Decizia nr. 3975/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare de judecată înregistrată la data de 17 noiembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat: - revocarea parțială a Ordinului ministrului Justiției nr. 8520/C/28.09.2016; - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea de noi ordine de încadrare pentru fiecare judecător, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care să includă majorările de 2%, 5% și 11% acordate prin hotărâri judecătorești definitive și aflate în plată încă din anul 2015, în baza ordinelor de salarizare nr. 1561, nr. 1562 și nr. 1563, emise de Ministerul Justiției la data de 07.05.2015; - în privința a doi judecători din cadrul Tribunalului Timiș, reclamanții T. și V., obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare salarială conform celor menționate anterior, întrucât acești reclamanți au fost omiși în totalitate din cuprinsul ordinului contestat; - sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitate prevederilor art. 3 indice 1 alin. (1) indice 1 - alin. (1) indice 4 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin O.U.G. nr. 43/2016. 1.

Prin cererea completatoare a acțiunii inițiale, depusă la data de 30 decembrie 2016, reclamanții au învederat că, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, au fost declarate neconstituționale prevederile legale criticate prin acțiune, motiv pentru care au solicitat, pe lângă majorările de 2%, 5% și 11%, toate majorările valorilor de referință sectoriale, astfel cum au fost ele recunoscute prin hotărâri judecătorești puse în executare, inclusiv prin emiterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Ordinului nr. 283/25.10.2016, inclusiv majorările ce decurg din diferențele DNA/DIICOT. 1.

Prin cererea completatoare a acțiunii inițiale, depusă la data de 25 ianuarie 2017, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, au solicitat: - obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea de noi ordine de salarizare începând cu data de 09.04.2015 până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant, care să cuprindă, pe lângă majorările de 2%, 5% și 11% solicitate prin acțiune și recunoscute până în prezent de pârât, toate majorările valorilor de referință sectoriale dispuse prin O.G. nr. 9/2005, O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 10/2007, astfel cum au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești puse în executare, inclusiv prin emiterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Ordinului nr. 283/25.10.2016 (care recunoaște și pune în aplicare generală sentința civilă nr. 4332/23.09.2010, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă în dosarul nr. x/2010) și care însumează o valoare de referință sectorială de 405 RON, fără ca această valoare de referință să includă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, această majorare urmând a se calcula separat, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi; - obligarea Curții de Apel Timișoara și a Tribunalului Timiș la plata către fiecare dintre reclamanți a următoarelor sume: începând cu data de 09.04.2015 și până la 31.12.2015, a diferențelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON și venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflație și plata dobânzilor legale aferente acestor diferențe, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la plata efectivă a sumelor de bani; începând cu data de 01.01.2016 (data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2015) și până la data punerii în aplicare efectivă a ordinului de salarizare emis conform prezentei acțiuni, la plata diferențelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale de 405 RON și majorat cu 10% și venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflație și plata dobânzilor legale aferente acestor diferențe, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la plata efectivă a sumelor de bani. Totodată, prin cererea completatoare, reclamanții au arătat că renunță la capătul de cerere privind acordarea majorărilor ce decurg din diferențele DNA/DIICOT. 2. Hotărârea instanței de fond 2.1. Prin sentința civilă nr. 175 din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția lipsei de obiect a cererii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției; (ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; (iii) a anulat parțial Ordinului Ministrului Justiției nr. 8520/C/28.09.2016, în privința reclamanților menționați în cuprinsul acestuia, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege; (iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru toți reclamanții ordinele individuale de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și aprobată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, la nivelul maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau specialitate, la nivelul aceleiași categorii profesionale sau familii ocupaționale. 2.2. Prin încheierea din 13 aprilie 2017, prima instanță a admis cererea formulată de reclamanții A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT., UU. și Z. și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 175 din 27.01.2017, în sensul menționării reclamanților ale căror nume au fost omise, respectiv A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT. și a menționării numelui corect al reclamantelor UU. și Z.. 2.3. Prin sentința civilă nr. 1969 din 26 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu; (ii) a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamanți, în ceea ce privește renunțarea la un capăt de cerere; (iii) a admis în parte cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 175/27.01.2017, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții; (iv) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timișoara și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; (v) a obligat pârâtul Tribunalul Timiș la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a ordinului de încadrare salarială conform sentinței civile nr. 175/27.01.2017 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflației și dobânda legală; (vi) a respins în rest cererea de completare a dispozitivului, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 175 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul Ministerul Justiției. 3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au susținut că prima instanță a omis a se pronunța asupra petitelor din cererea completatoare a acțiunii depuse la data de 25.01.2017, precum și asupra cererii de renunțare la judecata petitului privind acordarea majorărilor ce decurg din diferențele DNA/DIICOT. De asemenea, instanța de fond a soluționat cauza fără citarea corespunzătoare a tuturor părților cauzei, nefiind citați pârâții Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara. Sub un alt aspect, reclamanții au criticat sentința recurată întrucât nu a fost pronunțată în contradictoriu cu toți reclamanții, fiind omiși din cuprinsul hotărârii reclamanții A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT.. 3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiției a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, în sensul înlăturării obligației Ministerului Justiției de a emite ordine individuale de încadrare salarială. În prim rând, recurentul-pârât a învederat că numărul corect al ordinului supus contestării este 3520/C/28.09.2016, iar nu 8520/C/2017, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond, de respingere a excepției rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, susținând că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau față de reclamanți prin emiterea Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016, care reprezintă cadrul general pentru emiterea ordinelor de salarizare individuale. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susținut a fi greșită soluția de admitere a cererii reclamanților, astfel cum a fost completată, întrucât la data de 21.12.206 a fost emis Ordinul ministrului Justiției nr. 4680/C, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție se recalculează la nivel maxim, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci și 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond nu a luat în considerare că Ministerul Justiției și-a îndeplinit toate obligațiile care îi incumbau, în aceeași zi în care a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015. Atât timp cât dispozițiile declarate neconstituționale erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale. A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referință sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiției. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere valoarea de referință sectorială de 405 RON. Subsumat acestei critici, recurentul a solicitat instanței de control judiciar să înlăture din motivarea instanței de fond referințele la dispozițiile Codului muncii, susținând că acestea nu se aplică în prezentul litigiu de contencios administrativ și fiscal, guvernat de Legea nr. 554/2004. O ultimă critică formulată de pârât s-a referit la neanalizarea, de către instanța de fond, a apărărilor ministerului referitoare la situația particulară a unora dintre reclamanți. Astfel, reclamanții F., T., V., CC., OO. și TT. se află la nivelul maxim de salarizare, singura diferențiere putând rezulta din aplicarea unei noi valori de referință sectorială. De asemenea, reclamanta P. se afla în concediu îngrijire minor atât la data emiterii ordinului contestat, cât și la data formulării cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză La dosarul cauzei nu s-au depus întâmpinări față de recursurile deduse judecății.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 29 iulie 2020, Înalta Curte a constatat că pârâta Curtea de Apel Timișoara nu este parte în recurs, pentru motivele înfățișate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. II. Soluția instanței de recurs II.1. Examinând excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți, potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente: Prin cererea de recurs reclamanții au formulat critici circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând existența unor neregularități de ordin procedural ale hotărârii recurate, constând în omisiunea pronunțării asupra unor capete de cerere și omisiunea menționării în cuprinsul sentinței a numelor tuturor reclamanților. Potrivit art. 442 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.", iar potrivit art. 444 alin. (1) din același act normativ: "(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare." În cauză, reclamanții au uzat de căile procedurale prevăzute de lege pentru a îndrepta omisiunile sesizate în cuprinsul sentinței recurate, prin cererea adresată instanței de fond la data de 12.04.2017 solicitând atât îndreptarea erorii materiale constând în omisiunea menționării numelor unora dintre reclamanți, cât și completarea hotărârii cu capetele de cerere omise la pronunțare. Prin încheierea din 13.04.2017, Curtea de Apel Bucureși a admis cererea formulată de reclamanți și a îndreptat erorile materiale strecurate în sentința civilă nr. 175/27.01.2017, în sensul celor expuse la pct. 2.2. din prezenta decizie. De asemenea, prin sentința civilă nr. 1969/26.05.2017, instanța de fond a soluționat cererea de completare a dispozitivului sentinței inițial pronunțate, în sensul celor prezentate la pct. 2.3. din prezenta decizie. Conform art. 445 C. proc. civ.: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444.", iar potrivit art. 446 din același cod: "Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea." Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În cauză, reclamanții au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 175 din 27 ianuarie 2017, motivele căii de atac fiind identice cu cele expuse în cuprinsul cererii de îndreptare și completare a hotărârii, adresate instanței de fond. Or, un asemenea demers este inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 445 coroborat cu art. 457 C. proc. civ., îndreptarea sau completarea hotărârii neputând fi solicitată prin apel sau recurs, sub forma unor critici îndreptate împotriva sentinței inițiale. Criticile reclamanților cu privire la omisiunile instanței de fond, astfel cum au fost expuse în calea de atac, nu pot face obiectul recursului, ci al unei cereri de completare/îndreptare și, ulterior, a recursului declarat împotriva hotărârii prin care aceasta a fost soluționată, iar nu împotriva hotărârii inițiale, pretins omisivă. Reclamanții au parcurs procedura specială de îndreptare/completare a hotărârii în paralel cu declararea recursului împotriva aceleiași hotărâri și, ulterior, nu au declarat recurs împotriva modului de soluționare a cererii de îndreptare/completare. Recursul declarat în cauză nu este îndreptat nici împotriva încheierii din 13.04.2017 și nici a sentinței civile nr. 1969/26.05.2017, ci doar împotriva sentinței civile inițiale, astfel încât este inadmisibil în raport de dispozițiile art. 445-446 C. proc. civ. și de criticile formulate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 175/27.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente: a) În ceea ce privește numărul ordinului ministrului Justiției a cărui anulare face obiectul acțiunii, Înalta Curte reține că menționarea greșită a nr. 8520, în loc de nr. 3520, reprezintă o simplă eroare materială a sentinței recurate, care poate fi îndreptată oricând, printr-o cerere adresată instanței de fond în condițiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând un motiv de nelegalitate circumscris vreunui caz de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Din analiza hotărârii atacate, nu rezultă că instanța de fond ar fi avut în vedere un alt act administrativ decât cel dedus judecății, argumentele expuse raportându-se la Ordinul ministrului Justiției nr. 3520/C/28.09.2016. b) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că emiterea Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016 nu satisface pretențiile reclamanților, astfel cum au fost expuse prin acțiunea precizată. Pe de-o parte, emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, care reprezintă un ordin colectiv (generic), nu echivalează cu emiterea ordinului individual, aferent fiecărui reclamant, iar la dosarul cauzei nu s-a depus vreun înscris din care să rezulte că au fost emise ordinele individuale. Pe de altă parte, acest Ordin, chiar și după modificarea intervenită prin Ordinul nr. 219/C/01.02.2017, prevede calcularea indemnizației în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON începând data de 01.10.2016, iar reclamanții au solicitat ca această valoare de referință sectorială să fie acordată cu începere de la data de 09.04.2015, iar începând cu data de 01.01.2016, să fie acordată o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015. Așadar, prevederile ordinului nu au corespondent exact în pretențiile reclamanților. Argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor prin Ordinul nr. 4680/C/21.12.2016 reprezintă în realitate aspecte de fond, fiind insuficiente pentru tranșarea chestiunii lipsei de obiect a acțiunii, care vizează pretențiile de natură salarială ale reclamanților, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actelor administrative individuale, în condițiile solicitate prin cerere. c) Criticile de nelegalitate prin care pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, prin emiterea Ordinului MJ nr. 4680/C/2016 și, ulterior, a Ordinului MJ nr. 219/C/2017, au fost îndeplinite obligațiile legale ce-i revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanților, vor fi respinse, ca nefondate. În ceea ce privește Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, Înalta Curte constată că acest act administrativ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanților în raport de valorile de referință menționate în cererea de chemare în judecată precizată (405 RON de la 09.04.2015, majorată cu 10% conform Legii nr. 293/2015), întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizații calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referință sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătorești) că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015. Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice." Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32). Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Consecvent cu decizia Curții Constituționale, prin Decizia nr. 36/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reținut că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare." Înalta Curte mai reține că valoarea de referință sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015. În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, iar cât privește motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției. d) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile referitoare la aplicarea dispozițiilor Codului muncii și la situația particulară a unora dintre reclamanții judecători. Dispozițiile Codului muncii se aplică și în cazul raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, astfel încât, menționarea dispozițiilor incidente din acest cod, în completarea actelor normative prin care se reglementează drepturile salariale cuvenite reclamanților, nu reprezintă un element de nelegalitate a sentinței atacate. În ceea ce privește situația particulară a unora dintre reclamanții judecători (suspendarea raporturilor de muncă pe perioada concediului de îngrijire copil ori încadrarea în nivelul maxim de salarizare la data promovării acțiunii), Înalta Curte reține că nu este necesară indicarea în cuprinsul hotărârii recurate a sumelor cuvenite, a termenelor și modalității de plată aplicabile fiecărui reclamant, aceste elemente urmând a fi avute în vedere la momentul stabilirii de către angajator a drepturilor salariale curente și restante aferente fiecărui reclamant, în raport de obligațiile stabilite prin sentință și datele specifice fiecărui raport de muncă individual (data începerii activității, eventuale cazuri de suspendare a raporturilor de muncă pe anumite perioade, etc.) Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat, urmând ca, în privința recursul declarat de reclamanți, acesta să fie respins, ca inadmisibil, consecutiv admiterii excepției inadmisibilității, pentru motivele expuse în prezenta decizie. PENTRU ACESTE MOTIVE,