ÎCCJ, decizie (scj.ro #81803)

Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Noțiunea de bun imobil. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate Index alfabetic : drept de proprietate - notificare - drept de exploatare - zăcământ aurifer Legea nr. 10/2001, art. 6 Legea nr. 119/1948 Legea minelor din 1929 Aspectul esențial ce interesează vocația la măsuri reparatorii este acela al existenței în patrimoniul persoanelor îndreptățite a unui „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de proprietate și care să fi fost preluat în mod abuziv.

Deși este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer, constituie un bun imobil prin destinație, nu face parte dintre imobilele pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o construcție aflată în patrimoniul persoanei deposedate și pe de altă parte, reprezenta proprietate publică, potrivit art. 1 din Legea minelor din 1929. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală , decizia civilă nr. 1482 din 18 februarie 2011 Prin sentința civilă nr. 772/2009, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanții V.P., V.V. și Z.D. împotriva Ordinului nr. 56/2008 emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin notificarea nr. 345/2001 reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor pentru exploatarea de minereu aurifer denumită AURUM. Examinând contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării, tribunalul a apreciat că Ordinul nr. 56/2008 a fost legal emis, pentru că autorii reclamanților nu au deținut niciodată un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, ci doar un drept de exploatare temporară a unui bun. Referindu-se la Legea minelor din 28.03.1929, instanța a arătat că resursele minerale reprezentau proprietate publică și aparțineau statului român, fiind reglementat doar un drept de valorificare a acestora, în temeiul unui contract de concesiune.

Or, un asemenea drept de concesiune nu asigură moștenitorilor titularului său, respectiv reclamanților, calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece dreptul de exploatare temporară a unui bun nu formează obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001. Apelul declarat de către contestatorii V.P., V.V. și Z.D. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 42 A/2010 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Instanța de apel a reținut că potrivit notificării, reclamanții au solicitat despăgubiri doar pentru imobilul denumit „Exploatație de minereu aurifer” AURUM, conform Decretului Regal nr. 444 din 15.02.1940, situat în localitatea Bozovici.

În consecință, utilajele și instalațiile pretins preluate de către stat nu au făcut obiectul notificării, astfel încât, în mod corect, Ministerul Economiei și Finanțelor s-a pronunțat doar pe cererea de despăgubiri pentru exploatația de minereu aurifer denumită AURUM. În aceste condiții, completarea motivelor de apel cu critici referitoare la neadministrarea de probe de către prima instanță pe aspectul bunurilor mobile reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în faza apelului, conform art. 294 C.proc.civ. Cât privește criticile din motivele inițiale, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate, deoarece despăgubirile solicitate pentru zăcămintele preluate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, pct.8 și pct. 9 C.proc.civ.

Prin motivele de recurs, s-au susținut următoarele: 1. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că autorul reclamanților nu a deținut un imobil în proprietate care să fie preluat de stat, ci doar un drept de exploatare care nu putea face obiectul Legii nr. 10/2001. În realitate, autorul a deținut chiar un drept de proprietate în proporție de 35% asupra minereului aurifer în limitele perimetrului de exploatare denumit AURUM. 2. În mod greșit, instanța de apel a considerat că cererea de apel completatoare ar reprezenta o cerere nouă, inadmisibilă în faza apelului, în condițiile în care prin contestația formulată în cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru tot ce semnifica exploatația de minereu aurifer, ca atare, și pentru utilajele și instalațiile proprietatea autorului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat. Cu toate că recurenții au indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7, pct.8 și pct.9 C.proc.civ., se apreciază că acestea se încadrează în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate în cele ce vor fi expuse. Nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ., cât timp recurenții nu au pretins că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Nu subzistă nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., care vizează o interpretare greșită de către instanța de apel a cauzei cererii de chemare în judecată ( causa debendi ), respectiv a titlului din care decurge dreptul pe care se întemeiază pretențiile reclamanților. Or, criticile recurenților, deși se referă la natura dreptului subiectiv exercitat de către autorul lor asupra exploatației miniere, nu au în vedere o eventuală denaturare a titlului de către instanța de apel, ci forța probantă a unui înscris administrat drept mijloc de dovadă în cauză.

1. Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la natura dreptului subiectiv deținut de către autorul reclamanților asupra exploatației miniere AURUM, se reține că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a constatat că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, deoarece autorul lor nu a deținut un drept de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv de către stat, în condițiile în care s-a dovedit că a deținut doar un drept de exploatare a aurului din perimetrul de exploatare AURUM, în baza cuxelor (ce reprezentau părți din averea asociației de exploatație minieră), și nu un drept de proprietate.

Într-adevăr, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, cerința – premisă pentru legitimarea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este aceea a statutului de proprietar asupra unui imobil, în sensul legii, preluat abuziv de către stat, indiferent dacă proprietarul deposedat a fost o persoană fizică sau o persoană juridică. Se reține că reclamanții, prin motivele de recurs, nu contestă că, pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, este necesar ca autorul lor ori ei înșiși să fi fost proprietari ai unui imobil preluat abuziv de către stat după anul 1945 sau ca acest autor (ori chiar reclamanții) să fi fost asociați la o societate comercială care a deținut în proprietate un asemenea imobil.

Recurenții pretind doar că autorul lor a deținut un drept de proprietate asupra exploatării minereului aurifer din perimetrul AURUM, în proporție de 35%. Se observă că, în cauză, aspectul esențial ce interesează vocația la măsuri reparatorii este acela al existenței în patrimoniul autorului reclamanților a unui „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de proprietate și care să fi fost preluat în mod abuziv, aspect în legătură cu care instanța de apel, confirmând considerentele primei instanțe, a conchis în sensul că nu s-a dovedit preluarea unui asemenea bun. În conformitate cu art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, „Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”.

Prin Legea nr. 119/1948 s-a preluat întreprinderea de exploatare (chiar dacă în anexa legii întreprinderea din Bozovici „G.H. și asociații” nu figurează explicit, preluarea a operat in rem , legea vizând toate întreprinderile miniere). Reclamanții au susținut, pe întreg parcursul judecății, că imobilul este reprezentat de „minereul aurifer”, respectiv de „exploatația minieră” însăși, aceasta din urmă fiind menționată în notificarea adresată Ministerului Industriei și Resurselor. Deși este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer, constituie un bun imobil prin destinație, nu face parte dintre imobilele pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din definiția anterior arătată, cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o construcție aflată în patrimoniul persoanei deposedate.

Pe de altă parte, zăcământul aurifer reprezenta proprietate publică, potrivit art. 1 din Legea minelor din 1929 și asupra căruia autorul reclamanților avea un drept de exploatare, aspecte necontestate de către recurenți. În ceea ce privește „exploatația minieră” la care se referă recurenții, inclusiv prin notificare, această noțiune are un dublu sens, conform Dicționarului explicativ al limbii române (ediția 1975): semnifică, pe de o parte, „întreprinderea economică ce exploatează terenuri, păduri, mine etc.” iar, pe de altă parte, „terenul, pădurea, mina etc. care se află în exploatarea unității de mai sus” (în cazul de față, o mină auriferă). În niciuna dintre ipoteze, nu există un imobil care să fi fost preluat abuziv de stat și pentru care reclamanții să fie îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții nu au pretins că însuși terenul de 50 ha reprezentând perimetrul de exploatare de pe teritoriul comunei Bozovici, ar fi imobilul preluat de către stat, necontestând că G.H. a primit doar un drept de concesiune asupra perimetrului geografic din care se extrăgea minereul aurifer, prin Înaltul Decret Regal nr. 444 din 15.02.1940. Ceea ce s-a preluat de către stat a fost întreprinderea de exploatare a minei „G.H. și asociații”, la care autorul și asociații săi dețineau cuxe (părți de participare la patrimoniul asociației miniere), ce reprezintă bunuri mobile, întocmai acțiunilor sau părților sociale la o societate comercială.

Or, aceste titluri mobiliare nu conferă moștenitorilor acționarului la o asociație minieră calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care exploatația minieră, pentru care reclamanții au pretins măsuri reparatorii, nu reprezintă un imobil de natura celor descrise în art. 6 din lege, după cum s-a arătat în cele deja expuse. În contextul considerentelor anterioare, sunt lipsite de relevanță sub aspect probator procesele – verbale de predare – primire la care se referă reclamanții, cât timp prin intermediul lor s-a intenționat a se dovedi existența unui drept de proprietate asupra „exploatației miniere”, fără ca aceasta să reprezinte un imobil în sensul Legii nr. 10/2001.

2. În ceea ce privește utilajele și instalațiile miniere, se reține că instanța de apel a apreciat că au fost solicitate pentru prima dată în faza apelului, astfel încât pretențiile cu acest obiect sunt inadmisibile. Critica prin care se susține nelegalitatea acestei aprecieri a fost analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., deoarece se pretinde aplicarea greșită a unei norme de drept procesual, respectiv a prevederilor art. 294 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora „în apel…nu se pot face alte cereri noi”. Aprecierea instanței de apel este legală, în condițiile în care atât prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, cât și prin contestația împotriva ordinului emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, s-au solicitat despăgubiri pentru „imobilul exploatația de minereu aurifer denumită AURUM”.

Or, această solicitare nu include eventualele bunuri mobile folosite în procesul de extracție a aurului, deoarece reclamanții au făcut explicit referire doar la imobilul pentru care au considerat că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii. Față de cele expuse, Înalta Curte a constatat că nu este întrunit nici cazul descris de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., motiv pentru care a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ.