilul în litigiu nu se circumscrie domeniului de aplicare al

art. 1 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele

preluate de stat, în calitatea sa de deținător al autorității publice, nu și

actele juridice de preluare în care Statul Român a acționat ca un simplu

cocontractant, aflat pe poziție de egalitate juridică cu ceilalți participanți.

Preluarea ar putea fi considerată abuzivă numai dacă s-ar constata, urmare a

unui litigiu soluționat definitiv, nulitatea absolută a convenției încheiate de

stat cu fostul proprietar, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Actul juridic al

cumpărării la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu poartă amprenta puterii

publice a statului.

Prin urmare, s-a

stabilit cu putere de lucru judecat faptul că imobilului în litigiu nu-i sunt

aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții,

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, cu motivarea că

reclamanților le-a fost respinsă acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 este

nelegală.

Cum instanțele de

fond au soluționat procesul fără să intre în cercetarea fondului cererii

principale, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune admiterea

recursului reclamanților și casarea cauzei cu trimitere spre judecare la

instanța de apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) teza I și a II-a C. proc.

civ., pentru compararea titlurilor părților.

Cum calificarea

naturii juridice a cererii de intervenție formulată de R.A.D.E.F. "R.

Film" nu mai este în discuție, așa cum a stabilit corect instanța de apel,

față de casarea cu trimitere a cererii principale se impune admiterea formală

și a recursului intervenientei principale, pentru ca instanța de trimitere să

analizeze și criticile formulate de această parte și să se determine cadrul

procesual, din punct de vedere subiectiv, în raport cu toate aspectele invocate

de părți, inclusiv prin cererile de recurs. Numai după depășirea acestei etape,

urmează să fie analizate cu prioritate, așa cum impune art. 137 C. proc. civ.,

toate excepțiile invocate în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții S.J.S. și S.E., precum și de intervenienta în nume

propriu R.A.D.E.F. "R. Film" împotriva Deciziei civile nr. 6A din 14

ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2015.

Procesat

GGC - NN