ÎCCJ, decizie (scj.ro #83145)

Societăți comerciale. Sancțiunea aplicabilă în cazul operațiunilor întreprinse de administratori sau mandatarii lor după începerea dizolvării. Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcționarea societăților comerciale. Index alfabetic: societate comercială - contract de vânzare-cumpărare - mandat - răspundere Legea nr.31/1990, art.233 alin.2,art.234 Cod civil, art.1339 Sancțiunea pentru încălcarea interdicției instituită directorilor și administratorilor de a nu mai întreprinde noi operațiuni din momentul dizolvării este antrenarea răspunderii patrimoniale, iar nu sancțiunea nulității actelor încheiate.

ICCJ, Secția Comercială, Decizia nr.1620 din 26 mai 2009 Prin sentința nr.602 din 15 aprilie 2008, Tribunalul Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de SC S. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC C. Leasing IFN SA Slatina și SC C. Leasing IFN SA Slatina - Sucursala București și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare din 28 iunie 2007, dispunând repunerea părților în situația anterioară. Instanța de fond a reținut că prin hotărârea AGA din 4 iunie 2007 s-a decis dizolvarea societății reclamante și numirea în calitate de lichidator a lui B.F., hotărârea menționată fiind înregistrată în Registrul Comerțului și publicată în Monitorul Oficial.

Când procedura de lichidare era deja declanșată societatea reclamantă prin împuternicit a încheiat contractul de vânzare – cumpărare a unor bunuri proprietatea societății cu pârâta SC C. Leasing IFN SA Slatina – Sucursala București, în calitate de cumpărător, încălcându-se astfel prevederile art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990, fapt ce atrage nulitatea contractului încheiat cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Prin decizia nr.175 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, Secția comercială, a admis apelurile declarate de pârâta SC C. Leasing IFN SA Slatina și intervenienta SC I.G. 2000 SRL, a admis cererea de intervenție și a respins acțiunea lichidatorului reclamantei privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare menționat.

Instanța a reținut că la data de 18 iunie 2007, reprezentantul asociatului unic al reclamantei, desemnat să exercite atribuțiile AGA în cadrul societății, a mandatat pe A.O.R. să negocieze și să semneze în numele său contractul de vânzare - cumpărare, contract care s-a încheiat însă anterior publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial, care astfel nu-i era opozabilă. A mai reținut că sancțiunea încălcării prevederilor art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990 nu este nulitatea actului încheiat în aceste condiții, ci răspunderea personală și solidară a persoanelor vinovate de nerespectarea lor, deci a reprezentantului asociatului unic. Împotriva acestei decizii a declarat recurs societatea reclamantă prin lichidator pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C .proc.civ.

invocând nemotivarea deciziei sub aspectul fraudei tranzacției, deși a invocat că mandatarul a încheiat actul de vânzare – cumpărare acționând în dublă calitate, reprezentând interesele ambelor părți contractante. Recurentul a mai susținut că au fost interpretate greșit prevederile art.233 alin.3 din Legea nr.31/1990, în sensul că acest text de lege ar institui sancțiunea răspunderii personalului de conducere, precum și prevederile art.234 din Legea nr.31/1990, întrucât în cazul în care societatea dizolvată a fost constituită pe o durată nelimitată, trecerea termenului de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea față de terți întrucât textul are în vedere numai societatea constituită pe durată determinată.

De asemenea, recurenta – reclamantă a susținut că nu avea o obligație de răspundere pentru evicțiune în condițiile în care actul a fost încheiat de o persoană ce nu mai reprezenta societatea, fiind deja numit un lichidator judiciar. Recursul nu este fondat. Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., se constată că decizia atacată, contrar susținerii recurentei, a fost motivată în fapt și în drept sub aspectul tuturor criticilor formulate în apel, inclusiv al „fraudei tranzacției” și al încheierii actului de către mandatar în dublă calitate, reținându-se că acestea nu au fost dovedite, așa încât dezvoltarea acestui motiv neîncadrându-se în prima ipoteză a art.304 pct.7 C.proc.civ., nu poate fi primit.

De altfel, din chiar modul în care se prezintă situația de către recurentă se poate constata ca nefiind întrunite nici condițiile inducerii în eroare a mandantului sub aspectul existenței unor manopere dolosive și nici cele ale dublei reprezentări, mandatara perfectând actul în baza procurii încheiată în acest scop, clară și neechivocă sub aspectul condițiilor vânzării, inclusiv al prețului acesteia care a fost determinat. Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 9 C .proc.civ. și care are ca obiect interpretarea de către instanța de apel a prevederilor art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată și modificată precum și a prevederilor art.234 din aceeași lege, Înalta Curte a constatat interpretarea corectă de către instanța de apel a prevederilor legale incidente.

Astfel, art.233 alin.2 din legea menționată dispune: „Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directorul, nu mai pot întreprinde noi operațiuni. În caz contrar, aceștia sunt personal și solidar răspunzători pentru acțiunile întreprinse”. Prin urmare, textul de lege citat stipulează clar și neechivoc sancțiunea pentru încălcarea interdicției instituită directorilor și administratorilor ca fiind răspunderea patrimonială pentru acțiunile întreprinse, iar nu sancțiunea nulității, cum greșit susține recurenta, așa încât instanța de apel a făcut aplicarea acestui text, nefiind necesară interpretarea lui față de precizia redactării. Cât privește interpretarea art. 234 C .proc.civ., instanța de apel nu a făcut nici interpretarea și nici aplicarea lui, recurenta fiind în eroare.

Ceea ce decizia atacată afirmă alternativ la invocarea sancțiunii prevăzută de art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990, este că hotărârea de dizolvare a societății nefiind publicată în Monitorul Oficial la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare în speță ea nu era, oricum, opozabilă terțului cumpărător, fără relevanță însă față de obiectul acțiunii de chemare în judecată: constatarea nulității vânzării în speță. Tot fără relevanță în raport de obiectul acțiunii este și critica și respectiv motivarea sub aspectul obligației de răspundere pentru evicțiune câtă vreme contractul de vânzare în speță este valabil încheiat, nefiind întrunite condițiile pentru această formă de răspundere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.