ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4797/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 5323/19.02.2016 emisă de pârâtă având ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Babadag, situat în Babadag, ce a reprezentat biserica și terenul aferent acesteia;

- să se constate că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii;

- să se constate că reclamanta a făcut dovada preluării abuzive a imobilului și, în consecință, să fie obligată pârâta la evaluarea bunului.

Prin sentința civilă nr. 159 din 23 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 159 din 23 septembrie 2016, pronunțată de instanța de fond, a declarat recurs reclamanta Arhiescopia Bisericii Armene din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința criticată cuprinde motive contradictorii și, în acest sens, a citat un paragraf din hotărâre (paragraful 6, pagina 6), din cuprinsul căruia rezultă că judecătorul fondului a apreciat "că reclamanta nu a completat cererea inițială de retrocedare cu înscrisurile doveditoare, că cererile ulterioare reprezintă noi cereri de retrocedare, depuse peste termenul defipt de lege, respectiv că nici în referire la ultima cerere modificatoare nu au fost depuse toate documentele solicitate de autoritatea pârâtă".

Recurenta-reclamantă susține că, atât timp cât a îmbrățișat punctul de vedere al autorității pârâte, în sensul că cererile ulterioare reprezintă noi cereri de retrocedare, depuse peste termenul defipt de lege, judecătorul fondului ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată cu această motivare, fără să mai analizeze dacă în referire la ultima cerere modificatoare au fost sau nu depuse toate documentele solicitate de autoritatea pârâtă.

Or, procedând astfel, deși a afirmat în ultimele două paragrafe de la pagina 5 din sentința recurată că cele două cereri ulterioare formulate de reclamantă la 28.05.2009, respectiv la 13.11.2011, nu constituie cereri precizatoare ale cererii inițiale, întrucât nu aduc precizări/completări în referire la imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat inițial, ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare, în fapt, în opinia recurentei-reclamante, judecătorul fondului a considerat ultima cerere pe care aceasta a formulat-o (depusă la Comisia Specială de Retrocedare prin adresa nr. x/13.11.2011, înregistrată în cadrul dosarului/cererii de retrocedare nr. x/17.01.2006), drept o cerere precizatoare, pe care a analizat-o și asupra căreia s-a pronunțat.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat faptul că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de fond a încălcat principiul ubi lex non distinguit, nec nos debemus, procedând la aplicarea unei pretinse norme de drept material, neprevăzută de legea specială. Astfel, în mod greșit a calificat instanța de fond adresa nr. x/13.11.2011, drept o cerere modificatoare prin care s-a schimbat obiectul cererii inițiale de retrocedare, iar nu o cerere precizatoare, astfel cum susține recurenta-reclamanta că a denumit-o și a considerat-o, în condițiile în care, O.U.G. nr. 94/2000 nu conține o definiție a cererii modificatoare sau a celei precizatoare și nici nu interzice efectuarea unor precizări ori chiar modificări ale cererii inițiale, depuse în termen legal, după momentul expirării termenului limită prevăzut de lege, pentru depunerea cererilor de retrocedare.

De altfel, chiar intimata-pârâtă a arătat într-un alt recurs (respectiv recursul formulat de Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 113/29.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2007) că, în practica sa, Comisia a admis cererile precizatoare prin care erau îndreptate erorile materiale.

Recurenta-reclamantă susține că, în speță, prin adresa nr. x/13.11.2011 a îndreptat o eroare materială din cuprinsul cererii inițiale, respectiv menționarea greșită a adresei imobilului, astfel că respectiva adresă reprezintă o cerere precizatoare.

Chiar Comisia Specială de Retrocedare a apreciat inițial adresa nr. x/13.11.2011, ca fiind o cerere precizatoare, acest aspect fiind dovedit prin aceea că actele depuse atașat acestei adrese au fost primite și înregistrate sub numărul cererii inițiale de retrocedare din anul 2006, fără să fie înregistrată separat sau să fie respinsă ca tardivă.

În legătură cu aprecierea instanței de fond, în sensul că "împrejurarea că pârâta a omis a înregistra cele două cereri precizatoare ca și cereri separate și a le soluționa ca atare nu atrage nelegalitatea deciziei contestate, efectul asupra soluționării cererii inițiale de retrocedare fiind același", recurenta-reclamantă susține că, dimpotrivă, faptul neînregistrării și soluționării ca cereri separate, a celor două cereri precizatoare ulterioare, a avut efect asupra soluționării cererii inițiale de retrocedare. Astfel, crezând că cererea precizatoare nr. 1455/C/13.11.2011 a fost primită și însușită de către Comisie, nu a mai comunicat un răspuns la adresa Comisiei nr. x/29.06.2015, prin care i se solicitau dovezi în completarea dosarului pentru imobilul solicitat inițial prin cererea de retrocedare.

Recurenta-reclamantă arată că O.U.G. nr. 94/2000 nu face nicio referire la momentul până la care se pot preciza cererile de retrocedare, astfel încât, neexistând un termen imperativ în acest sens, Comisia nu putea să o decadă din dreptul de a aduce precizări unei cereri deja formulate. Termenul de 25.01.2006, prevăzut de lege, este un termen limită de depunere a cererilor de retrocedare, și nu de precizare a cererilor inițiale, care au fost depuse cu respecarea acestui termen.

De asemenea, referitor la faptul că și cu privire la imobilul pentru care se solicită măsuri compensatorii prin ultima cerere precizatoare nu s-a depus documentația completă, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 4 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000, neprocedând la coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosar, care întemeiau atât prezumția existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive, cât și a faptului preluării abuzive în sine.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare sub nr. x/15.11.2011, și-a precizat cererea inițială, menționând că cererea înregistrată la Comisie sub nr. x/17.01.2006 are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Armene din Babadag, imobil ce ulterior a fost înstrăinat Parohiei Armene din Tulcea prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938. Prin aceeași cerere precizatoare a indicat adresa imobilului, respectiv str. x din Tulcea, și a depus și actul de proprietate în original. A menționat că ultimele date pe care le are despre acest imobil sunt din 1941, depunând în acest sens acte din respectiva perioadă, proces-verbal de constatare nr. x/27.07.1941, proces-verbal de revizuire nr. x/4.02.1941 și schiță plan imobil, din toate aceste înscrisuri primite de la Direcția Județeană Tulcea a Arhivelor Naționale rezultând, în opinia recurentei-reclamante, dovada irefragabilă a dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat.

Ulterior, contrar susținerilor instanței de fond referitoare la faptul că nu ar fi făcut demersuri pe lângă autoritățile/instituțiile publice pentru obținerea actelor care să facă dovada preluării abuzive, Primăria Municipiului Tulcea - Compartiment Arhivă a înaintat la dosarul cauzei o adresă, la care au fost atașate un borberou cuprinzând piesele ce compun documentațiile pentru demolarea imobilului din Tulcea, str. x, memoriu justificativ, schița imobilului, fotografii imobil, prin care i se aducea la cunoștință, totodată, faptul că proprietatea a fost preluată de stat prin Decretul nr. 613/1953 (dar că Primăria nu deține textul acestuia) și că, ulterior, imobilul a fost demolat în vederea construirii Casei Sindicatelor din Orașul Tulcea.

De asemenea, la data de 8 august 2016, a fost depusă la dosarul cauzei și adresa nr. x - 374 - C/04.08.2016, emisă de Biroul Județean Tulcea al Arhivelor Naționale, prin care i se aducea la cunoștință că au fost cercetate documentele aparținând fondului arhivistic Primăria Orașului Tulcea și că a fost identificată adresa nr. x/25.04.1941, din care rezultă că se transmitea către Ministerul Instrucțiunii Cultelor și Artelor București un Tablou cu toate proprietățile Parohiilor din cuprinsul Orașului Tulcea, în care figurează și proprietățile Parohiei Bisericii Armene, la poziția 19 din acest tabel regăsindu-se și Parohia Bisericii Armene, având în proprietate un loc viran, pe strada x nr. 46.

Prin urmare, având în vedere probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său, și făcând aplicarea Normei metodologice din 15 septembrie 2005 de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, în care se arată că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării, precum și în condițiile în care din răspunsul primit la adresele efectuate către autoritățile/instituțiile statului nu rezultă că s-ar fi plătit și respectiv că s-ar fi încasat despăgubiri de către Parohia Bisericii Armene din Tulcea, pentru exproprierea acestui imobil, instanța de fond ar fi trebuit să constate, în temeiul art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, că probele administrate în cauză, coroborate, întemeiază atât prezumția existentei dreptului de proprietate, cât și pe cea a preluării abuzive.

În consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Constanța.

4.1. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, intimata-pârâtă susținând că sentința recurată nu conține motive contradictorii, raportate la prevederile legale, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Inițial, pentru depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (5) din acest act normativ a prevăzut un termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență a guvernului, Legea nr. 501/2002, termen care a fost prelungit cu 30 de zile, prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004. Prin urmare, primul termen de depunere a cererilor de retrocedare a expirat la data de 2 martie 2003.

Ulterior, prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a stipulat un nou termen de șase luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2006.

Susține intimata-pârâtă că aceste termene stabilite pentru depunerea cererilor de retrocedare sunt termene de decădere, legale și imperative, iar nu facultative.

În acest context, recurenta-reclamantă a depus, la data de 17.01.2006, cererea de retrocedare nr. x, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1.240 mp și construcție cu destinația de biserică armenească, în suprafață de 160 mp, situat în orașul Babadag, județul Tulcea. Prin adresa nr. x/15.11.2011, depusă după mai mult de cinci ani de la expirarea celui de-al doilea termen imperativ (25.01.2006), reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a menționat că își precizează cererea de retrocedare nr. x/14.01.2006, în sensul indicării adresei și suprafeței exacte de teren, respectiv imobilul teren situat în str. x, județul Tulcea, în suprafață de 218,50 mp.

Intimata-pârâtă arată că, prin adresa nr. x/15.11.2011, recurenta a dorit să schimbe în totalitate obiectul cererii, între cele două imobile neexistând nicio legătură. Or, solicitarea de restituire a unui imobil după expirarea termenelor pentru depunerea cererilor de retrocedare în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 era tardivă.

În consecință, instanța a reținut în mod corect în cuprinsul sentinței atacate, faptul că "cele două cereri ulterioare, formulate de reclamantă la 28.05.2009 și, respectiv la 13.11.2011, nu constituie cereri precizatoare ale cererii inițiale, (...) ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare. Or, în contextul în care aceste cereri intitulate precizatoare au fost formulate cu depășirea termenului limită pentru formularea cererii de retrocedare, în mod corect autoritatea pârâtă nu le-a analizat, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre acestea se referă la imobile diferite".

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă îl apreciază nefondat, de asemenea, arătând, în esență, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în speță, a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

După expunerea pe scurt a contextului factual al cauzei, intimata-pârâtă a susținut că, prin adresele nr. x/28.05.2009 și nr. y/15.11.2011, reclamanta nu a dorit îndreptarea unei erori materiale, ci, înlocuirea în totalitate a obiectului cererii de retrocedare.

Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod corect că, deși pârâta a omis să înregistreze cele două cereri precizatoare ca cereri separate și să le soluționeze ca atare, acest aspect nu atrage nelegalitatea deciziei contestate, efectul asupra soluționării cererii inițiale de retrocedare fiind același.

4.2. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare .

Prin rezoluția din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a prevederilor legale incidente, precum și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte reține că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta - reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia nr. 5323/19.02.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006 depusă de parte, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1.240 mp și construcție cu destinația de biserică armenească, în suprafață de 160 mp, situat în orașul Babadag, județul Tulcea. În motivarea acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, emitentul, analizând documentația prezentată, a reținut că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Prima instanță a confirmat legalitatea deciziei anterior arătate pentru aceleași argumente factuale și juridice reținute și de emitentul acesteia.

Examinând punctual motivele de casare invocate, Înalta Curte constată neîntemeiată prima critică la adresa legalității sentinței atacate, nefiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Potrivit dispoziției legale ce reglementează motivul de casare invocat, acesta devine incident în situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Și motivele contradictorii echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ca urmare, pentru a se reține că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii trebuie ca această contradicție să fie esențială, să conducă la concluzia inexistenței unei motivări, ducând la imposibilitatea stabilirii realelor considerente pentru care judecătorul a pronunțat hotărârea și a exercitării controlului judiciar.

Astfel, ipotezele în care se poate reține o nemotivare a hotărârii judecătorești în sensul motivului de casare analizat prin prisma contrarietății considerentelor sunt, potrivit dispoziției legale ce îl reglementează: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și al justificării în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, jurisprudența a mai stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare.

Niciuna din aceste ipoteze nu se regăsește în speța dedusă judecății, fapt ce rezultă din însăși argumentarea adusă acestui motiv de casare de către recurentă.

De altfel, prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esență, o greșită interpretare a probelor administrate, aspect care nu se circumscrie ipotezei prevăzute de acest motiv de casare.

Prin urmare, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cât privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, neîntemeiat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, act pe care și-a întemeiat reclamanta acțiunea, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Dispozițiile art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu pct. 13 din Normele metodologice, prevăd faptul că proba dreptului de proprietate rămâne în sarcina solicitantului, rezultând din dispozițiile legale aplicabile faptul că solicitanții cererilor de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 au obligația de a proba îndeplinirea cerințelor de retrocedare a imobilelor, anume împrejurarea că au deținut imobilele în proprietate și că imobile au fost preluate abuziv.

Potrivit situației de fapt reținută în mod corect de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, prin cererea de retrocedare nr. x/17.01.2006 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, este vizat imobilul compus din teren în suprafață de 1.240 mp și construcție cu destinația biserică armenească, în suprafață de 160 mp, situat în orașul Babadag, județul Tulcea.

Din analiza documentației aferentă cererii de retrocedare, prima instanță a reținut că reclamanta nu s-a conformat solicitărilor Comisiei din adresa nr. x/13.09.2007 (în sensul că nu a depus la istoricul de adresă și de număr poștal, acte juridice care să ateste deținerea proprietății de către solicitantă la momentul preluării abuzive, respectiv acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), dar nici ultimei adrese a Comisiei nr. x/C/29.06.2015 (respectiv nu a depus actele solicitate, în termenul de 120 de zile, prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013).

Atât în fața instanței de fond, cât și prin recurs, recurenta-reclamantă susține că, prin adresa înregistrată la Comisia Specială de Retrocedare sub nr. x/15.11.2011, și-a precizat cererea inițială, în sensul că aceasta are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Armene din Babadag, imobil ce ulterior a fost înstrăinat Parohiei Armene din Tulcea prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938, depus în original, și că acest imobil este situat în str. x, județul Tulcea, având o suprafață de 218,50 mp.

Pe de altă parte, susținerea din recurs a recurentei-reclamante vizavi de adresa nr. x/15.11.2011 este în sensul că acest înscris reprezintă în mod clar o cerere precizatoare, dat fiind că prin acesta a îndreptat eroarea materială din cuprinsul cererii inițiale, în referire la adresa imobilului.

Autoritatea intimată, învestită prin lege cu atributul soluționării cererilor de retrocedare a unor bunuri mobile care au aparținut cultelor religioase din România, a apreciat că adresa din anul 2011, precum și cea anterioară, formulată de reclamantă la data de 28.05.2009, prin care a arătat că înțelege să își completeze cererea inițială de retrocedare, în sensul că prin aceasta solicită restituirea în natură sau compensarea cu alt bun pentru imobilul situat în orașul Sulina, județ Tulcea, anexând, ca act doveditor, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/902, nu au caracterul unor precizări ale cererii inițiale, astfel cum a susținut solicitanta, ci reprezintă cereri noi de retrocedare, vizând un alt imobil, fiind formulată cu depășirea termenului legal, motiv pentru care nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei nr. 5323/19.02.2016, contestată în cauză.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că, prin cererea de retrocedare inițială (x/C/17.01.2006) s-a solicitat un imobil situat în orașul Babadag, județul Tulcea, iar prin adresa nr. x/28.05.2009 s-a solicitat restituirea unui imobil situat în orașul Sulina, județul Tulcea (imobil care nu are legătură cu cel inițial), pentru ca ulterior, prin adresa nr. x/15.11.2011, reclamanta să precizeze că obiectul solicitării sale îl constituie imobilul teren, în suprafață de 218,50 mp, situat în str. x, municipiul Tulcea, județ Tulcea (imobil care, de asemenea, nu are legătură cu cel inițial).

Potrivit notei de evaluare, atașată cererii de retrocedare nr. x/17.01.2006, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România deținea în Babadag, județul Tulcea un imobil teren (1240 mp) și construcție cu destinația biserică (160 mp).

În schimb, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.07.1938, procesul-verbal de constatare nr. x/27.07.1941 și procesul-verbal de revizuire nr. x/4.02.1941, anexate adresei nr. x/15.11.2011, fac referire la un imobil situat în Tulcea, str. x, în suprafață de 218 mp, având destinația de loc viran.

Or, este evident că în baza acestor înscrisuri nu se poate ajunge la concluzia că imobilul descris în nota de evaluare de la dosar fond, situat în Babadag, județ Tulcea, este același cu imobilul situat în Tulcea, str. x, descris în actele depuse în probațiune la dosarul de fond și nici că titulara cererii ar fi îndreptat o eroare materială conținută de cererea inițială.

În raport de aspectele reținute, instanța de control judiciar apreciază că nu există dubii asupra manifestării de voință a solicitantei, prin adresa depusă în anul 2011 aceasta înțelegând să solicite un alt imobil (situat la o altă adresă și în altă localitate), față de cel solicitat spre restituire prin cererea inițială de retrocedare, depusă în anul 2006.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că argumentele recurentei referitoare la presupusa eroare materială îndreptată prin adresa din anul 2011, sunt nefondate, întrucât, această adresă nu reprezintă o precizare a cererii inițiale, din moment ce recurenta a schimbat în totalitate obiectul cererii, între cele două imobile neexistând nicio legătură.

În ceea ce privește termenul de depunere a cererilor de retrocedare, Înalta Curte constată că au fost acordate de către legiuitor două termene distincte în acest sens.

Un prim termen pentru depunerea cererilor de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, prevăzut în art. 1 alin. (5) din acest act normativ, a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței de urgență a guvernului, Legea nr. 501/2002, termen care a fost prelungit cu 30 de zile, prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004. Acest prim termen de depunere a cererilor de retrocedare a expirat la data de 2 martie 2003.

Prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a stipulat un nou termen de 6 luni pentru depunerea cererilor de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar acest termen s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2006.

Contrar celor exprimate de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar apreciază, raportat la prevederile legale sus enunțate, că, atâta timp cât adresa nr. x/15.11.2011 nu reprezintă o precizare a cererii inițiale, aceasta a fost depusă cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează termenul legal înăuntrul căruia trebuia formulată cererea de retrocedare.

În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că cele două cereri ulterioare (din 2009 și 2011), formulate de reclamantă, nu constituie cereri precizatoare ale cererii inițiale, întrucât se aduc precizări/completări în referire la imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat inițial, ci reprezintă cereri modificatoare, prin care se schimbă chiar obiectul cererii de retrocedare, echivalând astfel cu noi cereri de retrocedare, fiind formulate cu depășirea termenului limită de depunere a cererilor de retrocedare - 25.01.2006, care este un termen de decădere.

Concluzionând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă, instanța de fond făcând o corectă analiză a naturii și efectelor juridice ale adresei nr. x/15.11.2011, în raport cu textele de lege incidente.

În raport de această împrejurare, se reține ca fiind esențial în cauză că, relativ la imobilul situat în Babadag, județul Tulcea, pentru a cărui retrocedare s-a formulat în termenul legal o cerere în acest sens, nu s-a făcut dovada preluării acestui imobil în condițiile art. 1 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000 și nici a momentului în care ar fi avut loc această preluare, pentru a se putea stabili raportat la aceasta existența dreptului de proprietate la momentul preluării, așa cum impun dispozițiile actului normativ ce constituie temei al acțiunii reclamantei.

Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante în sensul că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumția existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat.

Deși în cursul judecății la fond, urmare încuviințării probei cu înscrisuri, au fost depuse acte de către instituțiile competente, acestea nu se referă la imobilul din cererea inițială, ci la imobilul aferent adresei din anul 2011, depusă cu nerespectarea termenului de decădere prevăzut de legiuitor (25.01.2006).

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, iar măsura dispusă de autoritatea intimată prin decizia atacată este legală, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind găsit nefondat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România împotriva sentinței civile nr. 159 din 23 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2019.