ÎCCJ, decizie (scj.ro #83145)

Societăți

comerciale. Sancțiunea aplicabilă în cazul operațiunilor

întreprinse de administratori sau mandatarii lor după începerea

dizolvării.

Cuprins pe

materii :

Drept comercial. Funcționarea societăților

comerciale.

Index

alfabetic:

societate comercială

-

contract de vânzare-cumpărare

-

mandat

-

răspundere

Legea nr.31/1990,

art.233 alin.2,art.234

Cod civil, art.1339

Sancțiunea pentru încălcarea interdicției

instituită directorilor și administratorilor de a nu mai întreprinde

noi operațiuni din momentul dizolvării este antrenarea

răspunderii patrimoniale, iar nu sancțiunea nulității actelor

încheiate.

ICCJ, Secția

Comercială, Decizia nr.1620 din 26 mai 2009

Prin

sentința nr.602 din 15 aprilie 2008, Tribunalul Dâmbovița,

Secția comercială și de contencios administrativ, a admis

acțiunea formulată de SC S. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC C. Leasing

IFN SA Slatina și SC C. Leasing IFN SA Slatina - Sucursala București

și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare –

cumpărare din 28 iunie 2007, dispunând repunerea părților în

situația anterioară.

Instanța

de fond a reținut că prin hotărârea AGA din 4 iunie 2007 s-a

decis dizolvarea societății reclamante și numirea în calitate de

lichidator a lui B.F., hotărârea menționată fiind

înregistrată în Registrul Comerțului și publicată în

Monitorul Oficial.

Când

procedura de lichidare era deja declanșată societatea reclamantă

prin împuternicit a încheiat contractul de vânzare – cumpărare a unor

bunuri proprietatea societății  cu  pârâta  SC C. Leasing IFN SA Slatina

– Sucursala București, în calitate de cumpărător,

încălcându-se astfel prevederile art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990, fapt

ce atrage nulitatea contractului încheiat cu consecința repunerii

părților în situația anterioară.

Prin

decizia nr.175 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești,

Secția comercială, a admis apelurile declarate de pârâta

SC C.

Leasing IFN SA Slatina și intervenienta SC I.G. 2000 SRL, a admis cererea

de intervenție și a respins acțiunea lichidatorului reclamantei

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –

cumpărare menționat.

Instanța

a reținut că la data de 18 iunie 2007, reprezentantul asociatului

unic al reclamantei, desemnat să exercite atribuțiile AGA în cadrul

societății, a mandatat pe A.O.R. să negocieze și să

semneze în numele său contractul de vânzare - cumpărare, contract

care s-a încheiat însă anterior publicării hotărârii de

dizolvare în Monitorul Oficial, care astfel nu-i era opozabilă.

A mai reținut că sancțiunea încălcării

prevederilor art.233 alin.2 din Legea nr.31/1990 nu este nulitatea actului

încheiat în aceste condiții, ci răspunderea personală și

solidară a persoanelor vinovate de nerespectarea lor, deci a

reprezentantului asociatului unic.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs societatea reclamantă prin lichidator

pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7 și

9 C

.proc.civ.

invocând nemotivarea deciziei sub aspectul fraudei tranzacției, deși

a invocat că mandatarul a încheiat actul de vânzare – cumpărare

acționând în dublă calitate, reprezentând interesele ambelor

părți contractante.

Recurentul

a mai susținut că au fost interpretate greșit  prevederile

art.233 alin.3 din Legea nr.31/1990, în sensul că acest text de lege ar

institui sancțiunea răspunderii personalului de conducere, precum

și prevederile art.234 din Legea nr.31/1990, întrucât în cazul în care

societatea dizolvată a fost constituită pe o durată

nelimitată, trecerea termenului de 30 de zile nu este necesară pentru

opozabilitatea față de terți întrucât textul are în vedere numai

societatea constituită pe durată determinată.

De asemenea, recurenta – reclamantă a susținut că

nu avea o obligație de răspundere pentru evicțiune în

condițiile în care actul a fost încheiat de o persoană ce nu mai

reprezenta societatea, fiind deja numit un lichidator judiciar.

Recursul nu

este fondat.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art.304

pct.7 C.proc.civ., se constată că decizia atacată, contrar

susținerii recurentei, a fost motivată în fapt și în drept sub

aspectul tuturor criticilor formulate în apel, inclusiv al „fraudei

tranzacției” și al încheierii actului de către mandatar în

dublă calitate, reținându-se că acestea nu au fost dovedite,

așa încât dezvoltarea acestui motiv neîncadrându-se în prima ipoteză

a art.304 pct.7 C.proc.civ., nu poate fi primit. De altfel, din chiar modul în

care se prezintă situația de către recurentă se poate

constata ca nefiind întrunite nici condițiile inducerii în eroare a

mandantului sub aspectul existenței unor manopere dolosive și nici

cele ale dublei reprezentări, mandatara perfectând actul în baza procurii

încheiată în acest scop, clară și neechivocă sub aspectul

condițiilor vânzării, inclusiv al prețului acesteia care a fost

determinat.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art.304

pct.

9

C

.proc.civ.

și care are ca obiect interpretarea de către instanța de apel a

prevederilor art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată și

modificată precum și a prevederilor art.234 din aceeași lege,

Înalta Curte a constatat interpretarea corectă de către instanța

de apel a prevederilor legale incidente.

Astfel, art.233 alin.2 din legea menționată dispune: „Din

momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directorul, nu

mai pot întreprinde noi operațiuni. În caz contrar, aceștia sunt

personal și solidar răspunzători pentru acțiunile

întreprinse”.

Prin urmare,

textul de lege citat stipulează clar și neechivoc sancțiunea

pentru încălcarea interdicției instituită directorilor și

administratorilor ca fiind răspunderea patrimonială pentru

acțiunile întreprinse, iar nu sancțiunea nulității, cum

greșit susține recurenta, așa încât instanța de apel a

făcut aplicarea acestui text, nefiind necesară interpretarea lui

față de precizia redactării.

Cât

privește interpretarea art.

234 C

.proc.civ., instanța de apel nu a

făcut nici interpretarea și nici aplicarea lui, recurenta fiind în

eroare. Ceea ce decizia atacată afirmă alternativ la invocarea

sancțiunii prevăzută de art. 233 alin.2 din Legea nr.31/1990,

este că hotărârea de dizolvare a societății nefiind

publicată în Monitorul Oficial la momentul încheierii contractului de

vânzare – cumpărare în speță ea nu era, oricum, opozabilă

terțului cumpărător, fără relevanță

însă față de obiectul acțiunii de chemare în judecată:

constatarea nulității vânzării în speță.

Tot

fără relevanță în raport de obiectul acțiunii este

și critica și respectiv motivarea sub aspectul obligației de

răspundere pentru evicțiune câtă vreme contractul de vânzare în

speță este valabil încheiat, nefiind întrunite condițiile pentru

această formă de răspundere.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.