ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1482/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1482/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

772 din 21 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 44300/3/2008, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamanții V.P., V.V. și Z.D. împotriva Ordinului nr. 56 din 31

octombrie 2008 emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin notificare reclamanții au solicitat, în temeiul

Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor pentru exploatarea de minereu

aurifer denumită A.

Examinând contestația

formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării, tribunalul a

apreciat că Ordinul nr. 56 din 31 octombrie 2008 a fost legal emis, pentru că

autorii reclamanților nu au deținut niciodată un imobil în sensul Legii nr. 10/2001,

ci doar un drept de exploatare temporară a unui bun (concesiune), astfel că

notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar reclamanții nu dețin un

imobil în sensul art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Referindu-se la Legea minelor din 28 martie 1929 și la regulamentul de aplicare a acesteia, instanța a arătat

că resursele minerale reprezentau proprietate publică și aparțineau statului

român, fiind reglementat doar un drept de valorificare a acestora, în temeiul

unui contract de concesiune.

Dreptul astfel

acordat unui titular de cuxe (titluri) la o asociație minieră, deși avea

caracter real imobiliar, nu reprezenta un drept de proprietate, ci conferea

doar posesia și folosința bunului, constând în prerogativa de a explora și

exploata o mină.

Or, un asemenea drept

de concesiune nu asigură moștenitorilor titularului său, respectiv

reclamanților, calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece dreptul de exploatare temporară a unui

bun nu formează obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de

către contestatorii V.P., V.V. și Z.D. împotriva sentinței menționate a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 42/A din 20 ianuarie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit notificării

existente la dosar, reclamanții au solicitat despăgubiri doar pentru imobilul

denumit „Exploatație de minereu aurifer” A., conform Decretului Regal nr. 444

din 15 februarie 1940, situat în localitatea Bozovici, județul Caraș-Severin.

În consecință,

utilajele și instalațiile pretins preluate de către stat nu au făcut obiectul

notificării, astfel încât, în mod corect, Ministerul Economiei și Finanțelor

s-a pronunțat doar pe cererea de despăgubiri pentru exploatația de minereu

aurifer denumită A., iar prima instanță a soluționat contestația în aceste

limite.

În aceste condiții,

completarea motivelor de apel cu critici referitoare la neadministrarea de

probe de către prima instanță pe aspectul bunurilor mobile reprezintă o cerere

nouă, inadmisibilă în faza apelului, conform art. 294 C. proc. civ.

Cât privește

criticile din motivele inițiale, instanța de apel a apreciat că sunt nefondate,

deoarece despăgubirile solicitate pentru zăcămintele preluate nu fac obiectul

Legii nr. 10/2001. Instanța de fond a reținut corect situația de fapt și de

drept, în sensul că autorii apelanților nu au deținut un imobil în proprietate

care să fie preluat de stat, ci doar un drept de exploatare care nu putea face

obiectul Legii nr. 10/2001, prin aceste considerente reținându-se și calitatea

de moștenitor de pe urma defunctului G.H.

Împotriva deciziei

menționate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Z.D., V.V.

și V.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin motivele de

recurs, s-au susținut următoarele:

instanța de apel a apreciat că autorul reclamanților, G.H., nu a deținut un

imobil în proprietate care să fie preluat de stat, ci doar un drept de

exploatare care nu putea face obiectul Legii nr. 10/2001.

În realitate, autorul

a deținut chiar un drept de proprietate în proporție de 35% asupra minereului

aurifer în limitele perimetrului de exploatare denumit A. Chiar dacă Statul

Român a fost și este proprietar asupra zăcămintelor existente în solul

perimetrului geografic, prin Înaltul Decret Regal nr. 444 din 15 februarie 1940,

G.H. a primit un drept de proprietate asupra exploatării.

În măsura în care nu

ar fi fost vorba despre un drept de proprietate, nu s-ar fi efectuat întreaga

documentație de predare – primire a exploatării între autorul reclamanților și

Statul Român, predare pentru care nu s-au plătit despăgubiri și care a fost

făcută în mod forțat.

de apel a considerat că cererea de apel completatoare ar reprezenta o cerere

nouă, inadmisibilă în faza apelului, în condițiile în care prin contestația

formulată în cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri

pentru tot ce semnifica exploatația de minereu aurifer, ca atare, și pentru

utilajele și instalațiile proprietatea autorului.

Pe de altă parte,

ambele instanțe de fond s-au referit la aceste bunuri mobile, fără a analiza

chestiunea sub toate aspectele, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului,

fiind necesară și administrarea de noi probe.

Odată cu cererea de

recurs, s-a solicitat repunerea recurenților – reclamanți în termenul de

formulare a căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc.

civ., deoarece comunicarea deciziei de apel s-a efectuat în mod greșit la

adresele de domiciliu ale reclamanților, și nu la domiciliul ales din

Timișoara, Piața Țepeș Vodă, la cabinetul avocatului L.N.

Analizând prioritar

solicitarea pe care recurenții – reclamanți au calificat-o drept o cerere de

repunere în termenul de declarare a recursului, la termenul din 18 februarie 2001,

Înalta Curte a apreciat că reprezintă, în fapt, o cerere de constatare a

declarării căii de atac înlăuntrul termenului legal, în condițiile în care se

susține nelegalitatea actului procedural al comunicării deciziei de apel.

Analizând această

cerere, a reținut că în petitul cererii de completare a motivelor de apel,

depuse prin serviciul Registratură pentru termenul din 11 noiembrie 2009, s-a

menționat domiciliul ales al apelanților – reclamanți ca fiind sediul

cabinetului avocatului L.N., din Timișoara, Piața Țepeș Vodă, avocat

împuternicit să le reprezinte interesele în faza apelului (dosar apel).

Comunicarea deciziei

recurate în prezenta cauză s-a realizat la vechiul domiciliu ales al părților,

astfel cum fusese indicat în cursul judecății în primă instanță și prin cererea

de apel, respectiv la adresa din Caransebeș, str. Fundătura Racoviței (la data

de 19 februarie 2010, dosar apel).

În contextul

precizării noului domiciliu ales, toate actele de procedură ulterioare

indicării acestuia, inclusiv comunicarea hotărârii, ar fi trebuit întocmite la

această adresă, în aplicarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., fiind arătată

și persoana primitorului actului, dar și a dispozițiilor art. 98 C. proc. civ.,

având loc o modificare a domiciliului ales pe parcursul judecății, învederată

prin cererea depusă la dosar.

Este lipsit de

relevanță faptul că cererea de completare a motivelor de apel a fost apreciată

de către instanța de apel ca integrând pretenții noi, inadmisibile în această

fază procesuală. Independent de atare calificare juridică, cererea este viabilă

din punct de vedere procedural ca o modificare a domiciliului ales, ce nu ar fi

trebuit ignorată la întocmirea actelor de procedură.

În aceste condiții,

actul de procedură al comunicării deciziei, efectuat la o altă adresă poștală

decât cea a domiciliului ales al reclamanților, este nul, fiind incidente

dispozițiile art. 100 alin. (1) pct. 4 și alin. ultim C. proc. civ.

Drept urmare,

termenul de recurs, calculat de la momentul comunicării de art. 303 C. proc.

civ., nu a curs, astfel încât calea de atac este declarată în termenul legal,

chiar dacă cererea de recurs a fost depusă abia la data de 3 mai 2010.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Cu toate că

recurenții au indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea se

încadrează în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate în cele ce vor fi expuse.

Nu poate fi reținută

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât timp recurenții nu

au pretins că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori

conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Nu subzistă nici

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează o

interpretare greșită de către instanța de apel a cauzei cererii de chemare în

judecată (causa debendi), respectiv a titlului din care decurge dreptul pe care

se întemeiază pretențiile reclamanților.

Or, criticile

recurenților, deși se referă la natura dreptului subiectiv exercitat de către

autorul lor asupra exploatației miniere, nu au în vedere o eventuală denaturare

a titlului de către instanța de apel, ci forța probantă a unui înscris

administrat drept mijloc de dovadă în cauză.

privește critica referitoare la natura dreptului subiectiv deținut de către

autorul reclamanților asupra exploatației miniere A., se reține că instanța de

apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a constatat că reclamanții nu au

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, deoarece G.H. nu a

deținut un drept de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv de către

stat, în condițiile în care s-a dovedit că a deținut doar un drept de

exploatare a aurului din perimetrul de exploatare A., în baza cuxelor (ce

reprezentau părți din averea asociației de exploatație minieră), și nu un drept

de proprietate.

Într-adevăr, potrivit

art. 3 din Legea nr. 10/2001, cerința – premisă pentru legitimarea calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este aceea a statutului de

proprietar asupra unui imobil, în sensul legii, preluat abuziv de către stat,

indiferent dacă proprietarul deposedat a fost o persoană fizică sau o persoană

juridică.

Se reține că

reclamanții, prin motivele de recurs, nu contestă că, pentru a avea calitatea

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001,

este necesar ca autorul lor ori ei înșiși să fi fost proprietari ai unui imobil

preluat abuziv de către stat după anul 1945 sau ca acest autor (ori chiar

reclamanții) să fi fost asociați la o societate comercială care a deținut în

proprietate un asemenea imobil.

Recurenții pretind

doar că autorul lor a deținut un drept de proprietate asupra exploatării

minereului aurifer din perimetrul A., în proporție de 35%.

Se observă că, în

cauză, aspectul esențial ce interesează vocația la măsuri reparatorii este

acela al existenței în patrimoniul autorului reclamanților a unui „imobil” în

sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de

proprietate și care să fi fost preluat în mod abuziv, aspect în legătură cu

care instanța de apel, confirmând considerentele primei instanțe, a conchis în

sensul că nu s-a dovedit preluarea unui asemenea bun.

În

conformitate cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „

Prin imobile, în

sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”.

Prin

Legea nr. 119/1948 s-a preluat întreprinderea de exploatare (chiar dacă în

anexa legii întreprinderea „G.H. și asociații” nu figurează explicit, preluarea

a operat in rem, legea vizând toate întreprinderile miniere).

Reclamanții au susținut,

pe întreg parcursul judecății, că imobilul este reprezentat de „minereul

aurifer”, respectiv de „exploatația minieră” însăși, aceasta din urmă fiind

menționată în notificarea adresată Ministerului Industriei și Resurselor (dosar

fond), susțineri reluate și prin motivele de recurs.

Deși este evident că

zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer, constituie un bun imobil prin

destinație, nu face parte dintre imobilele pentru care Statul Român datorează

măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din definiția

anterior arătată, cât timp nu a devenit imobil

prin încorporare într-o construcție

aflată în patrimoniul persoanei deposedate.

Pe de altă parte, nu

însuși zăcământul aurifer, care, oricum, reprezenta proprietate publică,

potrivit art. 1 din Legea minelor din 1929 (citat în hotărârea primei instanțe)

și asupra căruia autorul reclamanților avea un drept de exploatare, aspecte

necontestate de către recurenți.

În ceea ce privește

„exploatația minieră” la care se referă recurenții, inclusiv prin notificare,

această noțiune are un dublu sens, conform Dicționarului explicativ al limbii

române (ediția 1975): semnifică, pe de o parte, „întreprinderea economică ce

exploatează terenuri, păduri, mine etc.” iar, pe de altă parte, „terenul, pădurea,

mina etc. care se află în exploatarea unității de mai sus” (în cazul de față, o

mină auriferă).

În niciuna dintre

ipoteze, nu există un imobil care să fi fost preluat abuziv de stat și pentru

care reclamanții să fie îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, reclamanții

nu au pretins că însuși terenul de 50 ha reprezentând perimetrul de exploatare de pe teritoriul comunei Bozovici, jud. Caraș, ar fi imobilul preluat de

către stat, necontestând că G.H. a primit doar un drept de concesiune asupra

perimetrului geografic din care se extrăgea minereul aurifer, prin Înaltul

Decret Regal nr. 444 din 15 februarie 1940.

Ceea ce s-a preluat

de către stat a fost întreprinderea de exploatare a minei „G.H. și asociații”,

la care autorul și asociații săi dețineau cuxe (părți de participare la

patrimoniul asociației miniere), ce reprezintă bunuri mobile, întocmai

acțiunilor sau părților sociale la o societate comercială.

Or, aceste titluri

mobiliare nu conferă moștenitorilor acționarului la o asociație minieră

calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, în condițiile în care exploatația minieră, pentru care reclamanții au

pretins măsuri reparatorii, nu reprezintă un imobil de natura celor descrise în

art. 6 din lege, după cum s-a arătat în cele deja expuse.

În contextul

considerentelor anterioare, sunt lipsite de relevanță sub aspect probator

procesele – verbale de predare – primire la care se referă reclamanții prin

motivele de recurs, cât timp prin intermediul lor s-a intenționat a se dovedi

existența unui drept de proprietate asupra „exploatației miniere”, fără ca

aceasta să reprezinte un imobil în sensul Legii nr. 10/2001.

În consecință,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care vor fi

respinse criticile recurenților pe acest aspect.

privește utilajele și instalațiile miniere, se reține că instanța de apel a

apreciat că au fost solicitate pentru prima dată în faza apelului, astfel încât

pretențiile cu acest obiect sunt inadmisibile.

Critica prin care se

susține nelegalitatea acestei aprecieri urmează a fi analizată din perspectiva

cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece se

pretinde aplicarea greșită a unei norme de drept procesual, respectiv a

prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel…nu se

pot face alte cereri noi”.

Aprecierea instanței

de apel este legală, în condițiile în care atât prin notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001, cât și prin contestația împotriva ordinului emis de

Ministerul Economiei și Finanțelor, s-au solicitat despăgubiri pentru „imobilul

exploatația de minereu aurifer denumită A.”.

Or, această

solicitare nu include eventualele bunuri mobile folosite în procesul de extracție

a aurului, deoarece reclamanții au făcut explicit referire doar la imobilul

pentru care au considerat că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că nu este întrunit nici cazul descris de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții Z.D., V.V. și V.P. împotriva

deciziei nr. 42/A din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 februarie 2011.