Decizia nr. 11/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 3434/2018 a Tribunalului București

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel. În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că depunerea unei cereri de constituire ca parte civilă, comunicată asiguratorului în procesul penal, nu echivalează cu formularea unei avizări de daună în condițiile Normei A.S.F. nr. 23/2004, principiul echipolenței actelor procesuale fiind de strictă interpretare. În acest sens, autorii recursului a arătat că avizarea de daună/cererea de despăgubiri reprezintă aducerea la cunoștința asigurătorului a evenimentului asigurat și a pretențiilor concrete ale victimei. Or, prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, asigurătorul ia cunoștință atât de evenimentul asigurat, cât și de pretențiile concrete ale victimei. Astfel, constituirea ca parte civilă în procesul penal înglobează și avizarea de daună. După evocarea dispozițiilor art. 36-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenții-reclamanți au subliniat că cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal îndeplinește toate cerințele unei cereri de despăgubire/avizări de daună. Aceleași parți au mai susținut că niciun text de lege nu interzice înștiințarea asigurătorului direct în procesul penal. Totodată, recurenții-reclamanți au arătat că legislația asigurărilor impune asigurătorului nu numai deschiderea unui dosar de daună, ci și constituirea unor provizioane în funcție de pretențiile concrete ale victimei. În plus, niciun text de lege nu scutește asigurătorul de îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Norma A.S.F. nr. 23/2014 atât timp cât a fost notificat, pe orice cale, cu privire la cele patru elemente necesare pentru transmiterea unei oferte de despăgubire: victima, pretențiile sale, autorul și evenimentul asigurat. În acest context, asigurătorul are obligația fie de a formula o ofertă de despăgubire, fie de a refuza justificat plata despăgubirilor, în termen de 3 luni de la data de primirii cererii de despăgubire. Recurenții-reclamanți au menționat că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația anterior evocată, întrucât nu a formulat o ofertă de despăgubire și nici nu a formulat un refuz de plată a despăgubirii. Astfel, autorii recursului au subliniat că asigurătorul a luat cunoștință de riscul asigurat și de pretențiile persoanelor vătămate cel mai târziu la 4 mai 2017, când a primit cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal. Prin raportare la această dată, asigurătorul avea obligația de a formula o ofertă de despăgubire cel mai târziu la 4 august 2017. Având în vedere că nu a formulat o astfel de ofertă, asigurătorul datora penalități de întârziere de 0,2% pe zi pentru despăgubirile stabilite de instanța penală, începând cu 5 august 2017 și până la data achitării acestor despăgubiri, respectiv 20 noiembrie 2017, conform art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în interpretarea dată prin decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceleași părți au susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. În acest sens, au arătat că această dispoziție, care instituie obligația asigurătorului de plată a penalităților în termen de 10 zile de la primirii unei hotărâri judecătorești definitive, se aplică doar dacă asigurătorul fie a făcut o ofertă de despăgubire, fie a refuzat justificat plata despăgubirii în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului. Astfel, penalitățile de întârziere sunt datorate începând cu a 91-a zi din momentul în care asigurătorul a luat cunoștință de evenimentul asigurat și de pretențiile victimei, dacă nu s-a conformat obligației impuse de art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F nr. 23/2014. După evocarea unor prevederi din Directiva nr. 2009/103/CE și a art. 36 alin. (1)-(2) din Norma A.S.F. nr. 14/2011, recurenții-reclamanți au conchis că se impune obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligației anterior evocate. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 29 decembrie 2019, recurenții-reclamanți au depus la dosar note scrise, prin care au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 300/18.02.2020 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui, hotărâre prin care pârâta a fost obligată la plata penalităților de întârziere față de alte părți civile din dosarul penal, în baza aceleiași polițe de asigurare, a aceleiași stări de fapt (același accident rutier) și în aceeași cauză, penalitățile fiind solicitate în raport de aceeași dată, respectiv de la 13.08.2017, până la data plății.

Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Instanța de apel a analizat critica formulată de apelanții-reclamanți referitoare la echivalența dintre constituirea de parte civilă în procesul penal și avizarea de daună prevăzută de art. 36-37 din Norma ASF nr. 23/2014 și a reținut, în mod argumentat, că aceste două proceduri sunt diferite, astfel încât în mod corect prima instanță ar fi considerat că lipsește notificarea (avizarea de daună) trimisă asigurătorului de către reclamanți. De asemenea, instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile în speță prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât modul de producere a accidentului a fost cercetat de organele competente, în procesul penal, iar despăgubirile au fost stabilite pe cale de hotărâre judecătorească. 2.2. În susținerea motivului de recurs constând în greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material din Norma ASF nr. 23/2014, recurenții-reclamanți au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 300/18.02.2020 a Judecătoriei Bârlad, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui pronunțată în dosarul nr. x/2020. Prin hotărârile judecătorești anterior menționate, pârâta Societatea de Asigurare E. S.A. a fost obligată la plata penalităților prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, aferente despăgubirilor stabilite prin decizia penală nr. 1141/19.09.2017 a Curții de Apel București, secția I Penală, calculate în perioada 13.08.2017-20.11.2017, în favoarea persoanelor prejudiciate G., H. și I.. Atât persoanele anterior menționate, cât și recurenții din prezenta cauză sunt persoane prejudiciate prin același accident rutier produs în data de 29.08.2015 din culpa intervenientei forțate F., participând în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în calitate de părți civile. Așadar, pretențiile formulate de reclamanții din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Vaslui sunt similare cu pretențiile deduse judecății în prezenta cauză de reclamanții-recurenți, fiind întemeiate pe aceeași cauză și îndreptate împotriva aceluiași asigurator. Din considerentele Deciziei nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui rezultă că pârâta asigurator a criticat obligarea sa la plata penalităților pe motiv că nu a fost avizată pe cale amiabilă de către reclamanți, nefiind respectate prevederile art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, cu toate că a primit cererile de constituire de parte civilă formulate de reclamanți în procesul penal la data de 12.05.2017. Tribunalul a reținut, pentru a respinge apelul pârâtei asigurator, că "în cauză, constituirea ca parte civilă are valoarea unei avizări de daună, intimații notificând practic apelanta cu privire la dorința acestora de a fi despăgubiți. De vreme ce au formulat această cerere într-un dosar în care apelanta era parte, era de prisos a mai formula încă o cerere de avizare prin care să își exteriorizeze dorința de a fi despăgubiți". De asemenea, tribunalul a mai reținut că, întrucât asiguratorul RCA nu a răspuns solicitărilor părților civile, "nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 37 alin. (4)" din Norma ASF nr. 23/2014, "acest text fiind incident în ipoteza în care se efectuează o ofertă de despăgubire, ce nu este agreată de partea solicitantă, fiind nevoie de concursul instanței pentru stabilirea despăgubirilor". 2.

Efectul pozitiv al autorității lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Însă, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă și terților, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terților cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumție relativă). Pârâta E. S.A. a fost parte în procesul civil soluționat definitiv prin Decizia nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui. Ca urmare, față de această pârâtă, hotărârea este pe deplin opozabilă și nu poate fi ignorată. În ceea ce privește pe reclamanții din prezenta cauză, deși nu au fost părți în procesul anterior menționat, aceștia pot invoca dezlegările date aceleiași chestiuni litigioase în contra unei părți, astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară. 2.

Analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurenți prin prisma efectelor Deciziei nr. 1445/A/04.11.2020 a Tribunalului Vaslui se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței CEDO referitoare la art. 6 paragraful 1 din Convenție (cauzele Beian - nr. 1 și S.C. J. S.A. împotriva României), pentru a asigura respectarea principiului securității juridice, rolul instanței supreme este de a regla contradicțiile de jurisprudență care sunt consecința inerentă a unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. În cele două cauze similare, soluțiile instanțelor de judecată sunt contradictorii în privința valorificării cererii de constituire de parte civilă în procesul penal ca o avizare de daună în sensul art. 36-37 din Norma ASF nr. 23/2014 și a incidenței prevederilor art. 37 alin. (4) teza a II-a din aceleași norme. Or, această situație, invocată de recurenți, nu poate fi menținută, indiferent de calitatea argumentelor reținute în decizia Curții de Apel București, atacată cu prezentul recurs, în condițiile în care apărările identice ale intimatei-pârâte E. S.A. au fost respinse deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 2.

Pentru argumentele anterior expuse, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.