ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 712/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București, sub nr. 20180/301 din 26 octombrie 2006, reclamanții M.Z., T.E., V.F., V.P., V.G., Z.N. au chemat în judecată pe pârâtul G.N.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la demolarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea lor situat în București, str. Sold. Ghețu Anghel; să fie obligat pârâtul a le lăsa în deplină proprietate imobilul, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 30 noiembrie 2006, reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că primul capăt de cerere îl reprezintă obligarea pârâtului a le lăsa în deplină proprietate imobilul, iar capătul 2 de cerere, obligarea pârâtului la demolarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea lor.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 – art. 120 C. proc. civ., art. 1073, 1075, 1076, 1077 și următoarele C. civ., art. 480, 481, 490, 494 C. civ. Prin sentința civilă nr. 10373 pronunțată în data de 29 noiembrie 2007, Judecătoria sector 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 615/ F din 26 martie 2008, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți; a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, str. Sold. Ghetu Anghel, în suprafață de 3.700 m.p., precum și la demolarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul menționat.

A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 11.945 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Titlul de Proprietate nr. 100281 emis de C.J.S.D.P. eliberat în baza Hotărârii Comisiei Municipale nr. 890 din 12 noiembrie 2002, reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 4 ha și 88000 m.p., iar prin procesul verbal de punere în posesie nr. 2155 din data de 17 decembrie 2002 au fost puși în posesie asupra suprafeței de 0,37 ha situată București, str. Sold. Ghețu Anghel, parcela A1297/6 zona cadastrală 284. Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert N.Ș.D., rezultă că terenul revendicat are o suprafață de 3798,44 m.p., se suprapune peste suprafața de teren ocupată de pârât, iar din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert O.C.

rezultă că pe această suprafață de teren există construcții edificate după anul 1990, reprezentate de hale de producție. Având în vedere că pârâtul ocupă suprafața de teren proprietatea reclamanților, că acesta nu a putut face dovada că folosește terenul în baza unui titlu, față de dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietarul are dreptul a se bucura și dispune de bunul său în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege și, reținând că reclamanții nu au posibilitatea a se bucura de prerogativele proprietății, a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie acestora terenul situat în București, str. Sold. Ghețu Anghel, în suprafață de 3.700 m.p.

Pârâtul a edificat pe acest teren construcții constituite din hale de producție, acesta recunoscând prin întâmpinare că nu a avut acceptul proprietarilor în a le edifica, astfel că, în condițiile în care reclamanții nu pot beneficia de liniștita posesie asupra terenului, acesta fiind ocupat de construcțiile pârâtului, în temeiul art. 494 C. civ., instanța a obligat pârâtul la demolarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul proprietatea reclamanților, din București, str. Sold. Ghețu Anghel. Apărările pârâtului în sensul că acest teren a fost folosit încă din anul 1970 de către bunicii săi, că a edificat construcțiile fără a fi sancționat de către autoritățile responsabile cu disciplina în construcții nu pot fi reținute, întrucât acestea nu au fost de natură a-i constitui un titlu asupra terenului și construcțiilor, dreptul de proprietate aparținând reclamanților.

Cum pârâtul a căzut în pretenții în cererea reclamanților, acestuia aparținându-i culpa procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat la plata către reclamanți a sumei de 11.945 lei, cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert, onorariu avocat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul G.N.S. Prin încheierea de ședință din data de 22 ianuarie 2009 s-a dispus suspendarea cursului judecății apelului, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prin hotărâre irevocabilă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 4639/301/2008 al Judecătoriei sector 3 București, litigiu în cadrul căruia apelantul pârât a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul uzucapiunii.

La data de 02 iunie 2014, a fost înregistrată cererea intimaților reclamanți de repunere a cauzei pe rol, cerere care a fost admisă în ședința publică din data de 02 septembrie 2014. Nu au fost administrate înscrisuri noi în apel. Prin decizia civilă nr. 328/ A din 2 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – pârât G.N.S. împotriva sentinței civile nr. 615 din 26 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, în dosarul nr. 3731/3/2008, în contradictoriu cu intimații – reclamanți Z.N., V.G., M.Z., V.P., V.F. și T.E. A obligat apelantul să plătească intimaților T.E.

și M.Z. cheltuieli de judecată în sumă de 3800 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Critica prin care apelantul susține că, la judecata cauzei în primă instanță i-a fost încălcat dreptul la apărare ca efect al dispoziției instanței de respingere a cererii de amânare formulată la termenul de judecată din 14 martie 2008, este formulată cu neobservarea exigențelor art. 129 alin. (1) raportat la art. 156 alin. (1) C. proc. civ. Art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată”, instituie facultatea instanței de a dispune amânarea, o singură dată, la cererea temeinic motivată a unei părți pentru asigurarea prezenței unui apărător calificat, iar art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., conform căruia „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., precum și să-și probeze cererile și apărările”, reglementează obligația părților angajate în procedura judiciară de a-și exercita drepturile procesuale cu bună credință și în condițiile stabilite de lege. Din analiza lucrărilor dosarului constituit la instanța de fond reiese că cererea de amânare pe care pârâtul apelant a formulat-o la data de 14 martie 2008 a fost respinsă pentru considerentul că aceeași parte mai beneficiase de o amânare a judecății pentru același motiv.

Or, această dispoziție a instanței constituie o judicioasă aplicare a prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., normă procesuală în raport de care partea ce a formulat cererea de amânare nu mai era avea dreptul de a pretinde beneficiul unei astfel de măsuri procesuale pentru a-și susține apărările în cauză. Ca atare, nu se poate reține că dispoziția criticată ar fi de natură a aduce vreo atingere dreptului la apărare al pârâtului apelant. Critica prin care se susține că președintele completului de judecată care a soluționat pricina în fond se mai pronunțase „cu privire la o cauză care are legătură cu prezenta speță”, și pentru acest motiv ar fi trebuit să se abțină, este nefondată în contextul în care, în lumina prevederilor art. 26 C. proc.

civ., instituția abținerii este una care se află exclusiv la îndemâna judecătorilor, aceștia fiind singurii în măsură să aprecieze dacă se impune sau nu întreprinderea unui astfel de demers menit a păstra aparența de imparțialitate în cauză. Potrivit art. 29 – art. 30 C. proc. civ., părțile au la îndemână, în atingerea aceluiași scop, instituția recuzării, care le permite să deducă judecății unui alt complet obiecțiunile privind aparența de imparțialitate a judecătorilor investiți cu soluționarea pricinii. Însă, o atare cerere de recuzare este supusă unui termen imperativ stabilit prin art. 29 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în sensul că trebuie formulată înainte de începerea dezbaterilor sau, dacă motivul de recuzare s-a ivit după începerea dezbaterilor, de îndată ce acesta îi este cunoscut.

Or, apelantul a cunoscut compunerea completului de judecată care a pronunțat sentința apelată chiar înainte de începerea dezbaterilor, în condițiile în care numele membrilor completului de judecată se regăsesc în lista care se afișează la ușa sălii de ședință înainte de începerea ședinței, conform art. 125 C. proc. civ. și art. 103 din R.O.I.I.J. aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, astfel încât acesta avea posibilitatea de a formula o cerere de recuzare înainte de începerea dezbaterilor, iar omisiunea de a formula o astfel de cerere are drept consecință decăderea sa din dreptul de a invoca în fața instanței de control judiciar pretinsa incompatibilitate a președintelui completului ce a judecat cauza în fond.

În ce privește argumentele expuse în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, prin care apelantul susține că în mod eronat s-a reținut calitatea sa de constructor de rea credință, Curtea constată că nu sunt fondate. Astfel cum apelantul însuși precizează, constructorul este de bună credință dacă a construit având convingerea că este proprietar al terenului. Or, niciuna dintre probele administrate în cauză nu reliefează existența vreunui titlu de natură a fundamenta o credință a apelantului în sensul că ar avea calitatea de proprietar al terenului pe care a edificat construcțiile în litigiu. Posesia invocată asupra terenului nu este echivalentă unui drept de proprietate, pentru că posesia reprezintă numai unul dintre atributele acestui drept real, respectiv o stare de fapt ce constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia.

Spre deosebire de aceasta, starea de drept a proprietății include și atributul esențial al dispoziției, atribut pe care apelantul nu l-a avut. Mai mult, din considerentele hotărârilor pronunțate în procesul inițiat de apelantul pârât având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii (sentința civilă nr. 303/2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a și decizia civilă. nr. 111A/2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a, hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, reiese că apelantul a avut numai un drept de folosință asupra terenului revendicat de reclamanți, proprietar al acestuia fiind statul până la data la care a fost atribuit reclamanților în procedura reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Ca atare, nu a fost vorba nici chiar de o posesie utilă, aptă a crea o aparență de proprietate în favoarea sa. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanță a reținut calitatea apelantului de constructor de rea credință, iar o atare calitate nu poate susține, din perspectiva dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza finală, pretenția acestuia de a fi reținută obligația reclamanților (proprietari ai terenului) să păstreze construcțiile și să îl despăgubească pe constructor. Cu atât mai mult, calitatea de constructor de rea credință nu poate genera o obligație a reclamanților intimați de a păstra construcțiile astfel edificate de apelant, și de a-l despăgubi pe acesta din urmă atâta vreme cât, potrivit art. 494 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., proprietarul terenului are un drept de opțiune între a păstra respectivele construcții și a cere desființarea lor. În condițiile în care reclamanții intimați și-au exercitat acest drept de opțiune în sensul de a solicita desființarea edificiilor ridicate de apelantul pârât, apare ca fiind lipsită de temei legal solicitarea apelantului în sensul obligării celor dintâi la a păstra lucrările și la a plăti apelantului prețul muncii. În ce privește beneficiul uzucapiunii de lungă durată invocat de apelant în finalul motivelor de apel, Curtea reține că această chestiune a fost tranșată pe calea unui litigiu distinct, care a format obiectul dosarului nr. 1554/3/2010 constituit la Tribunalul București, secția a V-a civilă, soluționat prin hotărâre irevocabilă în sensul respingerii, ca nefondată, a acțiunii cu acest obiect.

Soluția astfel pronunțată în respectivul litigiu se impune cu putere de lucru judecat în speță, astfel că se constată lipsa de temei a argumentului astfel susținut de apelant. Față de considerentele expuse și de prevederile legale menționate, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de apelant sentinței atacate și a dispus în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., respingerea ca atare a apelului astfel susținut. Având în vedere că, față de soluția astfel pronunțată, apelantul are calitatea de parte căzută în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că este întemeiată cererea intimatelor T.E. și M.Z. de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.800 lei, ocazionate de judecarea prezentului apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul G.N.S., formulând următoarele critici: 1) Prin hotărârea dată instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În acest sens se arată că, deși în decizia atacată se precizează că procedura de citare a fost legal îndeplinită, recurentul pârât nu a primit citație și de aceea nu s-a putut prezenta la termenul de judecată din data de 2 septembrie 2014. În mod superficial instanța de apel a apreciat și că motivul de apel prin care arăta că i-a fost încălcat dreptul la apărare este neîntemeiat, deoarece mai beneficiase de un termen pentru lipsă de apărare.

Ceea ce nu a observat instanța de apel este faptul că a solicitat un termen pentru a-și putea angaja un apărător în fața tribunalului, iar un alt termen pentru același motiv îl obținuse în fața Judecătoriei sectorului 3 București. Prin urmare, nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru același motiv, deoarece solicitase termen pentru lipsă de apărare după declinarea competenței, astfel încât solicită să se constatate că cererea sa era îndreptățită și se încadra în dispozițiile art. 156 C. proc. civ. Față de cele învederate, recurentul pârât arată că în fața instanței fondului i-a fost încălcat dreptul la apărare, iar în fața instanței de apel nu a fost legal citat pentru termenul din 02 septembrie 2014, motive pentru care, solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că pârâtul nu poate face dovada bunei credințe, deoarece nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să fundamenteze „o credință a apelantului în sensul că ar avea calitatea de proprietar al terenului” și, mai mult chiar, a reținut faptul că între recurent și intimați a existat un proces ce a avut ca obiect uzucapiunea de 30 de ani, dar concluzionează: „ca atare, nu a fost vorba nici chiar de o posesie utilă, aptă a crea o aparență de proprietate în favoarea sa”. Însăși faptul că s-au judecat într-o cauză ce a avut ca obiect uzucapiunea indică faptul că s-a considerat un adevărat proprietar al terenului.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că a achitat impozit pentru terenul pe care l-a construit încă din anul 1968, în condițiile în care numai proprietarul achită impozite. Martorii audiați au afirmat că recurentul pârât a folosit cu bună credință terenul și a edificat construcția a cărei demolare se solicită pe cheltuiala sa. Acesta a avut întotdeauna credința că terenul îi aparține. Chitanța de la bunica sa, pe care a depus-o în original la primăria capitalei, departamentul pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 i-a format această convingere. Dacă nu ar fi avut acel înscris nu s-ar fi considerat proprietar și nu ar fi inițiat cereri împotriva intimaților. De asemenea, nu este lipsit de importanță faptul că intimaților nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe fostul amplasament.

În sentința civilă nr. 303/2012 a Tribunalului București, se menționează aceste aspecte, iar instanța de apel ar fi putut constata buna sa credință. Având în vedere faptul că și-a dovedit buna credință, intimații nu puteau opta în a-l obliga la demolarea construcției pe cheltuiala sa, ci ei ar fi trebui să fie obligați la a-i achita o sumă de bani egală cu contravaloarea materialelor și a mâinii de lucru folosite la edificarea construcției. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât G.N.S., Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed: 1. În ceea ce privește primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă faptul că pentru termenul de judecată din data de 02 septembrie 2014 acesta nu a fost legal citat, întrucât nu a primit citația, aspect care ar rezulta din împrejurarea că s-a prezentat întotdeauna la proces și nu ar fi putut lipsi la acest termen, având în vedere „miza” cauzei. Critica de recurs astfel formulată nu este întemeiată, întrucât în apel, apelantul pârât G.N.S. a fost citat încă din data de 10 iunie 2014, pentru termenul de judecată din 02 septembrie 2014, la adresa din str. Doamnei. Conform „dovezii de îndeplinire a procedurii de citare conform Legii nr. 202/2010” aflată la dosarul instanței de apel, recurentul pârât a fost citat în mod legal la adresa indicată în dosar, agentul făcând mențiune că a afișat actul pe ușa principală a locuinței destinatarului așa cum prevede legea în situația în care persoana destinatară a actului nu a fost găsită [(art. 92 alin. (4) C. proc.

civ.)]. Critica nu poate fi primită nici din perspectiva dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., deoarece apelantul pârât nu a notificat o eventuală schimbare de domiciliu, situație în care actele de procedură se îndeplinesc valabil la domiciliul indicat în dosar, cu care s-a legat instanța. Dar recurentul pârât nu face critici sub acest aspect, ci arată doar că „acesta nu a fost legal citat, întrucât nu a primit citația”, ceea ce nu corespunde realității, procedura de citare fiind legal îndeplinită prin afișarea citației la adresa indicată, conform dispozițiilor legale procedurale mai sus-menționate.

În ceea ce privește critica recurentului pârât potrivit căreia instanța de apel nu a observat că acesta ar fi solicitat în fața tribunalului un termen pentru a-și angaja apărător, iar un alt termen pentru același motiv îl obținuse în fața Judecătoriei sectorului 3 București, astfel încât nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru același motiv, Înalta Curte constată că nu este fondată. Astfel, curtea de apel a reținut că cererea de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător pe care pârâtul apelant a formulat-o la data de 14 martie 2008 a fost respinsă de tribunal pentru considerentul că pârâtul a primit citația în data de 15 februarie 2008, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, precum și față de faptul că aceeași parte a mai beneficiat de o amânare a judecății pentru același motiv.

Susținerea recurentului pârât în sensul că, nu se putea aprecia că a formulat în mod repetat cereri pentru același motiv, deoarece solicitase acest termen pentru lipsă de apărare după declinarea competenței, nu poate fi primită atâta timp cât, în fața Judecătoriei sectorului 3 și, deci, în aceeași fază procesuală, cea a judecății în fond, a mai beneficiat de un termen pentru lipsa de apărare. Exercitarea drepturilor procesuale trebuie să se facă cu bună-credință, iar dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., sunt exprese, pe de o parte, că instituie o posibilitate, nu o obligație a instanței de judecată să acorde un astfel de termen, pe de altă parte, se acordă o singură dată și numai pentru motive bine întemeiate.

Așadar, Înalta Curte consideră în același sens cu instanța de apel că, dispoziția instanței, de respingere a cererii, constituie o judicioasă aplicare a prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., normă procesuală în raport de care partea ce a formulat cererea de amânare nu mai avea dreptul de a pretinde beneficiul unei astfel de măsuri procesuale pentru a-și susține apărările în cauză. Ca atare, nu se poate reține că dispoziția criticată ar fi de natură a aduce vreo atingere dreptului la apărare al pârâtului apelant. 2) Motivul de recurs pe care recurentul pârât îl întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și care se referă la stabilirea greșită a faptului că a fost constructor de rea credință, nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, astfel cum impune art. 304 C. proc.

civ., condiție esențială pentru cercetarea cauzei în recurs. Această critică relativă la greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu poate reprezenta un argument juridic de natură să schimbe soluția fondului cauzei. În consecință, se constată că nu sunt incidente în recurs motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârât în cauză. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, va obliga pe acesta la plata sumei de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul G.N.S. împotriva deciziei civile nr. 328/ A din 2 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.