ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2737/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 72/2016 din 9 martie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând fondul cauzei, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată și completată, în sensul anulării Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015 întocmit în cadrul lucrării A.N.I. nr. x/A/II/03.03.2015, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, reclamantul arată că prin Raportul de evaluare nr. x/13.10.2015 intimata-pârâtă a constatat încălcarea de către recurentul-reclamant a regimului conflictului de interese, ca urmare a încheierii convenției civile nr. 941/16.03.2009 între Biroul Parlamentar Circumscripția Electorală nr. 13 Cluj, colegiul uninominal nr. 3 și B., reclamantul deținând funcția de deputat în Parlamentul României cu începere din data de 19.12.2008, sens în care s-a constatat încălcarea de către reclamant a regimului conflictului de interese prevăzut de art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003.

Susține că hotărârea recurată este nelegală, prin aceasta făcându-se o analiză și o aplicare greșită a normelor de drept incidente cauzei, fără a se analiza, în concret, criticile de nelegalitate formulate de către reclamant.

De asemenea, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivității atât sub aspectul aplicării Legii nr. 95/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor raportat la momentul încheierii contractului civil, cât și sub aspectul aplicării dispozițiilor Legii nr. 176/2010, cu privire la situații născute anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Consideră că interdicțiile din materia conflictelor de interese sunt de strictă aplicare și interpretare, întrucât reprezintă limitări ale capacității de exercițiu a unei persoane ce ocupă o demnitate publică, dar se extind și asupra capacității de exercițiu ale unor categorii de persoane predeterminate de dispozițiile legale, motiv pentru care orice restrângere a unor drepturi trebuie să fie în mod expres determinată prin dispozițiile legale, conform art. 53 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituția României.

În aceleași mod, consideră că sancțiunile ori măsurile administrative trebuie să se dispună numai pentru încălcarea unor interdicții expres determinate de lege, cu respectarea cerințelor previzibilității, clarității și caracterului accesibil al legii, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Mai arată că interdicția trebuie apreciată la data la care a luat naștere situația respectivă, în speță, la data încheierii contractului civil - 16.03.2009, astfel că prin Raportul de evaluare și prin hotărârea instanței de fond trebuia identificată norma prohibitivă care interzice în mod expres încheierea acestui contract, verificând și probând dacă prin acesta s-a influențat în concret îndeplinirea cu obiectivitate de către reclamant a atribuțiilor ce îi reveneau.

Susține că nici instanța de fond și nici intimata nu au contestat competența ori pregătirea profesională a d-nei B. ori faptul că serviciile ce fac obiectul contractului civil au fost în mod efectiv prestate și nu există nicio probă sau susținere a intimatei în sensul că ar fi existat vreo influență concretă asupra reclamantului în îndeplinirea de către acesta a atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de deputat.

Consideră că, în speță, conflictul de interese a fost apreciat printr-o analogie și extindere a sferei de aplicare a prevederilor art. 38 din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data încheierii contractului civil) care se referea la încheierea contractelor de muncă și nu la contractele civile. Interdicția privind încheierea contractelor civile a fost introdusă în mod expres prin Legea nr. 219/2013 care modifica art. 38 din Legea nr. 96/2006, prin introducerea alin. (6

2

), dispoziții care au intrat în vigoare la data de 22.08.2013, respectiv după încheierea contractului civil și chiar după încetarea acestuia, motiv pentru care apreciază că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță. În același sens este și Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaților și Senatului publicată în Monitorul Oficial al României nr. 32/C/30.10.2015, cu efecte obligatorii, conform art. 56 din Legea nr. 96/2006 coroborat cu art. 9 C. civ., dar cu privire la ale cărei efecte instanța de fond nu s-a pronunțat, deși hotărârea are caracter obligatoriu.

Consideră că instanța de fond a aplicat în mod retroactiv dispozițiile legii civile, extinzând interdicția introdusă prin Legea nr. 219/2013 la o situație juridică născută anterior intrării sale în vigoare, contrar principiului neretroactivității legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Recurentul-reclamant susține că la data încheierii contractului civil nu exista interdicția încheierii acestuia și, mai mult, prin chiar faptul că prin Legea nr. 219/2013 se introduce noțiunea de contract civil, alături de noțiunea de contract individual de muncă, rezultă că cele două contracte au un caracter distinct și au fost reglementate în mod distinct sub aspectul interdicției de încheiere a acestora.

Referitor la susținerile instanței de fond arată că reclamantul nu a avizat, încheiat ori angajat pe B. în baza unui contract individual de muncă ci a unui contract civil, astfel că argumentația instanței de fond în legătură cu pretinsa încheiere/avizare a contractului individual de muncă nu are legătură cu speța dedusă judecății, întrucât contractul civil nu intra în sfera de aplicare a interdicției reglementate de art. 38 din Legea nr. 95/2006. Consideră că nu pot fi reținute nici argumentele instanței de fond referitoare la existența conflictului de interese în condițiile în care contractul civil ar fi fost încheiat în perioada în care Legea nr. 161/2003 era în vigoare, deoarece dispozițiile acesteia nu conțin interdicții cu privire la senatori și deputați, aceasta reprezentând dreptul comun în materia incompatibilităților/interdicțiilor pentru funcțiile/demnitățile publice, care se completează cu dispozițiile legilor speciale, cum ar fi Legea nr. 96/2006, astfel că suntem în prezența unei interdicții/incompatibilități numai dacă prin legi speciale acestea sunt stabilite în mod expres. Or, Legea nr. 161/2003 nu stabilește incompatibilității/interdicții specifice în cazul senatorilor și deputaților.

În ceea ce privește susținerea că hotărârea instanței de fond este contrară principiului neretroactivității legii civile din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr. 176/2010, arată că prima instanță nu a contestat că încheierea contractului civil a fost realizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 și nici că prevederile Legii nr. 176/2010 au fost aplicate cu privire la situații juridice născute anterior intrării sale în vigoare, sens în care apreciază că instanța de fond a validat în mod nelegal aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, deoarece nu este relevant că un alt act normativ distinct ar fi produs deja efecte juridice.

Consideră că prevederile Legii nr. 176/2010 pot fi aplicate exclusiv situațiilor născute după intrarea sa în vigoare, în acest sens fiind și Decizia nr. 1350/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța de fond, în mod nejustificat, nu s-a pronunțat asupra criticilor reclamantului în ceea ce privește nulitatea Raportului de evaluare în considerarea caracterului formal al procedurii de evaluare, deturnarea procedurii de la scopul și principiile avute în vedere de legiuitor și lipsa elementului esențial de valabilitate privind data. În ceea ce privește lipsa sesizării valabile în sensul prevederilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 și nerespectarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 176/2010, arată că analiza instanței de fond este contrară realității.

Susține că în speță, contrar celor reținute de instanța de fond, data comunicării către reclamant a informării și a invitației de a prezenta un punct de vedere, conform art. 13 din Legea nr. 176/2010, este 04.08.2015, comunicare emisă de ANI sub nr. x/29.07.2015, aspect recunoscut chiar de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării. Arată că în raport de ambele date anterior menționate, toate informațiile valorificate prin Raportul de evaluare erau deja obținute de către ANI, inclusiv informațiile care nu au un caracter public, iar după această dată, singurul act de procedură realizat a fost cel final, de emitere a Raportului de evaluare, fiind încălcat astfel art. 13 din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare fiind întocmit exclusiv pe baza informațiilor nepublice obținute înainte de data transmiterii informării și invitației de a prezenta un punct de vedere.

Arată că aceste aspecte, precum și caracterul formal al procedurii de evaluare și încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 cu privire la sesizarea ANI, sunt confirmate de cronologia activităților. Astfel, la data de 16.02.2015 a fost înregistrată la ANI sesizară anonimă a unui grup de deputați, ce a stat la baza declanșării procedurilor de verificare și care a fost depus la dosarul cauzei, astfel că sesizarea nu s-a realizat din oficiu, ci în baza unei sesizări anonime, ce nu îndeplinește și cerințele art. 12 din Legea nr. 176/2010, nefiind aptă să stea la baza declanșării procedurii. Cu toate acestea, sesizarea anonimă a primit număr de înregistrare - 8943/6/II/03.03.2015, la aceeași dată cu data la care s-a înregistrat lucrarea nr. x/A/II/03.03.2015. La data de 16.02.2015, când s-a înregistrat sesizarea anonimă, ANI a solicitat prin adresa nr. x/16.02.2015 înregistrată la Cabinetul secretarului general al Camerei deputaților sub nr. 2/410 C. pen./16.02.2015 documentele enumerate în adresa de răspuns a Cabinetul secretarului general al Camerei deputaților nr. 2/x/02.03.2015. Precizează că ANI a refuzat să depună la dosar adresa nr. x/16.02.2015.

La data de 03.03.2015, prin adresa Cabinetul secretarului general al Camerei deputaților nr. 2/x/02.03.2015, înregistrată la ANI sub nr. x/03.03.2016 s-au comunicat informațiile solicitate.

Ulterior, la data de 03.03.3015, cu nr. x/A/II/03.03.2015 ANI a întocmit Nota cu propunere de sesizare din oficiu, fără a se cunoaște data aprobării și avizării acestei note, astfel încât sesizării din oficiu îi lipsește data aprobării, element esențial de valabilitate, în lipsa căruia sesizarea din oficiu nu produce efecte juridice. La data de 10.03.2010 reclamantul a fost informat cu privire la declanșarea procedurilor de evaluare, fără a fi invitat să-și prezinte pct. de vedere, conform art. 13 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 176/2010, iar pe de altă parte, arată că la data de 10.03.2010, toate informațiile cu caracter nepublic pe care se bazează Raportul de evaluare erau deja la dispoziția ANI, fiind comunicate din data de 03.03.2010 prin Adresa de răspuns a Cabinetul secretarului general al Camerei deputaților nr. 2/x/02.03.2015, înregistrată la ANI sub nr. x/03.03.2016.

Mai arată că la data de 09.03.2015, prin adresa nr. x/09.03.2015, ANI a solicitat Direcției pentru evidența populației comunicarea datelor de identificare ale reclamantului și informații privind gradele de rudenie dintre acesta și mai multe persoane, inclusiv soția sa, iar la data de 10.03.2010 reclamantului i s-a comunicat de către intimată declanșarea procedurilor de evaluare. La data de 28.04.2015 s-au solicitat Camerei Deputaților documente și informații privindu-l pe reclamant, funcția deținută de către soția sa, copia contractului civil și veniturile realizate de aceasta, iar prin adresa Cabinetului secretarului general al Camerei deputaților nr. 2/2386/15.05.2015, s-a comunicat faptul că documentele și informațiile solicitate au fost transmise prin adresa Cabinetului secretarului general al Camerei deputaților nr. 2/x/02.03.2015.

La data de 22.05.2015, ANAF-DGRFP Cluj a transmis ANI informațiile privind veniturile reclamantului și ale soției sale, iar la data de 04.08.2015 i s-a comunicat informarea și invitația conform art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 176/2010 de a prezenta un punct de vedere, iar la data de 19.08.2015, sub nr. x/19.08.2015, ANI a înregistrat pct. său de vedere.

Susține că la data de 13.10.2015 Raportul a fost înregistrat în evidențele ANI sub nr. x/13.10.2015, aceasta nefiind data la care raportul a fost emis, data emiterii nefiind cuprinsă în respectivul raport.

Consideră că procedura de evaluare a avut un caracter formal, fără a fi realizată o analiză concretă și aplicată a situației reclamantului ori a dispozițiilor legale relevante, astfel că procedura de evaluare și raportul emis sunt viciate și lovite de nulitate absolută, procedura fiind derulată cu încălcarea principiilor legalității, confidențialității, imparțialității, independenței operaționale, a dreptului la apărare. Astfel, arată că informațiile nepublice au fost solicitate și obținute de către ANI anterior datei de 04.08.2015, când reclamantului i s-a comunicat informarea și invitația conform prevederilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 176/2010 de a prezenta un punct de vedere, devenind incidentă nulitatea absolută reglementată de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ce afectează nu doar actele efectuate până la data informării și invitației, ci însuși raportul emis.

Recurentul-reclamant susține că în mod neîntemeiat instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivelor de nulitate astfel invocate în ceea ce privește Raportul de evaluare, din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 176/2010 privind nelegala sesizare și nici asupra celor referitoare la nulitatea raportului de evaluare pentru lipsa datei întocmirii.

Susține că a rămas nesancționată depunerea la dosar de către ANI a două forme ale aceluiași act administrativ, respectiv una atașată întâmpinării din fața instanței de fond, care nu cuprinde data emiterii raportului, ci doar data la care a fost înregistrat în evidențele ANI, iar cea de-a doua, având inserată data de 13.10.2015 în cuprinsul titlului, depusă ca urmare a solicitării instanței de judecată de a se depune actele care stau la baza Raportului de evaluare. Consideră că această împrejurare este de natură a atrage nulitatea absolută a actului administrativ, deoarece data raportului de evaluare nu poate fi considerată ca fiind cea menționată în cuprinsul numărului de înregistrare al Raportului, x/13.10.2015, deoarece aceasta reprezintă data la care a fost înregistrat Raportul în evidențele ANI și nu data emiterii actului, sens în care invocă uzanțele ANI în privința menționării datei.

De asemenea, susține că în spețe similare, instanțele de judecată au anulat rapoartele de evaluare întocmite de către ANI.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la competența sa de a verifica acte și fapte anterior înființării acestei instituții, intimata-pârâtă arată că în cauză nu este vorba despre o aplicare retroactivă a legii câtă vreme verificarea se raportează în interiorul perioadei prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010, respectiv în perioada de 3 ani după încetarea exercitării funcțiilor ori demnităților publice.

Consideră că în speță sunt incidente dispozițiile privind conflictul de interese, prevăzute de art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, având în vedere că recurentul-reclamant și-a angajat soția în cadrul propriului Birou Parlamentar.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/13.10.2015 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate, prin care s-a reținut încălcarea de către reclamant a prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, fiind identificate elemente privind conflictul de interese, întrucât reclamantul, deputat în Parlamentul României, în calitate de beneficiar, a încheiat cu B., soția acestuia, în calitate de prestator, contractul civil nr. x/16.03.2009, iar pentru activitatea prestată în cadrul Biroului Parlamentar al recurentului-reclamant, B., în calitate de consilier, a beneficiat de venituri salariale în cuantum de 61.512 RON.

Criticile formulate în calea de atac a recursului au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și vizează pe de o parte, încălcarea neretroactivității legii civile în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept incidente cauzei.

În ceea ce privește susținerea aplicării retroactive a Legii nr. 176/2010, Înalta Curte constată că acest principiu nu a fost încălcat, în condițiile în care, astfel cum s-a apreciat în mod constant în jurisprudența sa, A.N.I. efectuează, în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport cu dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003.

În speță, întreaga procedură s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din pct. de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate și încadrate juridic în prevederile Legii nr. 161/2003, în vigoare pe întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Procedura de evaluare și de constatare a conflictelor de interese se aplică tuturor situațiilor, chiar dacă, potrivit normelor de drept substanțial care le reglementează acestea s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010, astfel că susținerea recurentului în sensul că interdicția trebuia apreciată la data la care a luat naștere situația respectivă, în speță, la data încheierii contractului civil - 16.03.2009, este neîntemeiată, câtă vreme la acel moment existau în legislația internă prevederilor Legii nr. 161/2003, care la art. 70 stipulau că: "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative."

Or, în speță, recurentul-reclamant exercita o funcție de demnitate publică și, în consecință, aceste prevederi îi erau aplicabile.

Astfel, Înalta Curte reține că în perioada mandatului de deputat al reclamantului, 19.12.2008 - 19.12.2012, erau în vigoare dispozițiile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, dar și prevederile Legii nr. 96/2006.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, anterior modificării acesteia prin Legea nr. 219/2013, prevedea o serie de incompatibilități, dar și procedura declarării incompatibilității.

Prin adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, s-a reglementat la Titlul IV - Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice.

Având în vedere că Legea nr. 96/2006 nu conține nicio dispoziție referitoare la conflictul de interese, se aplică legea generală în această materie, respectiv Legea nr. 161/2003, care, conform art. 70 se referă la orice persoană care exercită o demnitate publică sau o publice publică.

Recurentul-reclamant a exercitat în perioada vizată funcția de deputat, care reprezintă o demnitate publică, fiind supus astfel regulilor conflictului de interese prevăzut de art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Modificarea Legii nr. 96/2006, prin Legea nr. 219/2013 și stipularea expresă în sensul că membrii familiei deputatului/senatorului ori rudele/afinii acestui până la gradul al III-lea nu pot fi angajați la biroul parlamentar nu are semnificația că anterior anului 2013 nu ar exista o asemenea interdicție, deoarece această interpretare conduce la lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 70 ce privesc conflictul de interese pentru funcțiile de demnitate publică.

O asemenea interpretare ar fi greșită și din perspectiva tehnicii legislative, căci nu se poate susține că, în ipoteza în care norma juridică nu conține alături de definiția instituției juridice și enumerarea tuturor cazurilor de conflict de interese, aceasta nu se poate aplica unei situații care nu este stipulată în mod expres.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate achiesa la susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond trebuia să țină seama de faptul că interdicția de angajare a rudelor/afinilor în cadrul birourilor parlamentare a fost adoptată abia prin Legea nr. 219/2013 privind modificarea Legii nr. 96/2006.

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în practica sa faptul că scopul reglementărilor ce fac obiectul Legii nr. 161/2003 și a Legii nr. 176/2010 a fost acela de asigurare a unui climat de integritate și de transparență în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuțiilor specifice funcției sau demnității publice în scop personal.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că angajarea de către recurent, în calitate de deputat, a soției sale în funcția de consilier la propriul birou parlamentar, a condus la existența conflictului de interese, recurentul-reclamant încălcând dispozițiile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora:

"Art. 70 - Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Art. 71 - Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public."

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat prima instanță că în speță interesul personal de natură patrimonială rezultă din direcționarea unor venituri din bugetul de stat către propria familie. Acest interes a influențat efectiv îndeplinirea obligației legate de alegerea imparțială a consilierului. În discuție nu sunt calitățile profesionale ale doamnei B. ci interesul public în îndeplinirea cu imparțialitate și obiectivitate a propriilor atribuții de parlamentar.

Înalta Curte apreciază că în aceste condiții, argumentele aduse de recurent - lipsa unor interdicții exprese sau a unor situații de conflict de interese determinate prin statut; lipsa unor reglementări specifice cu referire la consecințele ivirii unei situații de conflict de interese în îndeplinirea atribuțiilor de deputat sau senator; faptul că parlamentarii nu se puteau afla în situația reglementată de art. 70 din Legea nr. 161/2003; că nici instanța de fond și nici intimata nu au contestat competența ori pregătirea profesională a d-nei B. ori că serviciile ce fac obiectul contractului civil nu ar fi fost în mod efectiv prestate sau că ar fi existat vreo influență concretă asupra reclamantului în îndeplinirea de către acesta a atribuțiilor ce îi reveneau în calitate de deputat - nu prezintă relevanță deoarece condițiile conflictului de interese sunt pe deplin dovedite.

De asemenea, aspectul privind lipsa unei sesizări care să îndeplinească exigențele art. 12 din Legea nr. 176/2010 este nefondat, în condițiile în care Agenția Națională de Integritate avea dreptul să se sesizeze din oficiu cu privire la actele și faptele ce fac obiectul raportului de evaluare în condițiile aceluiași text de lege, iar în ceea ce privește presupusa lipsă a datei întocmirii raportului de evaluare, nici acest aspect nu poate fi reținut, raportul purtând data de 13.10.2015.

Din examinarea raportului de evaluare se reține că acesta nu are caracter pur formal, astfel cum în mod eronat susține recurentul-reclamant, ci cuprinde situația de fapt reținută, pct. de vedere al persoanei evaluate, evaluarea și analiza elementelor de conflict de interese, precum și jurisprudența relevantă în materie.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect netemeinicia motivelor de nulitate invocate de recurentul reclamant, situația reținută de ANI circumscriindu-se în sfera celor descrise de art. 70 din Legea nr. 167/2010 - dispoziție aplicabilă deputaților, folosul material care ar fi putut să-i influențeze îndeplinirea unor atribuții fiind reprezentat de obținerea veniturilor aferente funcției îndeplinite în cadrul biroului parlamentar de către soția reclamantului, plătită din bugetul Camerei Deputaților.

Totodată, se constată că aspectele invocate de către recurent prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 72/2016 din 9 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 72/2016 din 9 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2018.

GGC - GV