ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 173/2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA, SC C. SA - Agenția Motru și D. au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la pct. 4 art. 4.10 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2007, ca fiind clauze abuzive; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare actualizate la data plății, cu rata inflației și dobânda legală aferentă, în urma rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză; constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la punctul 5 art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2007, ca fiind clauze abuzive; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU, la cursul existent în momentul semnării contractului, curs care se calculeze la toată perioada contractului, în virtutea constatării ca abuzivă a clauzei înscrise la art. 5.1 din contractul criticat și prin raportare la art. 1271 C. civ. obligarea pârâtelor la returnarea sumelor încasate în urma fluctuației cursului valutar (deci sume provenite din diferența de curs valutar), ca diferență de la cursul de schimb de la semnarea contractului și până în prezent, actualizate la data plății, cu rata inflației și dobânda legală aferentă. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 344 din 19 februarie 2018 pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. SA - Agenția Motru, C. SA și D..

S-au constatat ca abuzive clauzele prevăzute de art. 4.10 lit. a), b) și c) din contractul x/7 iunie 2007 și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută a acestora.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor reținute în temeiul art. 4.10 lit. a), b) și c) din contractul x/07 iunie 2007 la cursul BNR în RON la data plății sumei actualizate cu rata inflației și dobânda legală.

S-a respins în rest cererea și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. și pârâta C. SA au declarat apel.

Prin Decizia nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanții A., B. și de pârâta SC C. SA împotriva Sentinței civile nr. 344 din 19 februarie 2018 pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2017.

Schimbă sentința în sensul constatării nulității absolute parțiale a clauzei de la art. 5.1 din contract prin care riscul valutar este lăsat în sarcina exclusivă a consumatorilor cu consecința recalculării și plății ratelor creditului pe toată durata contractului în moneda CHF la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului.

Dispune restituirea sumelor de bani reprezentând diferențe de curs valutar încasate actualizate la data plății cu rata inflației și dobânda legală aferentă.

Înlătură din dispozitivul sentinței mențiunea de constatare a nulității clauzei de la art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare și obligații de restituire a sumei de bani încasate cu acest titlu.

Menține restul dispozițiilor sentinței și obligă intimata-pârâtă la 4.300 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanții reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele D. și SC C. SA, cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Gorj.

Prin adresa emisă la 7 noiembrie 2018, Tribunalul Gorj a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de pârâtele D. și SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 decembrie 2018.

La termenul de judecată din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursurilor de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Craiova.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Craiova, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Gorj.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentele-pârâte D. și SC C. SA împotriva Deciziei nr. 438/2018 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - CL