ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 204/2020

Deliberând asupra contestației formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 53/F din 10 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a admis cererea formulată de către Tribunalul Judiciar Paris - Republica Franceză privind executarea mandatului european de arestare emis la data de 9 martie 2020, prin care s-a solicitat predarea persoanei solicitate A., reținându-se, totodată, că aceasta nu a fost de acord cu predarea.

S-a dispus predarea persoanei solicitate A. către autoritățile judiciare franceze cu respectarea regulii specialității, conform art. 117 din Legea nr. 302/2004, republicată, precum și sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, aceasta să fie transferată în România potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

S-a dispus arestarea persoanei solicitate A. în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând din data de 10 martie 2020 și până la data de 8 aprilie 2020, inclusiv.

S-a constatat că persoana solicitată A. a fost reținută 24 de ore începând cu data de 9 martie 2020, ora 18:32.

Cheltuielile judiciare ocazionate pe teritoriul statului român de executarea mandatului european de arestare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că, Tribunalul Judiciar din Paris - Republica Franceză a emis la data de 9 martie 2020, pe numele persoanei solicitate A., un mandat european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de furt în grup organizat, constituirea unui grup infracțional în vederea comiterii de crime și constituirea unui grup infracțional în vederea comiterii de delicte, fapte prevăzute și pedepsite de art. 311-1, art. 311-9, art. 311-13, art. 311-14, art. 311-15 din C. pen. francez și art. 450-1, art. 450-3 și art. 450-5 din C. pen. francez.

S-a arătat că, la data de 19 februarie 2019, Oficiul central de combatere a delincvenței itinerante a fost sesizat în vederea începerii unei anchete privind un grup infracțional organizat format din cetățeni români care comiteau furturi din camioanele care circulau pe autostrăzile din Franța. Astfel, în timp ce camionul se afla în trafic, făptuitorul urca în camion intrând prin efracție în remorcă, după care dădea marfa complicilor aflați într-un autovehicul lipit de camion. Acest mod de operare implica folosirea a trei sau patru vehicule și a unui grup de aproximativ zece indivizi pentru a asigura securitatea operațiunii. S-a reținut că ar fi fost comise în această modalitate douăzeci și unu de furturi, în perioada mai 2018 - noiembrie 2019, prejudiciul produs ridicându-se la circa 3,5 milioane de EURO.

Deopotrivă, instanța de fond a reținut că statul solicitant a învederat că cercetările efectuate au dus la identificarea numitului A. ca având legături cu alți membri ai grupului, acesta fiind văzut în iunie 2019, cu ocazia comiterii de furturi în Franța, fiind implicat și în furturi comise în octombrie 2019.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 102 și art. 104 din Legea nr. 302/2004 republicată, instanța de fond a reținut că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opționale de refuz la predare, prevăzute în mod expres și limitativ de art. 99 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, curtea de apel a reținut că persoana solicitată A. a declarat, la termenul de judecată din data de 10 martie 2020, că nu are obiecțiuni cu privire la identitatea sa, cu precizarea că este născut în 1998 și nu în anul 1986, cum se specifică în mandatul european de arestare, emis la data de 9 martie 2020 de către autoritățile judiciare franceze.

În consecință, în considerarea aspectelor învederate și în raport cu faptul că persoana solicitată A. a declarat că nu renunță la efectele conferite de regula specialității și că nu este de acord cu predarea către autoritățile judiciare franceze, instanța de fond a autorizat predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare din Franța, sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România, potrivit art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.

De asemenea, instanța de fond a dispus arestarea persoanei solicitate A. pentru o perioadă de 30 de zile, în scopul predării acesteia către autoritatea judiciară franceză, începând din data de 10 martie 2020 și până la data de 8 aprilie 2020, inclusiv.

Împotriva Sentinței penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, a formulat contestație persoana solicitată A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 16 martie 2020.

Examinând contestația formulată de persoana solicitată A., în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar notează că, potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate".

Totodată, alin. (2) al aceluiași text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reține că în cauza pendinte, respectând rigorile legii, prima instanță a verificat temeinic îndeplinirea condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare cu număr de referință x, emis la data de 9 martie 2020, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Judiciar din Paris, față de persoana solicitată A., în vederea efectuării urmăririi penale în legătură cu săvârșirea infracțiunilor de furturi comise în grup organizat, fapte prev. de art. 311-1, 311-9, 311-13, 311-14, 311-15 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracțional în vederea comiterii de crime, fapte prevăzute și pedepsite de art. 450 - 1, 450 - 3 și 450 - 5 din C. pen. francez; constituirea unui grup infracțional în vederea comiterii de delicte pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 10 ani închisoare, fapte prevăzute și pedepsite de art. 450 - 1, 450 - 3 și 450 - 5 din C. pen. francez.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că infracțiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă intră în categoria faptelor prev. de art. 97 alin. (1) pct. 1 și 18 din Legea nr. 302/2004, care dau loc la predare fără îndeplinirea condiției dublei incriminări.

În continuare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată, pe de o parte, că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii sau opționale de refuz la predare, prevăzute în mod expres și limitativ de art. 99 alin. (1) lit. a) - c) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, că persoana solicitată nu a ridicat obiecțiuni cu privire la identitatea sa.

De asemenea, în considerarea dispozițiilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte notează că din actele și lucrările existente la dosarul cauzei rezultă că persoana solicitată nu este cercetată de către autoritățile judiciare române într-o altă cauză penală.

Astfel, în raport cu aspectele învederate, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod temeinic și legal, a autorizat predarea persoanei solicitate A. către autoritățile judiciare din Franța și, pe cale de consecință, în temeiul art. 104 alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, a dispus arestarea acesteia pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea predării.

Prin urmare, în acest context, evaluând criticile concrete formulate de către contestatorul persoană solicitată, prin apărător ales, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

Se impune a fi analizată cu precădere critica prin care se tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, Înalta Curte notează că apărătorul persoanei solicitate A. a criticat sentința penală atacată arătând că se impunea ca judecătorul fondului să solicite autorității emitente lămuriri cu privire la data nașterii persoanei solicitate având în vedere că data menționată în mandatul european de arestare nu coincide cu data de naștere a contestatorului.

Se constată că persoana solicitată A. nu a formulat obiecțiuni privind identitatea în fața primei instanțe, iar cu privire la data de naștere au fost efectuate verificări în baza de date, din procesul-verbal întocmit de procuror la data de 9 martie 2020, rezultând că data nașterii persoanei solicitate este 10 iunie 1998, în loc de 10 iunie 1986, mențiunea din mandatul european de arestare fiind eronată.

Persoana solicitată și-a menținut poziția procesuală privind lipsa de obiecțiuni privind identitatea cu ocazia verificării efectuate în contestație cu privire la datele de stare civilă cuprinse în mandatul european și care coincid cu datele contestatorului cu singura excepție a datei de naștere, eroarea fiind evidentă, așa cum reiese și din verificările efectuate de procuror, motiv pentru care nu sunt necesare lămuriri suplimentare din partea statului solicitant, critica fiind nefondată.

În ceea ce privește celelalte două critici invocate de către contestatorul persoană solicitată A., prin apărător ales, din perspectiva rămânerii definitive a mandatului european de arestare potrivit legii statului solicitant și a insuficientei descrieri a circumstanțelor în care a fost comisă fapta, Înalta Curte notează că principiul recunoașterii reciproce, constituie "piatra de temelie" a cooperării judiciare în materie penală, își găsește aplicarea la articolul 1 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în conformitate cu care statele membre sunt în principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU).

Înalta Curte notează că instanța de fond a analizat cauza prin raportare la dispozițiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel încât, în acord cu judecătorul fondului, nu reține incidența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispozițiilor Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, modificată prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 din aceasta și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 și 4a (CJUE, cauza Leymann și Pustovarov, C-388/08 hotărârea din 1 decembrie punctul 51, CJUE, cauza Mantello, C-261/09, hotărârea din 16 noiembrie 2010, punctul 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condițiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru menționată.

Nu este mai puțin adevărat că dispozițiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește cerințele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute la articolul 8 alin. (1) din decizia-cadru și transpuse în art. 86 din Legea nr. 302/2004. Astfel, potrivit art. 86 alin. (1) din actul normativ amintit, condiția privind caracterul executoriu se referă la mandatul de arestare preventivă sau hotărârea judecătorească în baza cărora a fost emis mandatul european de arestare, iar nu la acesta din urmă, or, mențiunile autorităților emitente cu privire la acest aspect sunt cuprinse în conținutul mandatului european, ca de altfel și descrierea circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea și gradul de implicare al persoanei implicate în conformitate cu cerința prevăzută la lit. e) al aceluiași articol.

În aceste condiții, criticile persoanei solicitate sunt nefondate, mandatul european de arestare fiind emis în baza unui mandat de arestare național al cărui caracter executoriu este verificat de statul emitent, verificarea fiind de competența sa exclusivă, iar descrierea faptei satisface cerințele legale, în contextul în care mandatul european nu are natura juridică a unui act de acuzare cu toate consecințele privind exigența expunerii ce decurg din aceasta.

Totodată, instanța de control judiciar notează că aspectele referitoare la situația familială și manifestarea îngrijorării față de situația creată de pandemia de coronavirus excedează motivelor care să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare.

Așadar, instanța de control judiciar constată, relativ la situația creată de coronavirusul SARS-CoV2, că, situația epidemiologică națională și internațională determinată de răspândirea infecțiilor cauzate de coronavirusul -SARS-CoV2 este o împrejurare exterioară ce ar putea avea consecințe exclusiv asupra executării hotărârii de predare în sensul art. 113 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, art. 23 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, purtând denumirea marginală "Termenul pentru predarea persoanei", prevede următoarele:

"(1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alin. (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4) În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită.

(5) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) - (4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate."

Se observă că deși textul reglementează două ipoteze în care predarea nu are loc din motive obiective, ambele vizează împrejurări ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de predare.

În primul caz, situația premisă este aceea că predarea nu a avut loc în zece zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus, predarea fiind împiedicată din motive de forță majoră, situație în care se convine asupra unei noi date de predare. De altfel, art. 113 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală transpune această dispoziție de o manieră chiar mai puțin restrictivă decât aceea din decizia cadru. Se remarcă faptul că în acest caz predarea nu este nici amânată și nici suspendată, ci se stabilesc termene succesive în vederea executării. Există probabilitatea ca, în considerarea măsurilor restrictive luate în vederea combaterii răspândirii Covid-19, aceste norme să devină incidente și față de persoana solicitată în cauză, însă aplicarea lor este o chestiune de executare propriu-zisă ce excedează obiectului judecății.

În ce privește a doua ipoteză reglementată de alin. (4) a articolului respectiv, a cărei incidență atrage suspendarea temporară a predării, Înalta Curte constată că această dispoziție a fost transpusă, art. 114 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind amânarea predării menționând că în materia mandatului european de arestare sunt aplicabile printre altele și dispozițiile art. 58 alin. (2) lit. c) din același act normativ, potrivit cărora predarea poate fi amânată atunci când "din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecințe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia ...".

Așadar, textul se referă la o situație personală deosebită a persoanei solicitate care reclamă amânarea predării și nu este incident în cauză în condițiile în care nu a fost evidențiată o astfel de situație, ci s-a invocat strict starea pandemică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită, conform dispozițiilor art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, este temeinică și legală, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020.

Deopotrivă, reținând culpa procesuală a persoanei solicitate A. în formularea prezentei contestații, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în sumă de 253 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției. La stabilirea cuantumului onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, Înalta Curte are în vedere faptul că acordarea onorariului în cuantumul integral stabilit prin protocolul încheiat între Ministerul Justiției, Ministerul Public și Uniunea Națională a Barourilor din România este condiționat de acordarea de asistență judiciară pe tot parcursul fazei judiciare pentru care a fost desemnat apărătorul respectiv, aspect ce rezultă implicit din interpretarea art. 6. Astfel, potrivit articolului menționat "Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează, potrivit art. 91 alin. (4) din C. proc. pen., la prezentarea apărătorului ales. În acest caz, procurorul prin ordonanță sau, după caz, instanța prin încheiere, va dispune plata onorariului cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru prestațiile efectuate până la data încetării însărcinării, ținându-se cont de timpul necesar studierii dosarului, complexitatea cauzei, durata și numărul actelor de urmărire penală la care apărătorul a luat parte sau numărul de termene la care a fost prezent în fața instanței. Onorariul astfel stabilit nu poate fi mai mic de 25% din valoarea onorariului ce ar fi fost cuvenit dacă prestația avocațială din oficiu ar fi fost finalizată."

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 53/F din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20 martie 2020.

GGC - MM