ÎCCJ, decizie (scj.ro #81728)

Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție. Revizuirea hotărârii judecătorești prin care s-a adus atingere dreptului de acces la o instanță. Înlăturarea consecințelor încălcării prevederilor Convenției prin rejudecarea cauzei. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea. Index alfabetic : revizuire - Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

- dreptul de acces la justiție C.proc.civ., art. 322 pct. 9 În situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aplicarea strictă a regulii unanimității, care a motivat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată, care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță, consecințele încălcării dreptului garantat de Convenție , nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare.

În consecință redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă singurul remediu, având în vedere că obiectul încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin inițierea unei alte proceduri de către petenți, întrucât aceasta ar reprezenta o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate. Secția I civilă, decizia nr. 956 din 15 februarie 2012 Prin sentința nr.313 din 25 martie 2008, Tribunalul Constanța, Secția civilă a admis cererea de revizuire formulată de L.A., L.N., L.O., L.V., T.A.I. M., R.V., Ș.E., I.R., R.M. A., B.D.M., V.D., M.S.A. M., S.E., T.D.R., G.I., G.T., C.N. și P.M.

în contradictoriu cu intimații A.A., P.M. și Consiliul local Constanta. A desființat sentința civilă nr.719 din 30 octombrie 2000, pronunțată de Tribunalul Constanța. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr.719/2000 s-au respins acțiunea având ca obiect revendicare și cererea de intervenție în nume propriu, ca inadmisibile, reținându-se neîndeplinirea în cauză a regulii unanimității. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr.140/C/2001, care a devenit irevocabilă urmare respingerii recursurilor declarate împotriva ei prin decizia civilă nr.3058/2002 a Curții Supreme de Justiție. Prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 16 decembrie 2006 în cauza L. și alții contra României s-a constatat încălcarea art.6 paragraful 1 al Convenției ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

S-a constatat astfel că dispozițiile art.322 pct.9 C.proc.civ. sunt incidente în cauză, consecințele sentinței civile nr.719/2000 continuând să se producă și neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.l44/C din 1 iunie 2009, a menținut soluția primei instanțe prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de A.A. împotriva sentinței tribunalului. Prin decizia nr.4231 din 5 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de A.A. și P.M. împotriva deciziei civile nr.l44/C/2009, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a reținut de către instanța supremă, verificând minuta și dispozitivul deciziei atacate, că instanța deși învestită cu două apeluri nu s-a pronunțat decât asupra celui declarat de A.A., rămânând astfel nejudecat apelul declarat de P.M., ceea ce echivalează cu necercetarea fondului și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, principiu ce se regăsește în art.6 din Convenția Europeană. Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.228/C din 13 aprilie 2011 a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel formulată de P.M. A respins, ca nefondat, apelul declarat de A.A. împotriva sentinței tribunalului, având ca obiect revizuire.

S-a reținut că interpretarea textului cuprins la art.322 alin.(l) pct.9 C.proc.civ. conduce la concluzia că revizuirea întemeiată pe acest temei constituie modalitatea în care instanța națională recunoaște efectele hotărârilor prin care Curtea Europeană a constatat o încălcare a drepturilor consfințite de Convenție prin pronunțarea unei hotărâri rămasă irevocabilă după epuizarea căilor de atac prevăzute de legislația națională, retractându-și propria hotărâre. Prin urmare, sesizată fiind cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile legale menționate, instanța trebuie să verifice, pe de o parte, dacă există o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă și, pe de altă parte, dacă gravele consecințe ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În cauză, este incontestabilă constatarea de către Curtea Europeană a încălcării dreptului reclamanților la un proces echitabil - cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii lor în revendicare prin sentința civilă nr.719/2000 a Tribunalului Constanța, definitivă și irevocabilă - câtă vreme Curtea a reținut că impunerea regulii unanimității în cadrul acțiunii în revendicare i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducându-se astfel atingere însăși substanței dreptului lor de acces la o instanță.

În raport de aceste constatări, curtea de apel a reținut că este evident nefondată critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire ca urmare a reținerii, în considerentele sentinței civile nr.719/2000 a Tribunalului Constanța și a existenței unei alte căi de valorificare a dreptului invocat în acțiunea în revendicare, deoarece posibilitatea promovării acestei căi de atac se raportează exclusiv la condițiile stabilite de art.322 pct.9 C.proc.civ., ori existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a examinat hotărârea instanței naționale prin prisma principiilor ce decurg din prevederile Convenției și a constatat că există încălcări ale normelor acesteia și a jurisprudenței proprii conduce la concluzia îndeplinirii primei cerințe de admisibilitate a revizuirii.

A fost găsită nefondată și critica referitoare la neîndeplinirea celei de a doua condiții impusă de textul de lege menționat, respectiv la posibilitatea remedierii consecințelor sentinței civile nr.719/2000 a Tribunalului Constanța prin formularea altei acțiuni de retrocedare a imobilelor sau de sistare a stării de indiviziune asupra acestora. Contestarea dreptului reclamanților de a obține, pe această cale, reformarea hotărârii care contravine CEDO, cu posibilitatea continuării judecății în același cadru procesual și obligarea acestora la promovarea unei noi acțiuni în revendicare sau de ieșire din indiviziune, în cadrul cărora să fie obligați la respectarea normelor procesuale interne referitoare la timbraj, la stabilirea cadrului procesual și, eventual, la excepțiile de ordine publică determinate de actuala reglementare internă referitoare la imobilele preluate abuziv de stat ar echivala cu nesocotirea scopului pentru care a fost introdus art.322 pct.9 C.proc.

civ. și care vizează, în esență, retractarea hotărârii contrară prevederilor Convenției. De altfel, în măsura în care în practica constantă a instanțelor interne s-a statuat asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 - soluții întemeiate și pe interpretarea deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii - obligarea reclamanților la formularea unei astfel de acțiuni conduce la menținerea consecințelor refuzului instanței de a analiza temeinicia pretenției lor prin compararea titlurilor opuse de părți, specifică acțiunii în revendicare, astfel că dreptul lor de a beneficia de examinarea pe fond a acțiunii în revendicare nu se poate realiza decât prin retractarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Inadmisibilitatea cererii de revizuire nu poate fi întemeiată nici pe nerespectarea cerinței impuse de art.322 alin.(l) C.proc. civ. - ca urmare a nesoluționării fondului litigiului prin hotărârea a cărei retractare se solicită - deoarece aplicarea art.322 pct.9 din cod este singura modalitate prin care se pot remedia drepturile a căror încălcare a fost constatată printr-o hotărâre a instanței europene - remediere pe care instanța națională este obligată să o asigure conform art.20 din Constituție - ori necesitatea acestei aplicări face ca revizuirea hotărârii să nu mai fie condiționată de evocarea fondului litigiului. De altfel, prin decizia nr.233 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.340 din 17 mai 2011, prevederile art.322 pct.9 C.proc.civ.

au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru considerentele ce preced s-a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei astfel că, în temeiul art.296 C.proc.civ., apelul pârâtului A. A. a fost respins ca nefondat. Ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate a cererii de aderare la apel formulată de P.M. prin încheierea pronunțată la termenul din 2 martie 2011, instanța a respins respectiva cerere ca inadmisibilă.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs A. A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. A arătat că au fost încălcate dispozițiile art.322 pct.9 C. proc.civ., întrucât pentru a putea cere revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, textul de lege menționat presupune existența unei a doua condiții esențiale și anume ca neregulile produse prin încălcare să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii, or în cauză, nu este îndeplinită această condiție. A precizat că deși nu se poate contesta că prin sentința civilă nr.719/2000 a Tribunalului Constanța s-a produs reclamanților revizuenți o încălcare a dreptului lor de proprietate, față de cele constatate prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, însă în speță o asemenea situație nu este de natură a atrage de drept revizuirea respectivei hotărâri judecătorești.

În acest sens, a considerat că remedierea consecințelor produse prin sentința civilă nr.719/2000 poate fi realizată prin formularea unei acțiuni de ieșire din indiviziune a coindivizarilor, precum și prin formularea unei acțiuni de retrocedare a terenurilor expropriate în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr.33/1994. A fost apreciat ca fiind relevant în soluționarea cauzei aspectul că prin sentința civilă a cărei revizuire se solicită se respinsese acțiunea reclamanților atât pentru neîndeplinirea regulii unanimității în cadrul acțiunii în revendicare cât și pentru faptul că reclamanții au deschisă calea unei acțiuni speciale și nu a unei de drept comun.

A mai precizat că problema respectivă nu a făcut obiectul dezbaterii Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât soluția de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, cu motivarea că au deschisă calea unei acțiuni speciale bazată pe procedura prevăzută de Legea nr.33/1994, se bucură în continuare de autoritatea lucrului judecat. Recursul este nefondat, fiind respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art.322 alin.(l) pct.9 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Aspectul privitor la faptul dacă condiția evocării fondului la care face mențiune textul de lege se referă doar la hotărârile instanței de recurs sau și la celelalte hotărâri pronunțate în fond sau în apel a fost tranșată fără echivoc de către Curtea Constituțională prin decizia nr.233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr.340 din 17 mai 2011. Instanța de control constituțional a reținut că dispozițiile art.322 pct.9 din C.proc.civ. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană . Cum potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, republicată, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, interpretarea pct.9 al art.322 C.proc.civ.

nu se poate realiza decât prin prisma deciziei Curții Constituționale, în sensul că revizuirea întemeiată pe respectivul text de lege poate fi cerută și atunci când hotărârea atacată pe această cale nu evocă fondul pretențiilor deduse judecății, fiind deci admisibilă cererea sub aspectul hotărârii care poate forma obiectul revizuirii. În ceea ce privește celelalte două condiții impuse de dispozițiile pct.9 al art.322 C.proc.civ., se reține că prin hotărârea pronunțată la data de 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cauza L. și alții împotriva României că a avut loc o încălcare a art.6 par.l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Instanța europeană a statuat că aplicarea strictă a regulii unanimității, care a motivat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată, care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a imobilelor în litigiu, aducând atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță. Această constatare a instanței europene este de natură a proba faptul că intimații - revizuenți au suportat o încălcare gravă a dreptului de acces la justiție, încălcare ale cărei consecințe continuă să se producă, din moment ce procedura judiciară în care s-a produs nu a fost încă anulată sau redeschisă.

De altfel, în cuprinsul hotărârii sale, chiar Curtea Constituțională a arătat că încălcarea dreptului de acces la justiție nu a avut un caracter temporar și nu s-a făcut dovada vreunui alt mijloc juridic de natură să permită reclamanților să își demonstreze drepturile succesorale, astfel nu pot fi primite susținerile recurentului privitoare la faptul că reclamanții au deschisă calea, fie a unei acțiuni speciale bazată pe procedura prevăzută de Legea nr.33/1994, fie a unei acțiuni de ieșire din indiviziune. Cât privește consecințele gravei încălcări a dreptului de acces la justiție, acestea nu pot fi înlăturate decât pe calea revizuirii hotărârii prin care s-a respins acțiunea în revendicare.

Se reține că în mai multe cauze pronunțate împotriva României (cauza Iosif și alții împotriva României , cauza Lungoci împotriva României , cauza Rusen împotriva României , etc), Curtea Europeană a statuat că atunci când se constată că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerințelor art.6 din Convenție. Or, redeschiderea și rejudecarea acțiunii în revendicare reprezintă singurul remediu în cauză, contrar susținerilor recurentului, având în vedere că obiectul încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost un drept procesual, care nu mai poate fi remediat prin inițierea unei alte proceduri de către reclamanți, ceea ce ar reprezenta o sarcină suplimentară impusă victimelor unor încălcări deja constatate.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.(l) C.proc.civ., s-a respins, ca nefondat, recursul.