ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 386/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, la data de 22 februarie 2016, pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 27/13.012016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând desființarea hotărârii atacate, stabilirea calității de persoană discriminată și înlăturarea consecinței faptei discriminatorii prin restabilirea situației anterioare momentului apariției acesteia.

Instanța a pus în discuție din oficiu, în condițiile disp. art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 împrejurarea dacă reclamanta înțelege să se judece și în contradictoriu cu instituția ce a săvârșit pretinsa faptă discriminatorie, respectiv Spitalul Elena Beldiman Bârlad iar reclamanta și+a exprimat acordul în acest sens.

Prin sentința nr. 12/2017 pronunțată în data de 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Spitalul Elena Beldiman Bârlad și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației.

În motivarea căii de atac a susținut următoarele:

- sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind nemotivată conform legii. Sub acest aspect precizează că instanța de fond a reluat exclusiv apărările CNCD, fără ca să se dea măcar impresia că susținerile reclamantei au fost, cel puțin "auzite", iar situația extrem de prejudiciabilă în care se afla aceasta redată într-o singură frază, ce menționează pretinsa absență a elementelor de comparabilitate, ce ar fi condus - eventual - la stabilirea unei situații discriminatorii.

- în cauză s-au aplicat greșit normele de drept material.

Sub acest aspect solicită instanței de control judiciar verificarea următoarelor aspecte:

Actul ce datează din 24.07.2014 nu echivalează unei noi solicitări de pensionare. În realitate, solicitarea recurentei viza doar ridicarea unei suspendări a formalităților privind dosarul de pensionare și avea în vedere asigurarea unei surse de venit pentru ipoteza în care demersul juridic privind anularea dispoziției inițiale ar fi eșuat. Instanța nu putea asimila solicitarea unei cereri distincte de demersul inițiat la data de 15.05.2014, cu atât mai mult cu cât numerele deciziilor de pensionare sunt identice, sens în care apare evident că această din urmă cerere este indisolubil legată de cea inițială.

Curtea de Apel Iași nu verifică faptul că la data pretinsei celei de-a doua cereri de pensionare, reprezentanților spitalului le era cunoscută situația A. și a demersurilor derulate în intenția soluționării dosarului de pensionare. În mod nelegal fusese dispusă de către Casa de pensii, anularea cererii de pensionare depusă la data de 15 mai 2014, deși nu solicitase decât suspendarea dosarului.

Acest aspect este trecut sub tăcere de către instanța de fond, fiind interpretată eronat și consecința pretinsei celei de-a doua cereri de pensionare, în condițiile în care la momentul la care se susține că ar fi adresat acest nou demers juridic Casei de pensii, pretinsa nouă solicitare nu avea nicio aptitudine de a produce efecte juridice.

Verificarea atitudinii manifestată de recurentă probează că ceea ce a dorit de fiecare dată, la fiecare moment la care a sesizat instituțiile statului, a fost recunoașterea dreptului la muncă, sens în care a apărut și sesizarea Curții Constituționale, precum și demersul inițiat în fața CNCD și consideră inadmisibil să se creeze o situație defavorabilă unei persoane care în mod activ a urmărit apărarea dreptului la muncă în comparație cu o persoană pasivă.

Astfel, o persoană care a acceptat pensia ca urmare a aplicării prevederilor Legii 53/2014, poate beneficia si de prevederile Legii nr. 140/2014, cumulând astfel pensia cu salariul. În schimb, unei persoane care a luptat pentru dreptul de a munci mergând inclusiv până la Curtea Constituțională, i se desface contractul de muncă în baza unor interpretări vădit greșite a situației de fapt și de drept și, mai mult, i se interzice și dreptul de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 140/2014.

Din perspectiva aspectelor factuale enunțate anterior, apare evident că raționamentul Curții de Apel Iași este nelegal și nu soluționează esența litigiului. Se ajunge astfel în situația în care persoanei care își proclamă acest drept, dar care a inițiat și demersuri judiciare legale, nu i se recunoaște dreptul de a munci, spre deosebire de colege de serviciu, care nu au uzat de calea instanței și a căror atitudine obedientă a fost recompensată prin păstrarea calității de angajate. Instanța nu poate ignora ceea ce a declarat martora respectiv, opinia constant exprimată de spital în sensul de a "ocroti" persoanele care nu au deranjat sistemul, care nu și-au cerut drepturile în instanță. Manifestarea de discriminare apare evidentă în condițiile în care singurele două cadre medicale pentru care soluția a fost diferită sunt recurenta și numita Judeanu, persoană ce a inițiat în egală măsură demersuri în fața instanțelor.

Instanța nu se preocupă în nici un mod să verifice dacă CNCD a realizat o cercetare a situației în înțelesul legii și a soluționat cauza fără a aprecia corect asupra probelor.

În condițiile anterior descrise, apreciem că o justă coroborare a probelor administrate conduce la concluzia admiterii recursului, casării sentinței recurate și admiterii pe fond a cererii de chemare înjudecată.

Intimatul-pârât Spitalul Municipal de Urgență Elena Beldiman Bârlad a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății vizează exercitarea controlului de legalitate asupra Hotărârii nr. 27/13.012016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin Hotărârea nr. 27/2016 s-au hotărât următoarele:

"Aspectele sesizate nu întrunesc elementele de comparabilitate, potrivit tratamentului diferit aplicat petentei, față de alți colegi, reîncadrați în muncă, după îndeplinirea vârstei standard de pensionare, potrivit art. 2 alin. (2), O.G. nr. 137/2000, republicată."

Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantei A., reținând că "actul contestat este legal, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 27/13.01.2016 a constatat că aspectele sesizate de petenta A. nu întrunesc elementele de comparabilitate, potrivit tratamentului diferit aplicat petentei, față de alți colegi reîncadrați în muncă, după împlinirea vârstei de pensionare, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000".

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

În acest context, Înalta Curte reține și că susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluției nu are fundament în raționamentul juridic expus de judecătorul fondului. Cercetând criticile vizând contradictorialitatea motivelor, se constată că tratamentul defavorizant pretins a fi survenit din partea fostului angajator a fost analizat de către judecătorul fondului prin raportare la situația de fapt relevată din probele administrate în cauză. Nu au fost identificate argumente contradictorii în expunerea raționamentului logico-juridic ce a condus la soluția pronunțată în primă instanță.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate hotărârea nr. 27/13.012016, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, act administrativ prin care intimatul-pârât CNCD a stabilit la pct. 1 că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicat (faptele de discriminare descrise în obiectul petiției nu se confirmă).

Instanța de fond a respins cererea reclamantei, confirmând ca legală hotărârea nr. 27/13.012016, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în soluționarea petiției nr. 3725/28.05.2015, cu referire la faptele sesizate, considerate de către petenta reclamantă a încălca principiul nediscriminării.

Faptele reclamate prin petiția recurentei-reclamante adresată Consiliului, reiterate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de recurs, relevă o situație în care petentei i se îngrădește dreptul la muncă de către partea reclamată, prin faptul că nu i s-a permis să cumuleze pensia cu salariul, invocând discriminarea în raport de ceilalți colegi, cărora li s-a permis acest fapt, recunoscându-li-se, astfel, dreptul la muncă.

Caracterul nediscriminatoriu al acestor fapte a fost corect stabilit, ele neîntrunind condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; încălcarea unui drept fundamental, prin aplicarea diferită a unui tratament în comparație cu alte persoane aflate în situații similare și care să aibă la bază un criteriu interzis.

Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, rezultă că reclamanta nu a dovedit nici în fața autorității pârâte și nici în fața instanței de judecată existența situațiilor analoage și comparabile în care s-ar fi aplicat tratamentul diferențiat, prin care s-ar fi urmărit restrângerea unui drept. Tratamentul defavorizant imputat angajatorului, prin aceea că nu-i acordă petentei dreptul de a cumula pensia cu salariul, nu reprezintă o faptă de discriminare în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres și limitativ prevăzute de ordonanță sau pe alte criterii având aceeași natură.

În ipoteza în care recurenta a ajuns la concluzia că există o încălcare a normelor legale privind raporturile de muncă, această încălcare nu reprezintă prin ea însăși discriminare, ci îi creează un drept de a se adresa instanțelor de dreptul muncii, ceea ce s-a întâmplat, astfel cum rezultă din actele dosarului.

În același timp, distinct de ceea ce a avut în vedere Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care s-a oprit în analiza sa la lipsa criteriului de discriminare pe care reclamanta l-a indicat formal, se constată că în mod corect a reținut instanța de fond că toate împrejurările invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să demonstreze că a fost tratată în mod nefavorabil, prin comparație cu modul în care au fost tratate alte persoane, aflate într-o situație similară, și nici că motivul acestui tratament l-ar constitui o caracteristică concretă a reclamantei, caracteristică ce se încadrează în categoria "criteriului protejat".

Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reținut că refuzul unității spitalicești de reîncadrare a petentei în muncă, după îndeplinirea vârstei standard de pensionare nu se datorează unei atitudini discriminatorii față de aceasta raportat la ceilalți colegi și nu are drept cauză deschiderea unei acțiuni în justiție de către această petentă, întrucât reclamanta nu se afla în situația persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor art. 30 alin. (1) Codul muncii, care pot încheia un contract individual de muncă pe durată determinată (încetarea contractului de muncă pe durată nedeterminată în perioada 24.04.-15.05.2014) până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cu posibilitatea de a cumula pensia cu salariul în condițiile legii.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate susținerile recurentei reclamante în sensul că instanța de fond nu a verificat cererile din data de 15.05.2014, 29 mai 2014 și 24.07.2014 și depuse la Casa de Pensii. În concret în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta solicită a se analiza natura cererilor sale în sensul că în mod nelegal i s-a anulat cerere de pensionare depusă la data de 15 mai 2014, deși nu solicitase decât suspendarea dosarului și cererea din data de 24 iulie 2014 reprezenta o cerere de repunere pe rol a dosarului de pensionare.

Instanța de recurs reține din cuprinsul actelor dosarului și a sentinței recurate că reclamanta a depus personal la Casa Locală de Pensii Bârlad, la data de 15.05.2014, o cerere privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, dar la data de 29.05.2014 printr-o cerere separată a solicitat "a nu se proceda la procesarea dosarului". Casa de pensii Bârlad având în vedere solicitarea din 29.05.2014, a constatat că nu putea pune în executare dosarul de pensionare și având în vedere că nu avea bază legală să suspende cererea din 15 mai 2014, a anulat decizia de acordare a pensiei pentru limită de vârstă începând cu 15.05.2014.

Ulterior, la data de 24.07.2014, reclamanta a depus o nouă cerere standard la Casa Locală de Pensii Bârlad pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, cerere soluționată pozitiv prin decizia nr. 76910/12.09.2014, care nu a fost contestată.

Față de cele expuse anterior se constată că instanța de fond la pronunțarea soluției a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar.

În ceea ce privește critica vizând aplicarea eronată, de către instituțiile abilitate, a dispozițiilor Legii nr. 53/2014 și a Legii nr. 140/2014 prin prisma art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că o persoană care a acceptat pensia ca urmare a aplicării prevederilor Legii 53/2014, poate beneficia si de prevederile Legii nr. 140/2014, în caz contrar este discriminată, nici aceasta nu este fondată.

Sub acest aspect, prevederile art. 22

1

din O.U.G. nr. 144/2008, introduse prin Legea nr. 140/2014 privind aprobarea O.U.G. nr. 23/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și pentru modificarea unor acte normative în domeniul sănătății, care au în vedere asistenții medicali generaliști, moașele și asistenții medicali ale căror contracte individuale de muncă au încetat în perioada 24 aprilie-15 mai 2014 în conformitate cu prevederile art. 56 lit. c) Codul muncii sunt foarte clare.

În mod legal și temeinic prima instanță a reținut că, reclamanta nu se află în situația în care legea prevedea posibilitatea încheierii unui alt contract de muncă pe durată determinată și deci refuzul expres manifestat nu a fost discriminatoriu.

Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au adoptat soluții corecte, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată, astfel că nu poate fi reținută vreuna din situațiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, republicată, aspectele invocate de către recurentă neconturând elementele constitutive ale unei discriminări.

Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinței nr. 12/25 ianuarie 2017.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate în cauză, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 12/2017 din 25 ianuarie 2017 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.