ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6568/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea formulată la data de 28.03.2016 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2016 reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 5103/21.01.2016 emise de pârâtă având ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Bisericii Armene Tulcea situat în Tulcea, județul Tulcea, să se constate că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri potrivit art. 4 pct. (1), (2), (3), (4), (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și implicit dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat pentru care se solicită despăgubiri, să se constate că prin înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 216/CA din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România,

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 216/CA din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Arhiepiscopia Bisericii Armene din România prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În drept, recurenta-reclamantă, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. republicat. În susținerea cererii de recurs, a arătat că prin hotărârea recurată instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (3), (4) și 5 din O.G. nr. 94/2000 și a Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, pe de o parte neprocedând la coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosar care întemeiau atât prezumția existentei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive cât și a faptului preluării abuzive în sine iar, pe de altă parte, a principiilor fundamentale ale dreptului civil, referitoare la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată și la modalitățile de dovedire ale acestuia. Argumentează astfel că probatoriului administrat a fost mai complex decât cel evocat în considerentele sentinței recurate, existând și înscrisuri depuse de reclamantă sau chiar de către pârâtă odată cu întâmpinarea, în cadrul dosarului administrativ, la care instanța de fond nu s-a referit ajungând astfel la o concluzie contradictorie. Apreciază drept greșită aplicarea pe care instanța de fond a făcut-o normelor de drept material reprezentate de dispozițiile alin. (2)-(5) ale art. 4 din O.G. nr. 94/2000, deoarece această interpretare contravine nu numai principiilor fundamentale ale dreptului civil, referitoare la caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată, de la momentul dobândirii și până la cel al înstrăinării și la modalitățile de dovedire ale acestuia, cât și dispozițiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la faptul că o prezumție legală nu poate fi înlăturată printr-o altă prezumție judiciară, ci doar prin proba contrară. Astfel, arată că instanța de fond retine că prin înscrisurile prezentate, pe care le apreciază ca începuturi de dovadă scrisă, recurenta reclamantă a reușit să întemeieze prezumția existentei în patrimoniul său, a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, la nivelul anilor 1941-1942. Prin urmare, odată ce a dovedit că a fost proprietarul imobilului prin prezumția legală, aceasta realitate juridică (fapt juridic dovedit prin începuturi de dovadă scrisă care întemeiază prezumția legală a proprietății asupra imobilului solicitat) nu poate fi combătută decât prin proba contrară, care nu poate fi făcută printr-o prezumție judiciară, întemeiată pe un "dubiu" dedus din faptul neimputabil recurentei reclamante că în urma relațiilor solicitate de la autoritatea publică locală și de la Arhivele Naționale nu s-a putut demonstra regimul juridic al imobilului în perioada 1942-1971. Faptul că autoritatea publică locală, atât cea administrativă cât și cea fiscală, precum și Arhivele Naționale nu au păstrat/nu au furnizat niciun fel de relații despre regimul juridic al imobilului în perioada 1942-1971, respectiv istoricul de rol fiscal, date despre un eventual circuit juridic al imobilului ori despre istoricul de adresă și nr. poștal, deși erau obligate și singurele în măsura să facă acest lucru, în condițiile în care este de notorietate faptul că autoritățile comuniste au ridicat și arhiva de documente de la persoanele juridice cărora le-au preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, proprietățile, nu poate constitui un dubiu referitor la faptul că imobilul în discuție a fost deținut de reclamantă și după anul 1942, nefiind înstrăinat de aceasta până la momentul demolării. Instituțiile statului erau cele care ar fi trebuit să facă proba contrară, care să răstoarne prezumția legală de proprietate ce operează în favoarea recurentei reclamante, prin furnizarea unor eventuale înscrisuri, din care să rezulte că aceasta ar fi înstrăinat proprietatea în discuție, în perioada 1942-1971. Nu se poate retine obligația sa de a face dovada unui fapt negativ, acela ca nu a înstrăinat proprietatea, deoarece în aceasta situație ar fi în ipoteza unei probe aproape imposibil de făcut, recurenta reclamantă probând deja faptul pozitiv al deținerii în proprietate, în perioada 1897-1942 iar legea prevăzând în mod expres, la alin. (4) și (5) ale art. 4 din O.G. nr. 94/2000 că în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul administrativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă ca deține imobilul sub nume de proprietar. Deși la dosar se afla Adresa nr. x/08.07.2016 a Consiliului Județean Tulcea, în care se face precizarea că arhiva instituției deține Decrete de expropriere din anii 1972-1989 iar nu anterioare acestei date, iar din adresa nr. x/25.03.2016, emisă de Compartimentul Arhivă al Primăriei Municipiului Tulcea rezultă că în arhiva instituției nu au fost identificate înscrisuri din care să rezulte exproprierea imobilului în cauză, deci nu a fost identificat actul administrativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, având în vedere spiritul legii, care are un caracter reparator și care permite în mod expres, dovada proprietății prin orice mijloc legal de probă care poate întemeia prezumția legală a proprietății și care nu este contrazis de o proba contrară, apreciază că a reușit să întemeieze prezumția deținerii continue în proprietate a imobilului solicitat, de la data dobândirii și până la data exproprierii în vederea demolării și construirii Pieței civice a orașului. Împrejurarea că autoritățile statului au hotărât de-a lungul timpului schimbarea denumirii străzilor, exproprierea unor imobile și demolarea unor construcții, dar nu au păstrat arhiva de documente ori au preluat-o de la unele la altele în mod incomplet și numai referitor la perioade limitate de timp, astfel după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu poate constitui un fapt imputabil recurentei reclamante, deși îi prejudiciază interesele legale. Potrivit art. 555 din Noul C. civ., dreptul de proprietate privată are un caracter perpetuu, atributele acestuia fiind exercitate în mod exclusiv și absolut de proprietar, de la momentul dobândirii bunului și până la momentul înstrăinării lui, care reprezintă limita temporală a dreptului de proprietate. Astfel, în măsura în care pârâta ori autoritățile statului nu au probat faptul că reclamanta ar fi înstrăinat/pierdut dreptul sau de proprietate asupra imobilului în perioada 1941 - 1971, pentru a răsturna prezumția legală de proprietate ce operează în favoarea recurentei reclamante, instanța de fond ar fi trebuit să constate că reclamanta a exercitat în mod continuu dreptul sau de proprietate, de la data dobândirii, prin Actul de vânzare - cumpărare nr. x din 15 iulie 1897, autentificat la Tribunalul Tulcea și până la data preluării abuzive. Apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normei de drept material reprezentată de alin. (3) al art. 4 din O.G. nr. 94/2000 și din cauza faptului că nu a coroborat mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei făcând referiri la declarația martorului audiat în cauză, înscrisurile aflate la dosar și care au fost depuse chiar de către pârâtă, atașat întâmpinării, în cadrul dosarului administrativ și declarația notarială a Arhiepiscopului Murad Haraj, Întâistătătorul Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, făcând apoi aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Prin urmare, având în vedere probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, și făcând aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, în care se arată că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. dacă nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării, precum și în condițiile în care din răspunsul primit la adresele efectuate către autoritățile/instituțiile statului nu rezultă că s-ar fi plătit și respectiv că s-ar fi încasat despăgubiri de către Parohia Bisericii Armene din Tulcea, pentru exproprierea acestui imobil, instanța de fond ar fi trebuit să constate, în temeiul art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 94/2000 republicată, că probele administrate în cauza, coroborate, întemeiază atât prezumția existentei dreptului de proprietate cât și pe cea a preluării abuzive. În consecință solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Constanța. În drept invocă dispozițiile art. 328 alin. (2), art. 483, art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 și art. 497 C. proc. civ., precum și pe prevederile art. 3 alin. (7) și art. 4 alin. (2)-(5) din O.G. nr. 94/2000 republicată.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 martie 2017, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat apreciind că sentința recurată este temeinică și legală. În acest sens a susținut că instanța de fond a analizat în mod exhaustiv cauza dedusă judecății, aplicând în mod corect dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Normele metodologice de aplicare a acesteia. Modalitatea în care instanța a apreciat materialul probator administrat în cauză nu echivalează cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În combaterea argumentației cuprinse în cererea de recurs, menționează că legalitatea Deciziei emise de către Comisia specială de retrocedare trebuie apreciată de instanța de contencios prin raportare la înscrisurile aflate la dosarul administrativ și care au stat la baza emiterii acesteia. La cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006, recurenta-reclamantă a anexat doar copia simplă a adresei din data de 14.10.1942 a Parohiei Armene Tulcea către Președintele Eparhiei Armeano-Gregoriene din București, referitoare la imobilul din localitatea Tulcea, județul Tulcea. Comisia specială de retrocedare, prin adresa nr. x/13.09.2007, a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri: - istoric de adresă și de număr poștal; - acte juridice care să ateste deținerea proprietății de către solicitantă, la momentul preluării abuzive; - acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin adresa emisă de către Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cu nr. x/15.11.2011, aceasta a transmis copia certificată a Procesului-verbal de constatare nr. x/27.01.1941 și a Procesului-verbal de revizuire nr. x/04.02.1941 întocmite de Primăria orașului Tulcea. Acestea se referă însă la un alt imobil și anume la imobilul situat în str. x. La dosar nu s-a depus istoric de număr poștal pentru a stabili dacă între cele două imobile există legătură. Ulterior, prin adresa nr. x/26.06.2015, s-au solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri: - declarație din partea solicitantei în care să se menționeze dacă aceasta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în baza legislației din domeniul fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator; - acte juridice care să ateste deținerea proprietății de către solicitant la momentul preluării abuzive; - acte sau orice alte înscrisuri, eventual declarații de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, de către statul român, în perioada de referință a legii, respectiv 06.03.1945-22.12.1989, cu menționarea anului preluării. Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare și i s-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013. Totodată, Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România i s-a adus la cunoștință și faptul că potrivit prevederilor art. 32 alin. (2) avea posibilitatea de a solicita, o singură dată, printr-o cerere scrisă, prelungirea termenului prevăzut la alin. (1), pentru o perioadă de 60 zile, în situația în care se face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. Arhiepiscopia Bisericii Armene nu a făcut niciun demers nici cu privire la acest aspect. Arhiepiscopia Bisericii Armene din România nu a formulat niciun răspuns la adresa sus-menționată, încălcând termenul legal imperativ de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013. În drept. O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 490, art. 471 alin. (5), art. 201 din Noul C. proc. civ. Solicită judecarea cauzei în lipsă, potrivit prevederilor art. 223 Noul C. proc. civ. 4.2. Recurenta reclamantă ARHIEPISCOPIA BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA, a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a apărărilor și susținerilor intimatei Comisia Specială de Retrocedare, având în vedere următoarele: Autoritatea intimata, s-a limitat la a cita din hotărârea recurată pasaje în legătură cu care s-a declarat de acord, fără însă a arăta, cu argumente concrete, de ce anume considera sentința recurată ca fiind legală și temeinică, și fără a combate motivele de casare invocate de recurenta contestatoare. De asemenea intimata, Comisia Speciala de Retrocedare, se mărginește la a relua susținerile și argumentele formulate în întâmpinarea depusă la judecarea în fond a cauzei și nu combate susținerile recurentei. Intimata susține că nu a luat in considerare înscrisurile depuse de recurenta contestatoare întrucât la dosar nu s-a depus istoric de număr poștal pentru a stabili dacă între cele două imobile (Regina Elisabeta nr. 25 și Regina Elisabeta nr. 31) există legătură, fără a se referi însă la faptul că instanța de fond a reținut că prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară depus la dosar, imobilul solicitat de reclamanta amplasat în str. x (25) a fost identificat ca fiind imobilul cu adresa actuală Strada x nr. 1, evidențiat în schița anexă la raportul de expertiză, fiind ocupat de construcția blocului de locuințe B1, terasa și parcarea din spatele blocului. În ceea ce privește adresa nr. x/29.06.2015 emisă de Secretariatul Comisiei Speciale de Retrocedare prin care a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România completarea dosarului, arată că nu s-a dat curs acestei adrese întrucât a solicitat la rândul său instituțiilor statului aceleași lămuriri cu privire la istoricul de adresă și număr poștal, situația juridică și locativă a imobilului etc, toate aceste înscrisuri aflându-se la dosarul administrativ, dar Comisia Specială de Retrocedare nereferindu-se la ele. A invocat dispozițiile art. 201 alin. (2), art. 496 și art. 497 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța a preschimbat termenul de soluționare a cererii de recurs de la data din 14 ianuarie 2020, la 10 decembrie 2019, stabilit prin rezoluția din 22 noiembrie 2018, prin care, constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului de către completul de filtru în camera de consiliu prin prisma exigențelor impuse art. 493 din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând speța dedusă judecății prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate de intimata pârâtă prin întâmpinare în raport de actele și lucrările dosarului se reține că recursul formulat de reclamantă este nefondat pentru următoarele considerente: Așa cum arată art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România: "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se retrocedează foștilor proprietari. Astfel cum rezultă chiar din articolul inițial al actului normativ incident în cauză și potrivit principiului că acela care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească (art. 249 C. proc. civ.) în cadrul unei cereri formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 reclamantul trebuie să demonstreze în condițiile de probațiune impuse prin acest act normativ atât apartenența imobilului în patrimoniul său în perioada determinată prin dispozițiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, cât și faptul preluării, în aceeași perioadă a acestui imobil în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice. Este adevărat că art. 4 alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 creează anumite facilități în probațiune în favoarea solicitantului însă acestea constituind excepții de la principiul statuat prin art. 249 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie la alte situații. Astfel că art. 4 în cuprinsul alin. (2) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede: "(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3). (3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (5) În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Ca urmare prezumția existenței dreptului de proprietate la care face referire recurenta reclamantă statuată prin art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 privește modul în care se face dovada proprietății data preluării abuzive (prin derogare de la regula potrivit căreia dreptul de proprietate se dovedește prin titlu), nefiind o prezumție întemeiată pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate așa cum se susține de către recurenta reclamantă. Cu alte cuvinte, în aplicarea prezumției la care recurenta face referire aceasta va fi ținută în continuare să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat, la data preluării abuzive a acestuia, însă dovada dreptului de proprietate la acest moment se va putea face, prin derogare de la dreptul comun, și prin începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte. Și instanța de recurs, potrivit actelor și lucrărilor dosarului are în vedere în primul rând că este vizat prin cererea adresată Comisiei imobilul situat în Tulcea, str. x. Potrivit inventarului de la 31.03.1941 (înscrisul din 14 octombrie 19420, dosar fond) Eparhia Armeano-Grigoriană deținea la data inventarului în Tulcea, str. x o clădire compusă din o cameră și închiriată pentru frizerie. Pe de altă parte procesul-verbal nr. x din 27 ianuarie 1941, depus în probațiune face vorbire de un imobil situat în Tulcea, str. x, având destinația de prăvălie, având 3 camere și WC. Or, este evident că în baza acestor înscrisuri nu se poate ajunge la concluzia că imobilul descris în inventarul de la 31.03.1941 și situat în Tulcea, str. x este același cu imobilul situat în Tulcea, str. x descris prin procesul-verbal nr. x din 27 ianuarie 1941, neputându-se explica de ce, într-o perioadă relativ scurtă de timp (27 ianuarie 1941 - 31 martie 1941) același imobil ar fi evidențiat la cu două numere factoriale diferite și cu o altă configurație (trei camere și dependință - o cameră). De asemenea din înscrisurile depuse la dosar fond rezultă că imobilul proprietatea bisericii armenești situat în Tulcea, str. x, ar fi fost compus dintr-o singură camera, fiind demolat în anul 1971 însă nu s-a demonstrat prin nicio probă împrejurările în care a intervenit această prezumptivă demolare a imobilului. Imobilul ce face obiectul acestei cauze nu se poate confunda nici cu imobilul situat în Tulcea, str. x și nici cu imobilul situat în Tulcea, str. x despre care se face vorbire separat în inventarul de la 31.03.1941, relativ la ultimul dintre acestea rezultând că a fost demolat ca urmare a prăbușirii sale parțiale și pericolului de prăbușire cauzate de cutremurul din 4 martie 1977. În raport de aceste împrejurări reține ca fiind esențial în cauză că relativ la imobilul situat în Tulcea, str. x nu s-a făcut dovada preluării acestui imobil în condițiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000 și nici a momentului în care ar fi avut loc această preluare, pentru a se putea stabili raportat la aceasta existența dreptului de proprietate la momentul preluării așa cum impun dispozițiile actului normativ ce constituie temei al acțiunii reclamantei. În aceste condiții Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a Normelor metodologice de aplicare a ordonanței, că înscrisurile existente la dosarul cauzei nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante și nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretențiilor sale, așa cum s-a subliniat și în considerentele anterioare. Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptățită la retrocedare trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum și preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: dovezi asupra preluării abuzive a imobilului și anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție, la data preluării abuzive. Și în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susțină cererea de retrocedare, în condițiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerințelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.