ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2855/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 martie 2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 5104 din 21.01.2016, emisă de pârâtă, având ca obiect imobilul situat în Orașul Babadag, Str. x fără număr, jud. Tulcea;

- să se constate că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului și, implicit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului;

- să se constate că, prin înscrisurile depuse în dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.

Prin Sentința civilă nr. 113 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anulând Decizia nr. 5104/21.01.2016, emisă de pârâtă și respingând, ca nefondate, celelalte pretenții ale reclamantei. Totodată, prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 113 din 29 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că prima instanță a nesocotit termenele stabilite de O.U.G. nr. 94/2000 pentru depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ. Astfel, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 a prevăzut un termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență a guvernului, Legea nr. 501/2002, termen care a fost prelungit cu 30 de zile, prin O.U.G. nr. 184/2002. Prin urmare, termenul de depunere a cererilor de retrocedare a expirat la data de 02 martie 2003.

Ulterior, prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a stipulat un nou termen de șase luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2006.

Susține recurenta-pârâtă că aceste termene stabilite pentru depunerea cererilor de retrocedare sunt termene de decădere, legale și imperative, iar nu facultative.

În acest context, intimata-reclamantă a depus, la data de 17.01.2006, cererea de retrocedare nr. x, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1240 mp și construcția cu destinația de școală armeană, în suprafață de 165 mp, situate în Orașul Babadag, jud. Tulcea. Prin adresa din 13.04.2011, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a comunicat că obiectul cererii de retrocedare îl reprezintă imobilul situat în Orașul Babadag, jud. Tulcea, Str. x, în suprafață de 12.400 mp, cu destinația de cimitir evreiesc.

Arată recurenta-pârâtă că precizarea formulată de reclamantă în anul 2011 nu a fost luată în considerare, apreciindu-se că între imobilul ce a făcut obiectul cererii inițiale de retrocedare și cel indicat în cererea precizatoare nu există nicio legătură. Astfel, s-a apreciat că, prin adresa nr. x/13.04.2011 nu se îndreaptă o eroare materială, ci se formulează o nouă cerere de retrocedare, care este depusă tardiv, cu nerespectarea termenului prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanței de fond are ca efect încălcarea caracterului imperativ al termenelor de depunere a cererilor de retrocedare, fiind evidentă schimbarea de către reclamantă a obiectul cererii de restituire. Nu poate fi primită nici susținerea reclamantei în sensul că s-ar fi aflat în eroare la data depunerii cererii inițiale, atât timp cât, din Nota de evaluare a imobilelor proprietatea Epitropiei Bisericii Armene din Orașul Babadag, raionul Istria, depusă la dosarul administrativ, imobilul apare ca fiind compus din construcție cu destinația de școală armenească, în suprafață de 165 mp și terenul aferent acesteia, în suprafață de 1240 mp.

În consecință, recurenta-pârâtă a apreciat că cererea de retrocedare formulată de intimata-reclamantă a fost corect soluționată, în raport de cererea inițială, depusă în termen legal, fără a ține cont de precizarea din anul 2011.

Sub un ultim aspect, pârâta a criticat și soluția instanței de fond vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere criticile de nelegalitate ale hotărârii atacate, prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 decembrie 2016, intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema litigioasă în speță, care face și obiectul criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, o reprezintă natura juridică a adresei nr. x/13.04.2011 (înregistrată de pârâtă sub nr. x/13.04.2011), depusă de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România în dosarul administrativ constituit de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, ca urmare a formulării cererii de retrocedare nr. x/17.01.2006. În esență, autoritatea pârâtă, învestită prin lege cu atributul soluționării cererilor de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a apreciat că această adresă nu are caracterul unei precizări a cererii inițiale, astfel cum a susținut solicitanta, ci reprezintă o cerere nouă de retrocedare, vizând un alt imobil, fiind formulată cu depășirea termenului legal, motiv pentru care nu a fost avută în vedere la emiterea Deciziei nr. 5104/21.01.2016, contestată în cauză.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate criticile formulate de pârâtă, instanța de fond făcând o corectă analiză a naturii și efectelor juridice ale adresei nr. x/12.04.2011, în raport de textele de lege incidente.

În acest sens, Înalta Curte remarcă, în acord cu prima instanță, că în cuprinsul adresei nr. x/12.04.2011 intimata-reclamantă a menționat în mod expres că înțelege să precizeze cererea înregistrată sub nr. x/17.01.2006, iar nu să formuleze o cerere nouă de retrocedare. Așadar, instanța de control judiciar apreciază că nu există dubii asupra manifestării de voință a solicitantei, prin adresa depusă în anul 2011 aceasta înțelegând să indice adresa și compunerea exactă a imobilului solicitat spre restituire prin cererea inițială de retrocedare, depusă în anul 2006.

Din perspectiva autorității pârâte, se observă că, nici la primirea adresei și nici ulterior, în cadrul procedurii administrative de soluționare a cererii de retrocedare, soldată cu emiterea deciziei contestate, recurenta-pârâta nu a calificat adresa nr. x/12.04.2011 ca reprezentând o nouă cerere de retrocedare, cu consecința înregistrării sub un număr distinct de cererea inițială și a soluționării sale pe cale separată, în sensul respingerii, ca tardiv formulată. Argumentul depunerii unei cereri noi a fost formulat pentru prima dată în cursul procedurii judiciare de contestare a deciziei administrative, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond.

Așadar, contrar susținerilor formulate în cauză, recurenta-pârâtă a apreciat în mod implicit că adresa depusă de reclamantă vizează cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006, confirmând natura acestui act de cerere precizatoare, subsumată cererii inițiale de retrocedare, astfel încât comisiei de retrocedare îi revenea obligația de a soluționa cererea prin luare în considerare a tuturor elementelor dosarului administrativ, în raport de pretențiile din cererea inițială, de precizarea ulterioară și de înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în cursul procedurii administrative.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază a fi nefondate argumentele recurentei-pârâte referitoare la încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează termenul legal înăuntrul căruia trebuia formulată cererea de retrocedare, atât timp cât adresa nr. x/12.04.2011 nu reprezintă o nouă cerere, ci o precizare a cererii inițiale, care a fost depusă, astfel cum a recunoscut și recurenta-pârâtă, cu respectarea termenului legal.

În ceea ce privește critica vizând formularea unei cereri precizatoare prin care se modifică obiectul cererii inițiale, Înalta Curte reține că reclamanta a oferit (prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul instanței de fond și prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs) o serie de explicații plauzibile referitoare la diferențele sesizate în localizarea, compunerea și suprafața imobilului în litigiu, lămuriri pe care autoritatea pârâtă nu le-a solicitat în cursul procedurii administrative, deși avea obligația de a analiza în mod complet cererea de retrocedare, prin prisma tuturor actelor existente la dosarul administrativ. Totodată, explicațiile intimatei-reclamante nu au fost efectiv combătute în cursul procedurii judiciare, recurenta-pârâtă neprezentând argumente apte să invalideze susținerile reclamantei referitoare la împrejurarea că s-a aflat în posesia unor documente incomplete la data depunerii cererii de retrocedare, făcând și dovada că a întreprins demersuri pentru a lămuri situația juridică a imobilului în discuție, inclusiv prin efectuarea unui raport de expertiză extrajudiciar.

Prin urmare, omițând a analiza cererea de retrocedare formulată de reclamantă în raport de precizarea depusă ulterior, pârâta nu s-a pronunțat efectiv asupra cererii cu care a fost învestită, astfel încât, în mod corect instanța de fond a dispus anularea deciziei contestate.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, reținând că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, la plata cheltuielilor de judecată. În cauză, instanța de fond a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, astfel încât, la cererea acesteia, a obligat pârâta la plata cheltuielilor în sumă de 1500 RON, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea la dosar a documentelor justificative.

Având în vedere soluția de respingere a recursului și de menținere a hotărârii de fond, precum și împrejurarea că pârâta nu a criticat acordarea cheltuielilor de judecată decât în conexiune cu soluția pronunțată pe fondul cauzei, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de pârâtă cu privire la obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva Sentinței civile nr. 113 din 29 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - GV