ÎCCJ, decizie (scj.ro #81803)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81803) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Calitatea de persoană îndreptățită la
măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Noțiunea de bun
imobil.
Cuprins
pe materii :
Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
Index
alfabetic :
drept de proprietate
-
notificare
- drept
de exploatare
-
zăcământ aurifer
Legea nr. 10/2001, art. 6
Legea nr. 119/1948
Legea minelor din 1929
Aspectul
esențial ce interesează vocația la măsuri reparatorii este
acela al existenței în patrimoniul persoanelor îndreptățite a
unui „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi
exercitat un drept de proprietate și care să fi fost preluat în mod
abuziv.
Deși
este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer,
constituie un bun imobil prin destinație, nu face parte dintre imobilele
pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii
nr. 10/2001, cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o
construcție aflată în patrimoniul persoanei deposedate și pe de
altă parte, reprezenta proprietate publică, potrivit art. 1 din Legea
minelor din 1929.
ICCJ,
Secția civilă și
de
proprietate intelectuală
, decizia civilă nr. 1482 din 18 februarie 2011
Prin sentința civilă nr. 772/2009, Tribunalul
București, Secția a IV-a Civilă, a respins ca neîntemeiată
contestația formulată de reclamanții V.P., V.V. și Z.D.
împotriva Ordinului nr. 56/2008 emis de Ministerul Economiei și
Finanțelor, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
În
motivarea sentinței, s-a reținut că prin notificarea nr.
345/2001 reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea
despăgubirilor pentru exploatarea de minereu aurifer denumită AURUM.
Examinând
contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a
notificării, tribunalul a apreciat că Ordinul nr. 56/2008 a fost
legal emis, pentru că autorii reclamanților nu au deținut
niciodată un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, ci doar un drept de
exploatare temporară a unui bun.
Referindu-se
la Legea minelor din 28.03.1929, instanța a arătat că resursele
minerale reprezentau proprietate publică și aparțineau statului
român, fiind reglementat doar un drept de valorificare a acestora, în temeiul
unui contract de concesiune.
Or, un
asemenea drept de concesiune nu asigură moștenitorilor titularului
său, respectiv reclamanților, calitatea de persoane îndreptățite
la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece
dreptul de exploatare temporară a unui bun nu formează obiect de
reglementare a Legii nr. 10/2001.
Apelul
declarat de către contestatorii V.P., V.V. și Z.D. a fost respins ca
nefondat prin decizia civilă nr. 42 A/2010 a Curții de Apel
București, Secția a IV-a civilă.
Instanța
de apel a reținut că potrivit notificării, reclamanții au
solicitat despăgubiri doar pentru imobilul denumit „Exploatație de
minereu aurifer” AURUM, conform Decretului Regal nr. 444 din 15.02.1940, situat
în localitatea Bozovici.
În
consecință, utilajele și instalațiile pretins preluate de
către stat nu au făcut obiectul notificării, astfel încât, în
mod corect, Ministerul Economiei și Finanțelor s-a pronunțat
doar pe cererea de despăgubiri pentru exploatația de minereu aurifer
denumită AURUM.
În
aceste condiții, completarea motivelor de apel cu critici referitoare la
neadministrarea de probe de către prima instanță pe aspectul
bunurilor mobile reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în faza
apelului, conform art. 294 C.proc.civ.
Cât
privește criticile din motivele inițiale, instanța de apel a
apreciat că sunt nefondate, deoarece despăgubirile solicitate pentru
zăcămintele preluate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva
deciziei menționate mai sus, au declarat recurs reclamanții,
criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, pct.8 și pct.
9 C.proc.civ.
Prin
motivele de recurs, s-au susținut următoarele:
1.
În mod greșit, instanța de apel a apreciat că autorul
reclamanților nu a deținut un imobil în proprietate care să fie
preluat de stat, ci doar un drept de exploatare care nu putea face obiectul
Legii nr. 10/2001.
În
realitate, autorul a deținut chiar un drept de proprietate în proporție
de 35% asupra minereului aurifer în limitele perimetrului de exploatare denumit
AURUM.
În
mod greșit, instanța de apel a considerat că cererea de apel
completatoare ar reprezenta o cerere nouă, inadmisibilă în faza
apelului, în condițiile în care prin contestația formulată în
cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri
pentru tot ce semnifica exploatația de minereu aurifer, ca atare, și
pentru utilajele și instalațiile proprietatea autorului.
Examinând
decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor
dosarului, Înalta Curte a
constatat că
recursul este nefondat.
Cu
toate că recurenții au indicat drept temei juridic al criticilor
formulate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct.8 și pct.9 C.proc.civ.,
se apreciază că acestea se încadrează în cazurile de recurs
prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ., din perspectiva
cărora urmează a fi analizate în cele ce vor fi expuse.
Nu
poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7
C.proc.civ., cât timp recurenții nu au pretins că decizia
recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conține
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Nu
subzistă nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8
C.proc.civ., care vizează o interpretare greșită de către
instanța de apel a cauzei cererii de chemare în judecată (
causa
debendi
), respectiv a titlului din care decurge dreptul pe care se
întemeiază pretențiile reclamanților.
Or,
criticile recurenților, deși se referă la natura dreptului
subiectiv exercitat de către autorul lor asupra exploatației miniere,
nu au în vedere o eventuală denaturare a titlului de către
instanța de apel, ci forța probantă a unui înscris administrat
drept mijloc de dovadă în cauză.
1.
Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la natura dreptului
subiectiv deținut de către autorul reclamanților asupra
exploatației miniere AURUM, se reține că instanța de apel,
confirmând hotărârea primei instanțe, a constatat că reclamanții
nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,
deoarece autorul lor nu a deținut un drept de proprietate asupra unui
imobil preluat abuziv de către stat, în condițiile în care s-a
dovedit că a deținut doar un drept de exploatare a aurului din perimetrul
de exploatare AURUM, în baza cuxelor (ce reprezentau părți din averea
asociației de exploatație minieră), și nu un drept de
proprietate.
Într-adevăr,
potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, cerința – premisă pentru
legitimarea calității de persoană îndreptățită la
măsuri reparatorii este aceea a statutului de proprietar asupra unui
imobil, în sensul legii, preluat abuziv de către stat, indiferent
dacă proprietarul deposedat a fost o persoană fizică sau o
persoană juridică.
Se
reține că reclamanții, prin motivele de recurs, nu contestă
că, pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită
la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, este necesar ca autorul
lor ori ei înșiși să fi fost proprietari ai unui imobil preluat
abuziv de către stat după anul 1945 sau ca acest autor (ori chiar
reclamanții) să fi fost asociați la o societate comercială
care a deținut în proprietate un asemenea imobil.
Recurenții
pretind doar că autorul lor a deținut un drept de proprietate asupra
exploatării minereului aurifer din perimetrul AURUM, în proporție de
35%.
Se
observă că, în cauză, aspectul esențial ce interesează
vocația la măsuri reparatorii este acela al existenței în
patrimoniul autorului reclamanților a unui „imobil” în sensul Legii nr.
10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de proprietate
și care să fi fost preluat în mod abuziv, aspect în
legătură cu care instanța de apel, confirmând considerentele
primei instanțe, a conchis în sensul că nu s-a dovedit preluarea unui
asemenea bun.
În conformitate cu art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, „Prin
imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau
fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la
data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite
imobile prin încorporare în aceste construcții”.
Prin Legea nr. 119/1948 s-a preluat întreprinderea de exploatare
(chiar dacă în anexa legii întreprinderea din Bozovici „G.H. și
asociații” nu figurează explicit, preluarea a operat
in rem
,
legea vizând toate întreprinderile miniere).
Reclamanții
au susținut, pe întreg parcursul judecății, că imobilul
este reprezentat de „minereul aurifer”, respectiv de „exploatația
minieră” însăși, aceasta din urmă fiind
menționată în notificarea adresată Ministerului Industriei
și Resurselor.
Deși
este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer,
constituie un bun imobil prin destinație, nu face parte dintre imobilele
pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii
nr. 10/2001, astfel cum reiese din definiția anterior arătată,
cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o construcție
aflată în patrimoniul persoanei deposedate.
Pe de
altă parte, zăcământul aurifer reprezenta proprietate
publică, potrivit art. 1 din Legea
minelor din 1929 și
asupra căruia autorul reclamanților avea un drept de exploatare,
aspecte necontestate de către recurenți.
În ceea
ce privește „exploatația minieră” la care se referă
recurenții, inclusiv prin notificare,
această noțiune are
un dublu sens, conform Dicționarului explicativ al limbii române
(ediția 1975): semnifică, pe de o parte, „întreprinderea
economică ce exploatează terenuri, păduri, mine etc.” iar, pe de
altă parte, „terenul, pădurea, mina etc. care se află în
exploatarea unității de mai sus” (în cazul de față, o
mină auriferă).
În
niciuna dintre ipoteze, nu există un imobil care să fi fost preluat
abuziv de stat și pentru care reclamanții să fie
îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr.
10/2001.
Astfel,
reclamanții nu au pretins că însuși terenul de 50 ha
reprezentând perimetrul de exploatare de pe teritoriul comunei Bozovici, ar fi
imobilul preluat de către stat, necontestând că G.H. a primit doar un
drept de concesiune asupra perimetrului geografic din care se extrăgea
minereul aurifer, prin Înaltul Decret Regal nr. 444 din 15.02.1940.
Ceea
ce s-a preluat de către stat a fost întreprinderea de exploatare a minei
„G.H. și asociații”, la care autorul și asociații săi
dețineau cuxe (părți de participare la patrimoniul
asociației miniere), ce reprezintă bunuri mobile, întocmai
acțiunilor sau părților sociale la o societate comercială.
Or,
aceste titluri mobiliare nu conferă moștenitorilor acționarului
la o asociație minieră calitatea de persoane îndreptățite
la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în
condițiile în care exploatația minieră, pentru care
reclamanții au pretins măsuri reparatorii, nu reprezintă un
imobil de natura celor descrise în art. 6 din lege, după cum s-a
arătat în cele deja expuse.
În
contextul considerentelor anterioare, sunt lipsite de relevanță sub
aspect probator procesele – verbale de predare – primire la care se referă
reclamanții, cât timp prin intermediul lor s-a intenționat a se
dovedi existența unui drept de proprietate asupra „exploatației
miniere”, fără ca aceasta să reprezinte un imobil în sensul Legii
nr. 10/2001.
În
ceea ce privește utilajele și instalațiile miniere, se
reține că instanța de apel a apreciat că au fost solicitate
pentru prima dată în faza apelului, astfel încât pretențiile cu acest
obiect sunt inadmisibile.
Critica
prin care se susține nelegalitatea acestei aprecieri a fost
analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct.
5 C.proc.civ., deoarece se pretinde aplicarea greșită a unei norme de
drept procesual, respectiv a prevederilor art. 294 alin. 1 C.proc.civ.,
potrivit cărora
„în apel…nu se pot face
alte cereri noi”.
Aprecierea
instanței de apel este legală, în condițiile în care atât prin
notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cât și prin
contestația împotriva ordinului emis de Ministerul Economiei și
Finanțelor, s-au solicitat despăgubiri pentru „imobilul
exploatația de minereu aurifer denumită AURUM”.
Or,
această solicitare nu include eventualele bunuri mobile folosite în
procesul de extracție a aurului, deoarece reclamanții au făcut
explicit referire doar la imobilul pentru care au considerat că sunt
îndreptățiți la măsuri reparatorii.
Față
de cele expuse, Înalta Curte a constatat că nu este întrunit nici cazul
descris de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., motiv pentru care a respins recursul ca
nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ.