ÎCCJ, decizie (scj.ro #86746)

Dreptul la apărare. Respingerea de către

instanța de judecata a unei cereri de

amânare a judecării cauzei în temeiul art.

156 Cod procedură civilă, formulată de apărător.

Cuprins pe materii.

Drept procesual civil.

Dreptul la apărare.

Respingerea cererii de  amânare a judecării cauzei.

Index alfabetic

.

Drept procesual civil

- Dreptul la apărare.

Cod

procedură civila: art 156

Constituția României: art 24

Dispozițiile art. 156 Cod

procedură civilă nu constituie o restrângere și nici nu

încalcă  dreptul la apărare consacrat de art. 24 din

Constituție, ci reprezintă o măsură de descurajare a

exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri

de amânare a procesului în scopul tergiversării

acestuia și al împiedicării înfăptuirii

justiției.

De asemenea,

facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen

pentru lipsă de apărare (caz în care se va amâna pronunțarea, la

cererea părții, pentru depunerea de concluzii scrise) sau de a acorda

un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în

înfăptuirea actului de justiție, iar pentru eventualele abuzuri sau

greșeli de judecată datorate încălcării dreptului la

apărare, legea prevede remediile necesare

.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr.  503 din 30 ianuarie 2008.

Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003, la

Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta L.A.M. a chemat în

judecată  pe pârâții B.M. și M.Z. solicitând instanței

să constate inexistența dreptului pârâtului B.M. de a încheia, în

calitate de mandatar al soțului reclamantei, un act de vânzare-cumpărare;

să  constate nulitatea absolută a acestui contract;

să  dispună repunerea părților în situația

anterioară încheierii contractului, în sensul întoarcerii bunului imobil

ce constituie obiectul acestuia, în patrimoniul soțului reclamantei, L.M.,

decedat în prezent și obligării pârâtului B.M.l la restituirea

către pârâta M.Z. a sumei de bani înscrisă cu titlu de preț al

vânzării; să dispună obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă

nr. 1390 din 16  februarie 2005, a hotărât următoarele: a

constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare; a repus

părțile în situația anterioară încheierii contractului nr.2656/2003;

a respins cererea privind obligarea pârâtului B.M. la restituirea prețului

către pârâta M.Z.; a obligat pârâții în solidar la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă în

sumă   de 26.802.216 lei,   taxa

de   timbru  și

40.000.000 lei, onorariu de avocat.

Prin aceeași sentință au fost respinse, ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei calității procesual active a reclamantei, a

lipsei de interes a reclamantei, a lipsei calității procesual active

a reclamantei de a invoca nerespectarea dreptului de preemțiune și a

necompetenței teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 București

în soluționarea acțiunii.

Tribunalul București, Secția a V a Civilă, prin decizia nr. 1300

din 02 octombrie 2006 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19

februarie 2007, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva

sentinței pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, pe care i-a obligat la plata, către reclamantă, a

sumei de 4000 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâții.

La data de 19 iunie 2007, apărătorul pârâtei M.Z. a solicitat

amânarea  judecării cauzei pentru a lua cunoștință de

actele dosarului, fiind recent angajat în cauză iar instanța a

respins cererea, motivat de faptul că la termenul anterior cauza a fost

amânată la cererea recurenților-pârâți pentru lipsă de

apărare, în temeiul art. 156 Cod procedură civilă, iar noua

cerere de amânare nu întrunește  condițiile textului de lege

menționat.

În această situație, avocatul a invocat excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 156 Cod procedură

civilă, susținând că aceste dispoziții sunt

neconstituționale, dreptul la apărare fiind un drept garantat de

Constituție, iar faptul că a fost angajat recent în cauză

și nu a luat cunoștință de actele dosarului îl pune în

imposibilitatea obiectivă de a asigura apărarea recurentei-pârâte.

Curtea de Apel București, Secția a IX a Civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale, ca inadmisibilă, motivând că,

potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională poate

fi sesizată cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate a unei dispoziții cuprinse într-o lege sau ordonanță

aflată în vigoare, cu condiția ca acea dispoziție să

aibă legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce nu este cazul

în speță. Instanța a mai motivat că atâta vreme cât

aplicarea și interpretarea prevederilor art. 156 Cod procedură

civilă nu a constituit obiect de critică prin motivele de recurs

și câtă vreme temeinicia cererii de amânare a cauzei în temeiul art.

156 Cod procedură civilă se apreciază de către

instanța de judecată în raport de „motivele temeinice invocate”,

soluționarea recursului, în limitele în care instanța a fost

investită, nu este influențată de soluționarea unei

excepții de neconstituționalitate a art. 156 Cod procedură

civilă.

Împotriva încheierii din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București,

Secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, pârâta M.Z. a formulat recurs și a solicitat admiterea

acestuia, casarea încheierii menționate și sesizarea Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate invocată.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că, deși Curtea de Apel

București, Secția a IX a Civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală a apreciat că excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 156 din Codul de procedură civilă  -

în raport cu prevederile art. 24 din Constituție și de cele ale art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – este

inadmisibilă și a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea acestei excepții, nu se poate

considera că dispozițiile dreptului la apărare nu au

legătură cu soluționarea cauzei.

Pârâta a susținut că, pentru a putea pune concluzii pertinente pe

fondul cauzei, părții trebuie să-i fie asigurate toate

mijloacele legale pentru a putea cunoaște actele aflate la dosarul cauzei,

pentru a putea fi asistată și reprezentată de avocat, o

persoană specializată care are pregătire necesară pentru a

consilia partea în alegerea celor mai avantajoase soluții pentru obținerea

succesului în proces. Fără garantarea, în fapt, a dreptului a

apărare, partea nu poate participa în mod util și pertinent la

soluționarea în fond a pricinii, cu șanse reale de a obține cele

mai mari beneficii posibile pentru ea.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Potrivit  art. 156 alin.(1) C.proc.civ., instanța va putea da un

singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată iar

conform alin.(2) al aceluiași articol, când instanța refuză

amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea

părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Din examinarea lucrărilor dosarului reiese că la primul termen,

pârâta M.Z.  a fost prezentă personal în instanță și a

solicitat acordarea unui termen  pentru lipsă de apărare, cerere

încuviințată de instanță, care i-a pus în vedere că nu

poate beneficia decât de un singur termen, pentru acest motiv și a amânat

soluționarea cauzei (astfel cum reiese din încheierea de

ședință de la acel termen.

Deși între termenele de judecată  a existat o perioadă de

41 de zile în care recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a-și angaja

un apărător care să ia cunoștință, în timp util

de înscrisurile aflate la dosar, aceasta a  înțeles să încheie

contract de asistență judiciară cu un avocat abia cu o zi

înaintea termenului de judecată.

Așa fiind, încuviințarea  noii cereri de amânare a

judecării cauzei în temeiul aceluiași art. 156 Cod procedură

civilă, formulată de apărătorul pârâtei nu-și

găsea justificare, câtă vreme legea prevede expres că

„instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare,

temeinic motivată” iar, în speță, pârâta beneficiase deja de

acest termen, culpa pentru lipsa de diligență în valorificarea lui

datorându-i-se exclusiv, dreptul la apărare al recurentei-pârâte nefiind

deci încălcat.

Este de reținut că dispozițiile art. 156 Cod procedură

civilă nu constituie o restrângere și nici nu încalcă

dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, ci

reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu

rea-credință a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a

procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării

înfăptuirii justiției.

De asemenea,

facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen

pentru lipsă de apărare (caz în care se va amâna pronunțarea, la

cererea părții, pentru depunerea de concluzii scrise) sau de a acorda

un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în

înfăptuirea actului de justiție, iar pentru eventualele abuzuri sau

greșeli de judecată datorate încălcării dreptului la

apărare, legea prevede remediile necesare.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Curtea

Constituțională prin deciziile nr. 38/2002, nr. 337/2004 și nr.

490/2006, care, sesizată în mai multe rânduri, cu excepția de

neconstituționalitate a art. 156 Cod procedură civilă,  a

respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele menționate.

Având în vedere temeiurile arătate,  soluția Curții de Apel

București – Secția a IX a Civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală - care a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a art. 156 Cod procedură civilă în considerarea argumentelor

prezentate în expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei -, se

verifică a fi legală.

Această soluție se impunea cu atât mai mult cu cât, în raport cu

dispozițiile art. 29 alin.(1) din Legea nr. 47/1992 (conform

cărora  „Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia”) s-a decis constant că una din cauzele de

inadmisibilitate în jurisdicția constituțională – cauză

legată de obiectul sesizării – o constituie o lege ori o

dispoziție dintr-o lege care, deși este reclamată ca neconstituțională

de una dintre părțile în proces, de acea prevedere legală nu

depinde soluționarea cauzei.

Totodată, este de reținut că textul art. 29 al Legii nr. 47/2002

leagă excepția de neconstituționalitate de o lege „de care

depinde soluționarea cauzei”. Prin sintagma „soluționarea cauzei”

legiuitorul a înțeles rezolvarea în fond a unui proces, adică s-a

referit la hotărârea finală ce se va pronunța de o

instanță judecătorească și prin care se rezolvă

conflictele dintre părțile în litigiu, iar nu la măsurile pe

care instanța le poate dispune pe parcursul soluționării cum

este cea de amânare a judecării cauzei pentru lipsa de apărare

invocată de părțile din proces și care constituie doar un

incident în normala desfășurare a activității judiciare ce

intervine numai în condițiile determinate de lege.

Așa fiind, pentru

considerentele care preced, recursul a  fost respins ca nefondat.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

reclamanta L.A.M. a fost, de asemenea, respinsă, având în vedere că

nu au fost depuse la dosar înscrisuri care să facă dovada acestor

cheltuieli, conform art. 1169 Cod civil.