ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1575 din 4 iulie 2018 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în baza art. 337 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 20 septembrie 2014).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., s-a interzis inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a conduce autovehicule din categoriile "A" și "B" pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii sau considerarea ca executată.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., aceleași drepturi au fost interzise inculpatului A. ca pedeapsă accesorie în condițiile art. 65 alin. (3) C. pen.

Conform art. 40 alin. (2) C. pen., s-a constatat că infracțiunea din cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova, definitivă prin neapelare.

Potrivit art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea executării pedepsei rezultante de 2 ani și 4 luni închisoare sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016 (fapte din 7 martie 2016).

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016, în pedepsele componente, astfel:

- 1 an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri (faptă din 7 martie 2016 - două acte materiale), prevăzută de art. 259 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

- 2 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de luare de mită (faptă din 7 martie 2016), prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., și pedeapsa complementară vizând interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a ocupa funcția de polițist, pe o perioadă de 1 an de la data de 5 iulie 2016.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare.

Conform art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 272 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunța astfel, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al judecății, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatului A. care, în data de 20 septembrie 2014, după ce în jurul orelor 13:00 a condus pe drumul de exploatare situat paralel cu drumul județean 144 și apoi pe drumul județean 144, pe raza județul Prahova, autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x și apoi la orele 14:05 a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest în timp ce se afla în sediul Postului de Poliție Ariceștii Rahtivani, s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, părăsind perimetrul Postului de Poliție, deși organele de poliție îi solicitaseră în mod expres să se deplaseze cu aceștia la o unitate spitalicească în scopul arătat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

Instanța de fond a reținut că probele administrate în cauză evidențiază realizarea elementului material specific infracțiunii, constând în refuzul conducătorului auto de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, iar săvârșirea faptei a avut ca urmare imediată o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de dispozițiile care stabilesc regimul circulației pe drumurile publice.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a acționat cu intenție directă, întrucât a avut reprezentarea faptei sale și a consecințelor acesteia, prevăzând rezultatul socialmente periculos, care apare ca inevitabil din momentul începerii săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material, și urmărind producerea acestui rezultat.

Ca urmare, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că fapta săvârșită de inculpat există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța de fond a dispus condamnarea sa la pedeapsa menționate în dispozitivul hotărârii, la a cărei individualizare a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel inculpatul A., care a criticat, în esență, hotărârea primei instanțe sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, arătând că fapta, așa cum a fost dedusă judecății, nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispozițiile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât nu există corespondență între norma de incriminare și starea de fapt pentru care a fost trimis în judecată, respectiv pentru aceea că, în data de 20 septembrie 2014, a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest. S-a susținut că această faptă era incriminată doar prin O.U.G. nr. 195/2002, iar nu și în actualul C. pen.

Totodată, a învederat că nu se poate dispune condamnarea pentru fapta de sustragere de la recoltarea de probe biologice de sânge, având în vedere, pe de o parte, mențiunile de la pagina 3 din rechizitoriu, în sensul că "i s-a adus la cunoștință că urmează a fi condus la spitalul județean de urgență în vederea recoltării de probe biologice, fiind invitat să aștepte, și acesta a plecat", iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 190 alin. (8) C. proc. pen., care impun luarea consimțământului printr-o declarație expresă, procedură care, în speță, nu a fost urmată.

În plus, s-a subliniat că infracțiunea prevăzută de art. 337 C. pen. se consumă la momentul constatării de către agentul de poliție a refuzului ori la cel al constatării sustragerii de la prelevarea de probe biologice, relevant, din perspectiva întrunirii elementelor constitutive a infracțiunii, fiind momentul la care a încetat calitatea de conducător auto ca și subiect activ al acestei fapte penale. Or, în opinia apărării, trecerea unui interval de timp mai mare de 4 ore de la momentul în care se presupune că a condus autovehiculul făcea imposibilă, din motive neimputabile inculpatului, stabilirea în mod corect a alcoolemiei, indiferent de modalitatea în care aceasta se realiza (prin suflarea în aparatul etilotest ori recoltarea de probe biologice).

S-a mai susținut că, în condițiile în care nu a existat o solicitare expresă a organelor de poliție de a-și da consimțământul la recoltarea de probe biologice ori de a sufla în aparatul etilotest, atitudinea inculpatului A. nu poate fi circumscrisă formei de vinovăție a intenției directe sau indirecte, așa cum impun dispozițiile art. 337 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 1575 din 4 iulie 2018 pronunțată de Judecătoria Ploiești, care a fost desființată în parte și, în consecință:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentința apelată în pedepsele componente, respectiv 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată în cauză pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice (faptă din data de 20 septembrie 2014), 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri și 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, ultimele două pedepse fiind aplicate prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la 5 iulie 2016.

A fost menținută anularea suspendării executării pedepsei rezultante de 2 ani și 4 luni închisoare sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5 iulie 2016 (fapte din 7 martie 2016).

A fost redusă pedeapsa aplicată în cauză inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, de la 2 ani și 6 luni închisoare la 1 an închisoare (maxim, neagravare).

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 294 din 15 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin neapelare la 05 iulie 2016, cu pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în cauză, și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pe o durată de 2 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. d) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii, respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 alin. (1) C. pen., care se calculează de la data de 5 iulie 2016, potrivit art. 97 alin. (2) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune Prahova, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus inculpatului A. obligația de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere condamnatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de zile la Primăria comunei Ariceștii Rahtivani, județul Prahova, sau la Școala gimnazială din comuna Ariceștii Rahtivani, județul Prahova.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pentru a se pronunța în acest sens, făcând propria analiză a materialului administrat în cauză pe parcursul procesului penal, inclusiv în apel, Curtea a reținut că, din declarațiile martorilor B., C. și D., rezultă, în mod indubitabil, că A. a condus, la data de 20 septembrie 2014, autoturismul său marca x cu nr. x pe drumurile publice pe raza com. Ariceștii Rahtivani, astfel că a avut calitatea de conducător al unui vehicul, element esențial în comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

Analizând în continuare conținutul constitutiv al infracțiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., Curtea a reținut că niciun act normativ nu impune, ca și condiție esențială pentru reținerea acestei infracțiuni, existența unui consimțământ pe care organul constatator ar fi obligat să i-l ceară persoanei suspectată de comiterea unei astfel de fapte penale, fiind nefondată apărarea inculpatului sub acest aspect.

Deopotrivă, s-a arătat că, din declarațiile martorilor E. și F., a rezultat că primul i-a solicitat numitului A. să fie testat cu aparatul etilotest, însă acesta a refuzat pe motiv că nu el a condus autoturismul, dar și că i s-a adus la cunoștință că urmează să fie supus recoltării de probe biologice de sânge și a fost poftit să aștepte afară în vederea conducerii la Spitalul Județean Ploiești, aceste aspecte fiind confirmate de martorii C., B. și D.. Curtea a apreciat că, din aceste împrejurări, rezultă că refuzul inculpatului A. de a fi testat cu aparatul etilotest și părăsirea proximității Postului de Poliție prin plecarea la domiciliu, ceea ce echivalează cu sustragerea de le recoltarea solicitată de cei doi lucrători de poliție, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Instanța de apel a considerat, de asemenea, că nu este incidentă în speță Decizia Curții Constituționale nr. 732/2014, invocată de inculpat, întrucât se referă la dispozițiile art. 336 alin. (1) și (3) C. pen., iar nu la refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive.

În plus, s-a arătat că invocarea unei perioade mari de aproximativ 4 ore, presupus a fi trecută între momentul conducerii autoturismului și cel al refuzului sau sustragerii, nu influențează elementele de tipicitate ale infracțiunii, putând fi, cel mult, reținută în favoarea inculpatului, dacă acesta s-ar fi supus prelevării de mostre biologice.

Pe de altă parte, Curtea a reținut ca fiind întemeiată apărarea inculpatului A. în ceea ce privește nerespectarea principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 418 C. proc. pen., în al doilea ciclu procesual.

Astfel, s-a arătat că prin Sentința nr. 541 din 11 martie 2016, pronunțată inițial în cauză, A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În apelul declarat, parchetul a criticat, în esență, sentința menționată, pentru greșita interzicere în privința inculpatului A. a dreptului de a alege prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen., nefiind formulate critici vizând cuantumul pedepsei principale aplicate.

Curtea a subliniat că, desființându-se sentința doar sub aceste aspecte, instanța de fond în următorul ciclu procesual nu putea aplica inculpaților pedepse principale într-un cuantum majorat deoarece o asemenea modalitate contravine dispozițiile art. 418 C. proc. pen.

Ca urmare, instanța de apel a dispus condamnarea inculpaților conform dispozitivului.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la 14 ianuarie 2020, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales G., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, a învederat că infracțiunea prevăzută de art. 337 C. pen. are două variante alternative de săvârșire, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de probe biologice, neputându-se reține ambele variante atunci când fapta este comisă prin același act material de aceeași persoană, așa cum este cazul în speță. A mai arătat că, încă din cursul anchetei, dosarul a fost instrumentat greșit, dispunându-se trimiterea în judecată pentru refuzul de a fi testat cu aparatul etilotest, faptă ce este abrogată.

În plus, a precizat că, în conformitate cu dispozițiile art. 190 C. proc. pen., consimțământul la examinare/recoltare al persoanei nu poate fi prezumat, ci el trebuie solicitat întotdeauna în scris, fiind vorba de o normă imperativă. Or, în cauză nu există niciun proces-verbal care să ateste, în scris, lipsa consimțământului de a se recolta probele, așa încât nu se poate reține infracțiunea în varianta refuzului. Nici cea de-a doua variantă, a sustragerii de la prelevare probe, nu poate fi reținută, întrucât, în această situație, este necesar ca activitatea de recoltare să se desfășoare legal, ceea ce presupune luarea în prealabil a declarației scrisă de consimțământ, declarație care, însă, lipsește din culpa exclusivă a organelor de cercetare.

La data de 23 ianuarie 2020, același inculpat, prin avocat H., a depus o nouă cerere de recurs în casație, invocând același caz de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv refuzul de a se supune testării aerului expirat cu aparatul etilotest în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost abrogată la 1 februarie 2014, nefiind preluată în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 337 C. pen. pentru care a fost condamnat.

Prin Încheierea din data de 27 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, fixându-se termen de judecată la data de 26 martie 2020, termen care, în baza art. 353 alin. (10) C. proc. pen., a fost preschimbat pentru data de 4 iunie 2020, prin Rezoluția din 16 martie 2020, având în vedere Ordinul nr. 71 din 3 martie 2020, forma consolidată la data de 13 martie 2020, Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 ale președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și situațiile obiective relevate în conținutul Hotărârii nr. 191 din 10 martie 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul inculpat A. și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că, fapta pentru care a fost trimis în judecată, respectiv refuzul de a se supune testării aerului expirat cu aparatul etilotest în vederea stabilirii alcoolemiei, a fost abrogată la 1 februarie 2014, nefiind preluată în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 337 C. pen. pentru care a fost condamnat, precum și că această infracțiune are două variante alternative de săvârșire, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de probe biologice, neputându-se reține ambele variante atunci când fapta este comisă prin același act material de aceeași persoană, așa cum este cazul în speță.

De asemenea s-a susținut că, în cauză, nu există niciun proces-verbal care să ateste, în scris, lipsa consimțământului de a se recolta probele având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 190 C. proc. pen., consimțământul la examinare/recoltare al persoanei nu poate fi prezumat, ci el trebuie solicitat întotdeauna în scris, fiind vorba de o normă imperativă, împrejurare în care nu se poate reține săvârșirea infracțiunii în varianta refuzului. Nici cea de-a doua variantă, a sustragerii de la prelevare probe, nu poate fi reținută, întrucât, în această situație, este necesar ca activitatea de recoltare să se desfășoare legal, ceea ce presupune luarea în prealabil a declarației scrisă de consimțământ, declarație care, însă, lipsește din culpa exclusivă a organelor de cercetare

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Astfel, în speță, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., constând, în esență, în aceea că, în data de 20 septembrie 2014, după ce în jurul orelor 13:00 a condus pe drumul de exploatare situat paralel cu drumul județean 144 și apoi pe drumul județean 144, pe raza jud. Prahova, autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x și apoi la orele 14:05 a refuzat să fie testat cu aparatul etilotest în timp ce se afla în sediul Postului de Poliție Ariceștii Rahtivani, s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, părăsind perimetrul Postului de Poliție, deși organele de poliție îi solicitaseră în mod expres să se deplaseze cu aceștia la o unitate spitalicească în scopul arătat.

Infracțiunea prevăzută de art. 337 C. pen., introdusă în noua codificare prin Legea 286/2009, constă în refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive.

Comparând textul incriminator din actuala codificare cu reglementarea existentă în art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, se remarcă existența unor schimbări menite să simplifice norma de incriminare, în sensul că dintre cele trei modalități normative prevăzute în reglementarea anterioară, noul C. pen. a păstrat numai două, fiind eliminată modalitatea împotrivirii, din considerente de inutilitate, deoarece aceasta poate fi inclusă în conținutul modalității refuzului.

Se observă că elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., poate fi realizat fie prin modalitatea refuzului, fie prin cea a sustragerii de la activitatea de prelevare a unor mostre biologice; în timp de modalitatea refuzului trebuie să fie precedată de o solicitare expresă, refuzul propriu zis probându-se prin procesul-verbal de consemnare, sub semnătura făptuitorului, sau prin intermediul unor martori care semnează respectivul document, sustragerea subiectului activ presupune o activitate de eschivare a acestuia, fără existența unei respingeri exprese a solicitării organelor de poliție.

Raportând considerațiile teoretice expuse mai sus la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată, contrar susținerilor apărării, că fapta pentru care recurentul a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare, nu este refuzul inculpatului de a se supune testării cu alcooltestul, respectiv refuzul de a se stabili nivelul de alcool în aerul expirat, ci constă în aceea că, după ce i s-a pus în vedere că trebuie să meargă la spital însoțit de polițiști pentru prelevarea de probe biologice, acesta a părăsit sediul poliției și s-a sustras de la această operațiune, împrejurare consemnată în procesul-verbal de constatare din data de 20 septembrie 2014, privind sustragerea inculpatului A. de la recoltarea probelor de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.

De altfel, refuzul de a se supune testării cu alcooltestul este relatat de procuror în cuprinsul actului de sesizare și preluat de instanțele de judecată în descrierea situației de fapt, doar pentru încadrarea faptei în context, astfel cum este prezentat amplu și conflictul anterior ajungerii la sediul secției de poliție, care, însă, nu a făcut obiectul judecății în prezenta cauză.

Totodată se constată că obiectul judecății a fost delimitat atât în actul de sesizare a instanței, cât și în cele reținute de instanța de fond:

"întrucât inculpatul a refuzat testarea, i s-a solicitat să fie condus la spital în vederea recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, fiind invitat să aștepte în fața postului, moment în care, după ce au ieșit, s-a constatat că plecase. A fost contactat telefonic însă a refuzat să se mai întoarcă pentru finalizarea activității.", precum și de cea de apel, în sensul că "părăsirea proximității Postului de Poliție prin plecarea la domiciliu echivalează cu sustragerea de le recoltarea solicitată de cei doi lucrători de poliție întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Mai mult, la rubrica în drept, s-a reținut că fapta inculpatului "care s-a sustras de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei părăsind perimetrul postului de poliție, deși organele de poliție îi solicitaseră expres să se deplaseze la o unitate spitalicească".

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa consimțământului de a se recolta probele biologice, în formă scrisă, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că, în realitate, s-a invocat lipsa unui înscris din care să rezulte refuzul de a se supune prelevării de mostre biologice, tinzându-se la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, încercând să se dovedească că recurentul nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casație, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres și limitativ prevăzute de lege.

Totodată, așa cum s-a arătat anterior, în sarcina recurentului s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 337 C. pen. în varianta sustragerii de la recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, modalitate a elementului material al laturii obiective care nu presupune existența unei respingeri exprese a solicitării organelor de poliție. De altfel, nici măcar Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., dar nici un alt act normativ cu aceeași forță legislativă adoptat ulterior, nu impune ca și condiție esențială pentru existența acestei infracțiuni a unui consimțământ pe care organul constatator ar fi obligat să solicite persoanei suspectată de comiterea unei astfel de fapte penale.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. întrucât fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. este prevăzută de lega penală și constituie infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casație formulat împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și să oblige recurentul, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1180 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM