ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1658/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de suspendare a executării

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. B. Sucursala București în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice în temeiul articolului 278 din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală ("NCPF") și a articolului 14 din Legea nr. 544/2004 privind contendosul administrativ și fiscal ("Legea Contenciosului") a solicitat, suspendarea actului administrativ unilateral fiscal- Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 14 februarie 2018, emisă de DGRFP București în dosarul fiscal nr. x/2014 precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3443 din 09 august 2018, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A .B. Sucursala București, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, Agenția Națională De Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Reclamanta A. S.A. B. Sucursala București a promovat recurs împotriva sentinței civile nr. 3443 din 09 august 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, care stipulează îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind suspendarea unui act administrativ, aspecte care se circumscriu cazului bine justificat și iminenței producerii pagubei.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurenta-reclamantă a punctat îndeosebi aspectele care vizează aparența de nelegalitate a actului administrativ, susținând că instanța de fond a interpretat în mod greșit aspecte legale incidente în cauză și a arătat că suspendarea efectelor actelor atacate este motivată de iminența prejudiciului ce s-ar produce în ipoteza în care nu s-ar suspenda efectele acestor acte, prejudiciu care ar consta în faptul că organele fiscale au trecut la executarea Deciziei de impunere prin instituirea unei măsuri asiguratorii și poprirea conturilor subscrisei, fiind încasată întreaga suma de 2.222.751,00 RON, societatea aflându-se în imposibilitatea faptică de a demara o acțiune de suspendare a efectelor acestei decizii mai înainte de executarea sa silită.

Recurenta a apreciat că se impune suspendarea cu atât mai mult cu cât a dovedit că la data pronunțării sentinței civile nr. 3443 din 9 august 2018, dar și la data formulării căii de atac a recursului împotriva acestei sentințe, nu fusese emisă Decizia de Soluționare, astfel încât să poată fi introdusă pe rolul instanței de fond o cerere de anulare a deciziilor de impunere. În prezent, recurenta-reclamantă se află în procesul de elaborare a cererii de anulare atât a Deciziei de Soluționare cât și a deciziilor de impunere, respectiv a Deciziei de Impunere și a Deciziei privind Accesoriile. Arată că, datorită volumului mare de înscrisuri fiscale ce stau la baza emiterii acestor decizii, procesul de formulare a cererii de anulare este unul ce necesită un volum mare de muncă și de timp, subscrisa încercând să aducem instanței informații cât mai exacte în legătură cu motivele de nelegalitate invocate împotriva deciziilor de impunere.

În opinia recurentei, sentința atacată este criticabilă sub toate aspectele fiind atât nemotivată cât și neîntemeiată.

Sub acest aspect, a considerat că motivarea Curții de Apel București este contradictorie, în sensul în care arată că instanța nu poate analiza motivele invocate de subscrisa deoarece acestea antamează fondul, dar face totuși analizarea motivării actului administrativ, reținând (în mod greșit) că această condiție este îndeplinită.

În acest sens, a susținut că aspectele invocate de reclamantă în ceea ce privește nelegalitatea actului contestat denotă cu evidență aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal. Simpla mențiune în cuprinsul Sentinței a invocării de către reclamantă a unor veritabile motive de netemeinicie care nu pot fi analizate în procedura sumară specifică cererii de suspendare nu poate echivala cu o motivare a hotărârii.

Arată în continuare că instanța a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite cele două condiții ale suspendării actului administrativ, chiar dacă probele administrate în cauză de reclamantă atestă acest aspect.

Referitor la cea de a doua condiție, prevenirea unei pagube iminente, recurenta a argumentat că este îndeplinită, având în vedere că în cauză s-a demonstrat o pagubă efectivă. Deși prin Sentința recurată prima instanță nu a înțeles să analizeze îndeplinirea condiției pagubei eminente, se impune a preciza că aceasta este îndeplinită, pentru motivele pe care le arătăm mai jos.

Posibilitatea producerii unei pagube este o chestiune de fapt, lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului.

A arătat că, la data de 2 mai 2018, a fost emisă somația nr. 5380 prin care ni s-a pus în vedere achitarea în 15 zile a sumei de 1.344.285 RON, reprezentând suma de 1.231.081 RON stabilită prin Decizia privind Accesoriile.

A mai susținut recurenta că au fost depuse la dosarul cauzei un tabel de flux de numerar și înscrisurile care au stat la baza întocmirii acestuia, prin care s-a arătat că în situația unei executării silite, recurenta-reclamantă ar intra în imposibilitate de plată, fiind insolvabilă. Susține că, până în acest moment, societatea nu a ajuns într-o astfel de situația ca urmare a faptului că, printr-o contestație la executare, s-a dispus suspendarea executării, însă aceasta este o procedură de urgență, iar la momentul soluționării este posibilă încetarea suspendării în luma aprilie.

Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând în fond cauza, admiterea cererii în sensul suspendării executării actului administrativ unilateral fiscal decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 14 februarie 2018, emisă de DGRFP București în dosarul fiscal nr. x/2014 ("Decizie privind Accesoriile").

Intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a arătat că cererea de suspendare nu îndeplinește cele două condiții prevăzute de Legea contenciosului administrativ, respectiv existența cazului bine justificat și paguba iminentă. În ceea ce privește cazul bine justificat, a susținut că reclamanta nu a adus motive care să creeze îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative criticate, iar în ceea ce privește existența unui prejudiciu, afirmațiile acesteia nefiind dovedite.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele instanței de control judiciar

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

Referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., verificate de către instanța de control judiciar, au un caracter nefondat.

Într-adevăr, exercitarea controlului de legalitate modalitatea cercetării fondului de către instanta de recurs este un element esential întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozitiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situatiei de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părțile in proces.

Astfel, în cazul în care instanta de fond nu a lămurit pe deplin situatia de fapt a cauzei, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate de instanța de fond devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de menționat că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă:

- există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța;

- există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă;

- instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică etc.

Recurenta-reclamantă invocă aspectul că sentința instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prezentând, de asemenea, o motivare contradictorie. Mai mult, instanța în mod greșit a reținut că motivele de nelegalitate, arătate în susținerea cererii de suspendare, nu pot fi analizate în cadrul acestei cereri, deoarece o astfel de analiză ar duce la o soluționare a fondului. Cu toate acestea, ulterior acestei rețineri, instanța de fond a analizat atât competența organelor fiscale, cât și motivarea în fapt și în drept a acestei decizii.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantei.

În speță, instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele stabilite de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Înainte de a analiza în concret criticile expuse cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Verificând îndeplinirea celor două condiții impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la care trimit dispozițiile art. 14 din același act normativ, "cazul bine justificat" și "paguba iminentă", Curtea de apel a ajuns la concluzia că cererea de suspendare este neîntemeiată.

Astfel fiind, este evident că suspendarea executării unui act administrativ, măsură vremelnică și provizorie, nu se poate dispune decât în cazuri "bine justificate" - ceea ce presupune ca motivele invocate să fie de natură să produsă la o primă vedere, puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ, precum și pentru a preveni o "pagubă iminentă", ireparabilă, de care reclamanta să fie amenințat prin executarea actului.

În speță, recurenta-reclamantă a învestit de judecată cu o cerere de suspendare a executării actului administrativ fiscal, Decizia nr. x din 14 februarie 2018 emisă de pârâtă, în dosarul nr. x/2014, referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere fiscale.

Articolele 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura suspendării executării actului administrativ, la cererea persoanei vătămate, formulată fie în faza procedurii prealabile administrative (art. 14), fie după declanșarea procedurii judiciare prin acțiunea în anularea actului (art. 15).

În ambele ipoteze, legea impune în mod cumulativ două condiții, cazul bine justificat și paguba iminentă.

Îndeplinirea acestor două condiții este analizată în funcție de circumstanțele cauzei, fiind lăsată la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.

Criticile de nelegalitate privind îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt nefondate.

În privința cazului bine justificat prima instanță examinând sumar actele dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului în această etapă a procedurii, a reținut că Decizia este întocmită de către organul competent, în limitele sale de competență, și cuprinde motivele de drept și de fapt avute în vedere, astfel încât afirmația reclamantei în sensul nemotivării, este contrazisă de conținutul actului, dar și al celor care stau la baza emiterii lui, cu atât mai mult cu cât actul stabilește obligații suplimentare, la un debit principal deja achitat, așa cum reiese din susținerile reclamantei.

A mai argumentat instanța că motivele invocate de reclamantă privesc, în esență, interpretarea greșită a legii și aprecierea eronată a materialului probator ce a stat la baza emiterii deciziei, aspecte ce exced obiectului prezentei cereri, neputând fi analizate decât prin antamarea fondului.

Or, în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei; de aceea, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind neîndeplinită condiția "cazului bine justificat", deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal și fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea actului contestat.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat că astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

În cauză, se constată că niciunul dintre argumentele expuse de reclamantă în fața instanței de fond nu se circumscriu situațiilor reținute ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat.

Celelalte argumente, privind legalitatea/nelegalitatea Decizie de Impunere cât și a Deciziei privind Accesoriile este înlăturată în mod evident și de stabilirea unor creanțe fiscale în sarcina recurentei (creanțe pentru care au fost calculate și penalități prin Decizia privind Accesoriile) cu încălcarea termenului imperativ de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale, nu ar putea constitui temei al identificării, în speță, a unui caz bine justificat, pentru că verificarea lor ar necesita un probatoriu complex, care ar prejudeca fondul cauzei, ceea ce nu este permis în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ.

În ceea ce privește paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, prima instanță a reținut că având în vedere că cerința cazului bine justificat nu a fost dovedită în cauză și că cele două condiții sunt prevăzute de legiuitor în mod cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că nu se mai impune analizarea aspectelor invocate de reclamantă în susținerea pagubei iminente, urmând a respinge cererea de suspendare a executării ca neîntemeiată.

Fără a înlătura, de plano, consistența acestui argument, Înalta Curte constată că, în raport cu cele reținute anterior în privința neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, nu se impune reformarea sentinței, pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.

III. Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. B. Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 3443 din 09 august 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2019.