ÎCCJ, decizie (scj.ro #86938)

Delegarea atribuțiilor de conducere ale societății. Răspunderea solidară a administratorilor. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-          răspundere civilă delictuală

-          administrator

-          răspundere solidară

Legea nr. 31/1990, art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e), art. 144

1

, art. 155

1

C. proc. pen., art. 22

C. civ., art. 1201

Potrivit dispozițiilor art. 73 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Astfel, în cazul formulării de către administratorul căruia i-au fost delegate atribuțiile de conducere ale societății și față de care s-a stabilit, în soluționarea laturii civile a procesului penal, răspunderea față de societate, în baza art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, analiza instanței penale nefiind extinsă și la dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeași lege, a unor cereri de chemare în garanție a celorlalți membri ai consiliului de administrație, solidaritatea legală a acestora nu poate fi înlăturată prin aplicarea autorității de lucru judecat din hotărârea penală, în soluționarea cererilor de chemare în garanție nefiind incidente dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1187 din 26 martie 2014

Prin sentința nr. 239 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș s-au respins excepțiile necompetenței materiale, inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanție. Tribunalul, prin aceeași hotărâre, a admis în parte acțiunea reclamantei obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 414.239,2 lei, despăgubiri și dobânzi legale aferentei acestei sume și a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârât față de D.G. și R.I., obligându-i pe aceștia din urmă să-i plătească pârâtului suma de 138.079,75 lei, fiecare, și dobânzile legale aferente acestei sume.

Prima instanță de fond a mai dispus obligarea pârâtului și a chemaților în garanție la plata  cheltuielilor de judecată aferente.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția necompetenței materiale a Tribunalului Comercial Mureș este nefondată, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 144 și art. 72 – 73 din Legea nr. 31/1990, iar excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii este neîntemeiată, întrucât în ipoteza în care invitația la conciliere nu cuprinde temeiul de drept și actele pe care se întemeiază creanța, anulabilitatea actului se justifică doar dacă se deosebește o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanție, tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată în raport de dispozițiile art. 72 și 73 din Legea nr.31/1990, republicată, care prevăd că răspunderea administratorilor față de societate este solidară.

Pe fondul cauzei, prima instanță de fond a reținut că reclamanta societatea comercială a chemat în judecată pe pârâtul B.C., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societății, în calitatea pârâtului de administrator al acesteia, conform art. 155 din Legea nr. 31/1990, iar pârâtul a formulat cererea de chemare în garanție a numiților D.G. și R.I., în calitate de membrii ai consiliului de administrație.

Cât privește prejudiciul creat reclamantei, tribunalul a reținut că în perioada 1 octombrie 2002-29 februarie 2003 a avut loc o înrăutățire a capacității de plată a reclamantei datorită neexecutării obligațiilor asumate de trei societăți comerciale care nu și-au onorat obligațiile de plată ce le reveneau către reclamantă, creanțele împotriva acestor societăți nemaiputând fi în prezent recuperate. Pornind de la acest aspect, tribunalul a reținut răspunderea administratorilor în calitate de mandatari, în temeiul contractului de mandat comercial, față de societatea reclamantă reținând, între altele, că delegarea unora dintre atribuții directorului general nu exonerează de răspundere pe ceilalți membri ai consiliului de administrație.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta, pârâtul și chemata în garanție.

Prin decizia nr. 101/A din 5 decembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelurile declarate de reclamantă și pârâtul B.C. și a admis apelurile chemaților în garanție, schimbând în parte sentința atacată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a pârâtului B.C. în cererea de chemare în garanție și respingerii acestei cereri ca atare.

Prin decizia nr. 2724 din 23 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul B.C., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare  aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 12/A din 18 februarie 2013, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelurile chemaților în garanție și a admis apelul pârâtului B.C., schimbând în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat cu privire la cererea principală, având ca obiect plata sumei de 414.239,27 lei și a dobânzii, calculată până la data de 1 noiembrie 2007, pentru existența autorității de lucru judecat. Instanța de apel a obligat pârâtul B.C. la plata în favoarea reclamantei a dobânzii comerciale aferente sumei de 249.038,07 lei începând cu data de 2 noiembrie 2007 și până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanție, fiind obligați chemații în garanție la plata, în favoarea pârâtului B.C. a sumei de 83.012,69 lei fiecare și a dobânzii legale aferente începând cu data scadenței facturilor și până la achitarea integrală a debitului. Instanța de apel a obligat intimata-reclamantă și apelanții chemați în garanție la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, între momentul pronunțării deciziei casate prin decizia 2724/2012 a Î.C.C.J. și momentul rejudecării apelului, a fost pronunțată sentința penală nr. 517 din 7 mai 2010 a Judecătoriei Târgu Mureș rămasă definitivă prin decizia penală nr. 354 din 27 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul penal nr. xx72/320/2008, dosar penal ce a avut ca obiect, între altele, și acțiunea civilă formulată de partea civilă SC R. Mureș SA, în contradictoriu cu inculpatul B.C., acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 249.038,07 lei și a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței facturilor și până la data de 1 noiembrie 2007.

Curtea de apel a reținut că acțiunea civilă soluționată definitiv în procesul penal este identică din perspectiva obiectului, părților - SC R. Mureș SA și B.C.- și cauzei cu acțiunea civilă din prezenta cauză. S-a apreciat ca nefondată susținerea apelantei-reclamante în sensul că nu ar fi identic obiectul celor două cauze, deoarece în procesul penal s-a solicitat răspunderea pârâtului B.C. pentru gestiune frauduloasă, iar în prezenta cauză se solicită răspunderea acestuia, în calitate de administrator și director general, în baza Legii nr. 31/1990, republicată, întrucât în ambele acțiuni civile s-a solicitat răspunderea delictuală a pârâtului B.C., rezultată din calitatea sa de director general și administrator al reclamantei, pentru prejudiciile cauzate societății prin neîncasarea facturilor emise către societățile debitoare ale reclamantei.

Ca atare, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ. în soluționarea acțiunii formulate, reținând excepția autorității de lucru judecat și respingând  cererea pronunțată ca atare, întrucât pentru prejudiciul invocat de reclamantă există deja un  titlu executoriu reprezentat de hotărârea penală.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de apel a reținut, față de  conținutul deciziei de casare și față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., că se impune soluționarea pe fond a acesteia.

Curtea de apel a reținut că, față de conținutul hotărârii AGEA a reclamantei din data de 30 aprilie 1997, rezultă că D.G. și R.I., chemații în garanție, aveau calitatea de membri ai consiliului de administrație, având  obligația, în virtutea mandatului încuviințat de societate, să asigure buna gestiune a societății.

Instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care răspunderea pârâtului a fost definitiv stabilită prin hotărâre penală, chemații în garanție nu au dovedit că acestui pârât îi aparține culpa exclusivă în producerea prejudiciului și nu au înlăturat efectele solidarității răspunderii administraților prevăzută de Legea nr. 31/1990 republicată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, pârâtul și chemații în garanție,  criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate chematul în garanție D.G. și reclamanta au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut excepția autorității de lucru judecat doar în soluționarea cererii principale atâta timp cât în hotărârea penală se reține că singurul vinovat de producerea prejudiciului este pârâtul B.C. Ca atare, instanțele penale au tranșat problema unei eventuale răspunderi a altor persoane decât pârâtul, statuând că ceilalți membri ai consiliului de administrație, respectiv chemații în garanție, nu au absolut nicio culpă în producerea prejudiciului societății reclamante, singurul vinovat de producerea acestui prejudiciu fiind pârâtul.

Conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața  instanței civile, au arătat recurenții, astfel încât se impune respingerea cererii de chemare în  garanție pe fondul său.

Pe fondul cererii de chemare în garanție, au mai învederat recurenții, faptele generatoare de prejudiciu reclamantei derivă din neîndeplinirea obligațiilor pârâtului B.C. în calitate de administrator și mandatar al societății reclamate. Acestuia îi reveneau conform art. 144 din Legea nr. 31/1990 republicată, s-a arătat, obligații de prudență și diligență în luarea măsurilor adecvate pentru reducerea riscurilor în activitatea comercială și asigurarea capacității de plată a societății.

Recurentul D.G. a învederat că nu a avut nicio legătură cu operațiunile demarate de pârâtul B.C. cu cele trei societăți comerciale.

S-a mai arătat că acțiunea în răspundere împotriva administratorului este o acțiune socială, iar interesul

,

la rândul său, este unul social, or, în speță, societatea, prin adunarea generală, a înțeles să formuleze acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 republicată, doar împotriva unuia dintre administratori, respectiv, împotriva pârâtului B.C. Chiar dacă administratorul chemat în judecată se poate regresa împotriva celorlalți administratori, în temeiul art. 73 alin. (1) lit. e), este necesară dovedirea culpei acestora.

Recurentul chemat în garanție R.I. a arătat, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată, întrucât a ignorat dispozițiile statutului societății care au delegat conducerea curentă a societății către directorul general, pârâtul B.C. Ca atare, acest aspect coroborat cu caracterul personal al răspunderii penale și cu hotărârea instanței penale exclude solidaritatea administratorilor, probele administrate dovedind că membri ai consiliului de administrație au delegat atribuțiile de conducere pârâtului B.C.

Pârâtul B.C., a arătat recurentul-chemat în garanție, în calitate de director general, se ocupa efectiv de gestionarea societății reclamante și de încheierea contractelor, astfel încât nu poate fi reținută culpa chemaților în garanție pentru neexecutarea supravegherii impuse de funcția deținută, întrucât membrii consiliului de administrație au acționat doar în baza  informărilor și situațiilor financiare prezentate de directorul general.

Recurentul-chemat în garanție R.I. a mai arătat că în mod greșit instanța de apel nu a aplicat autoritatea de lucru judecat și în privința cererii de chemare în garanție, omițând să analizeze această cerere prin raportare la hotărârea penală. Astfel, instanțele penale au tranșat problema răspunderii penale a inculpatului B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă, prin care s-a cauzat același prejudiciu ce face obiectul cauzei civile de față. Ca atare, s-a stabilit că singurul vinovat de producerea prejudiciului este pârâtul B.C., iar hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, conform art. 22 C. proc. pen.

Recurentul a mai învederat că în mod nelegal instanța de apel a admis cererea de  chemare în garanție, în condițiile în care acțiunea principală a fost respinsă, întrucât, într-o atare ipoteză, cererea de chemare în garanție rămâne fără obiect și trebuie respinsă. Prin  urmare, instanța de apel a extins în mod nelegal consecințele răspunderii penale stabilită de instanța penală în sarcina pârâtului, sarcina acoperirii prejudiciului revenind, în final, altor persoane decât celor a căror răspundere a fost stabilită.

S-a mai învederat că, fără temei legal, instanța de apel a obligat alte persoane la plata dobânzilor legale începând cu data de 2 noiembrie 2007, deși până la 1 noiembrie 2007 aceste accesorii sunt plătite de o altă persoană – pârâtul B.C., conform hotărârii penale.

Recurentul-pârât B.C. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și obligarea chemaților în garanție la acoperirea prejudiciului creat societății reclamante, întrucât, în speță, a fost dovedită culpa exclusivă a acestora.

La termenul de astăzi, recurentul-pârât a învederat instanței de recurs că înțelege să nu achite taxa de timbru datorată, astfel încât, în baza dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 11 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicată, Înalta Curte a anulat recursul declarat de recurentul-pârât B.C. ca netimbrat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursurile declarate de reclamantă și chemații în garanție sunt nefondate, criticile de nelegalitate invocate în cele două cereri de recurs urmând a fi analizate concomitent, dată fiind identitatea acestora:

Legea nr. 31/1990 republicată, ca reglementare specială în materia societăților comerciale, instituie prin dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) regula solidarității răspunderii membrilor consiliului de administrație în îndeplinirea obligațiilor ce le revin față de societatea ai căror administratori sunt, în virtutea mandatului comercial ce le-a fost încredințat, conform art. 72 din aceeași lege. Așadar, dispozițiile legale menționate instituie o prezumție de solidaritate, prezumție care poate fi răsturnată prin dovada contrară, respectiv prin dovada existenței unor obligații conjuncte ce reveneau fiecărui administrator în parte.

Obligațiile membrilor consiliului de administrație, de a asigura o bună gestionare a intereselor societății ai căror administratori sunt, sunt calificate de art. 144

1

din Legea nr. 31/1990, republicată, ca obligații de prudență și diligență.

Sub aspect procesual, regula solidarității deschide posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție de către administratorul sau administratorii chemați în judecată pentru atragerea răspunderii prevăzută de dispozițiile art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, republicată, împotriva celorlalți membri ai consiliului de administrație.

Întrucât  prezumția legală a solidarității administratorilor poate fi răsturnată doar prin proba contrară, a culpei exclusive a administratorului/administratorilor chemați în judecată, sarcina probei este răsturnată, revenind chemaților în garanție obligația de a face dovada menționată.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte a reținut că cei doi recurenți - chemați în garanție susțin greșita aplicare a excepției autorității de lucru judecat de către instanța de apel doar cu privire la cererea principală, nu și cu privire la cererea de chemare în garanție, atâta timp cât prin hotărârea penală s-a stabilit culpa exclusivă a administratorului B.C.

Înalta Curte a respins acest motiv de recurs ca nefondat, reținând că instanța penală a analizat exclusiv răspunderea administratorului B.C. sub aspectul răspunderii civile față de societatea reclamantă, neputând face aprecieri cu privire la răspunderea solidară instituită de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu atât mai mult cu cât recurenții-chemați în garanție nu au făcut obiectul cercetării instanței penale.

Ca atare, întrucât în soluționarea laturii civile a procesului penal instanța penală a analizat exclusiv răspunderea pârâtului B.C. față de societate, în baza art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 republicată, nefiind extinsă analiza și la dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din aceeași lege, nu se poate reține că prin hotărârea penală ar fi fost dovedită cu autoritate de lucru judecat culpa exclusivă a administratorului B.C. și, deci, în plan procesual, ar fi fost răsturnată prezumția de solidaritate legală a membrilor consiliului de administrație. Faptul că instanța  penală a reținut că directorul general, administratorul cercetat penal, și-a încălcat dreptul de informare a celorlalți membri ai consiliului de administrație cu privire la operațiunile comerciale care au atras răspunderea penală a acestuia pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă, are relevanță probatorie doar sub aspectul răspunderii penale pentru infracțiunea menționată. Din punct de vedere stric al răspunderii civile întemeiată pe art. 155

1

din Legea nr. 31/1990, republicată, această reținere a instanței penale poate fi cel mult un început de probă, lipsit de valoarea probatorie în absența coroborării cu alte mijloace de probă, care nu înlătură obligația de prudență și diligență ce revine tuturor membrilor consiliului de administrație în gestionarea intereselor societății.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte a respins susținerile recurenților privind  neaplicarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat din hotărârea penală, în soluționarea cererilor de chemare în garanție nefiind incidente dispozițiile art. 22 C. proc. pen. Prin urmare, a fost respins și motivul invocat privind extinderea limitelor răspunderii penale stabilită de instanța penală și obligarea altor persoane la suportarea prejudiciului decât a acelei persoane a cărei răspundere a fost deja stabilită.

Înalta Curte a respins și motivul de recurs relativ la delegarea conducerii societății către directorul general și, deci, absența răspunderii chemaților în garanție, întrucât o atare delegare, uzuală în practică, nu duce la înlăturarea răspunderii celorlalți membri ai consiliului de administrație, față de dispozițiile art. 73 și art. 144

1

din Legea nr. 31/1990 republicată, în supravegherea derulării raporturilor juridice stabilite de societatea pe care o administrează și, implicit, în urmărirea încasării creanțelor acesteia. Atâta timp cât legea instituie o obligație de prudență și diligență a acestor persoane, încălcarea acestor obligații poate să îmbrace și forma inacțiunii prin neimplicarea și pasivitatea manifestată în îndeplinirea mandatului acordat de societate. Faptul că recurenții au înțeles să-și îndeplinească obligațiile pe baza situațiilor financiare prezentate de intimatul-pârât B.C. și că acesta a omis să-i informeze asupra anumitor aspecte nu reprezintă în sine o răsturnare a prezumției de solidaritate instituită de lege, contrar susținerilor recurenților.

Înalta Curte a respins ca nefondate și motivele de recurs relative la caracterul social al acțiunii recurentei-reclamante care a înțeles să acționeze exclusiv împotriva intimatului-pârât B.C., întrucât, astfel cum s-a arătat în considerentele anterioare, solidaritatea prevăzută de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, se manifestă, sub aspect procesual, tocmai prin posibilitatea deschisă administratorului chemat în judecată în temeiul art. 155

1

din lege, de a formula cereri de chemare în garanție împotriva celorlalți membri ai consiliului de administrație.

De altfel, solidaritatea prevăzută de lege este o formă de solidaritate pasivă, vizând cu precădere raporturile dintre codebitorii solidari.

Cât privește aceste raporturi, Înalta Curte nu poate reține nici susținerea relativă la  delegarea de către ceilalți membri ai consiliului  de administrație - chemații în  garanție a tuturor atribuțiilor de conducere a societății către intimatul-pârât, ceea ce ar exclude răspunderea recurenților - chemați în garanție. Faptul că prin art. 11 din Statutul societății s-au delegat directorului general atribuțiile de conducere curentă nu înlătură obligația recurenților -chemați în garanție de gestionare și supraveghere a intereselor economice ale societății ai căror  administratori sunt, astfel cum s-a arătat și anterior.

În ceea ce privește ultimul motiv de recurs invocat de recurentul - chemat în garanție R.I., relativ la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în garanție ca urmare a respingerii cererii principale, Înalta Curte a reținut că acesta este nefondat, întrucât cererea principală nu a fost respinsă pe fond, ci prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, întrucât acțiunea în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 155

1

din Legea nr. 31/1990 republicată, împotriva intimatului-pârât se soluționase deja printr-un alt titlu, în sensul admiterii și obligării la plata contravalorii despăgubirilor aferente prejudiciului creat. Susținerea aceluiași recurent relativă la obligarea altor persoane la plata dobânzilor legale aferente despăgubirilor, deși pe o perioadă anterioară fusese obligat doar intimatul-pârât, este superficială, întrucât, astfel cum reiese din dispozitivul deciziei atacate, toți membrii consiliului de administrație au fost obligați la plata dobânzii legale aferente debitului principal începând cu data emiterii facturilor și până la data plății efective.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursurile declarate de recurenții - chemați în garanție ca nefondate.