ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2514/2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1579 din 11 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva sentinței civile nr. 3128 din data de 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța reținând că problema de drept ce se impune a fi lămurită mai întâi în speță este legată de persoana responsabilă pentru stabilirea termenului de cercetare administrativă în cadrul procedurilor privind răspunderea materială a militarilor.

În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, termenul legal pentru efectuarea cercetării administrative este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat la cunoștință de producerea pagubei.

Pe de altă parte, potrivit pct. 81 din I.M.I. nr. 830/1999, "prin data constatării existentei pagubei se înțelege ...data ordinului în rezoluție de pe actele prin care i se sesizează existenta pagubei".

Este necontestat, în cauză, faptul că dispoziția privind numirea comisiei de cercetare administrativă a fost emisă ulterior momentului constatării pagubei.

Recurenții susțin că reclamantul, în calitate de consilier juridic, membru în comisia de cercetare administrativă, avea obligația să aducă la cunoștință comandantului termenul de efectuare a cercetării administrative.

Contrar acestor susțineri, din actele dosarului nu rezultă că, anterior numirii sale în cadrul comisiei de cercetare administrativă, reclamantul - intimat a fost consultat sau a avizat din punct de vedere al legalității vreun document referitor la această cercetare.

În calitate de membru în comisia de cercetare administrativă, mandatul său, reglementat de pct. 90 din IMI 830/1999, începea după data luării la cunoștință a nominalizării în această comisie, aspectele legate de data luării la cunoștință de către șeful unității despre existența unei pagube în patrimoniul unității excedând atribuțiilor acestei comisii. Astfel, potrivit pct. 85 coroborat cu pct. 88 din I.M.I. nr. 830/1999, stabilirea termenului până la care trebuie executată cercetarea administrativă este atributul exclusiv comandantului unității, și nu al comisiei de cercetare administrativă.

Astfel s-a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că, deși pârâții reproșează reclamantului că trebuia să cunoască termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, chiar în lipsa unui termen indicat în Dispoziția de zi nr. 153/07.08.2012 și că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, în fapt, nu i se poate imputa părții reclamante neefectuarea cercetării administrative în termenul de 60 de zile prevăzut de O.G. nr. 121/2008.

Rațiunea pentru care este obligatoriu ca în actul de numire al comisiei să se indice și termenul pentru efectuarea cercetării administrative este aceea, că din economia normelor juridice incidente, numai comandantul ia la cunoștință sau poate să constate producerea pagubei, iar în raport de acea dată trebuie să stabilească și termenul pentru finalizarea cercetării administrative.

În ceea ce privește depășirea termenului de efectuare a cercetării administrative de către comisie, Înalta Curte a reținut că, după finalizarea cercetării, s-a încheiat procesul-verbal de cercetare care a fost adus la cunoștința persoanelor găsite vinovate de producerea prejudiciului.

Nici obiecțiunile formulate de persoanele, inițial vizate prin cercetarea disciplinară, împotriva procesului-verbal și nici contestațiile acestora privitoare la deciziile de imputare inițiale nu au avut în vedere aspecte privind tardivitatea cercetării.

De asemenea, s-a reținut că în mod corect a stabilit instanța de fond faptul că hotărârea nr. 58/15.04.2013 este actul de la care se pornește cercetarea administrativă împotriva reclamantului, ajungându-se la emiterea actului vătămător (Decizia de Imputare nr. 373405/23.04.2015).

Împotriva deciziei nr. 1579 din 11 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că în baza sentinței civile nr. 1974/12.12.2011 pronunțată de către Tribunalul Olt, devenită irevocabilă prin Decizia cu nr. 3367/12.03.2012 a Curții de Apel Craiova, domnului A. (angajat al I.T.P.F. Giurgiu) i-au fost achitate și drepturile salariale, alături de toate celelalte drepturi de care trebuia să beneficieze în perioada 03.08.2011 - 15.03.2012.

Sumele de referință i-au fost achitate prin OP în perioada 15.06.2012 -27.06.2012, motiv pentru care Inspectorul șef de la acea dată, respectiv domnul B., a dispus constituirea unei comisii de cercetare administrativă care să stabilească dacă efectuarea plăților constituie pagubă la nivelul instituției, respectiv care sunt persoanele vinovate de producerea acesteia.

Astfel, prin DZ nr. 153 din 07.082012 șeful ITPF Giurgiu a dispus constituirea comisiei de cercetare administrativă formată din C., D. și E., ca urmare a achitării către A. a sumei de 15404 RON reprezentând contravaloarea salariilor și a altor drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze, reactualizate, de la data concedierii și până la data reintegrării efective.

Prin Nota - raport nr. x/06.08.2012, contabilul șef de Ia acea vreme, din cadrul I.T.P.F. Giurgiu sesizează, conducerea instituției despre existența unei pagube în patrimoniu, starea de fapt ce a generat această situație fiind descrisă pe scurt mai sus. Pe această Notă-raport, comandantul unității (B.) a dispus, prin rezoluție, efectuarea cercetării administrative, stabilind totodată și membrii comisiei care urmau să efectueze această cercetare, fără a menționa termenul de finalizare al cercetării.

Astfel, prin Dispoziția de zi pe unitate a I.T.P.F. Giurgiu nr. 153/07.08.2012, au fost nominalizați membrii comisiei de cercetare administrativă - angajați ai instituției, după cum urmează: C. -președinte, D. și E. - membrii.

Potrivit legislației incidente în speță, termenul legal prevăzut pentru efectuarea cercetării administrative era de 60 de zile, existând posibilitatea ca în cazuri temeinic justificate să se solicite/aprobe prelungirea acestui termen cu încă 60 de zile, ceea ce s-a și întâmplat.

Astfel, comisia de cercetare administrativă și-a încheiat activitatea prin întocmirea procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x/05.12.2012, vinovate de producerea pagubei fiind găsite persoanele care au aprobat, avizat și întocmit Decizia de concediere nr. x/06.07.2011, Preavizul nr. x/06.07.2011 și Dispoziția șefului I.J.P.F. Olt cu nr. x/03.08.2011, aceste persoane fiind comisar șef de poliție F., agent șef principal de poliție G., subinspector de poliție H., subinspector de poliție I., valoarea totală a prejudiciului stabilit de comisie fiind de 15.404 RON. Astfel, la data de 11.12.2012 au fost emise deciziile de imputare pentru persoanele care se fac vinovate de încălcarea prevederilor legale, respectiv pentru producerea pagubei ce a făcut obiectul cercetării.

În urma plângerii formulate de către una dintre persoanele găsite vinovate de producerea pagubei, în speță I., prin Hotărârea nr. 28/28.02.2013, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. anulează decizia de imputare emisă pe numele acesteia, fapt pentru care se dispune efectuarea unei noi cercetări administrative de către specialiști din cadrul LG.P.F. pentru paguba de 15.404 RON, motivat prin faptul că cercetarea administrativă ar fi fost incompletă, cu referire expresă la stabilirea persoanelor vinovate. Astfel, prin Nota nr. x/25.03.2013 a fost numită o nouă comisie de cercetare administrativă.

În același timp, în urma plângerilor formulate de F., G. și H., prin Hotărârea nr. 58/15.04.2013 Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. anulează decizia de imputare emisă pe numele acesteia, fapt pentru care se dispune efectuarea unei noi cercetări administrative de către specialiști din cadrul I.G.P.F. pentru paguba de 15.404 Iei, motivat prin faptul că cercetarea administrativă iniția/ă nu ar fi fost efectuată în termenul legal, fapt pentru care se impunea stabilirea persoanelor vinovate pentru depășirea termenului.

Noua comisie de cercetare administrativă din cadrul I.G.P.F. se sesizează din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de "abuz în serviciu contra intereselor persoanelor" - art. 246 C. pen. (forma în vigoare la acea dată) față de numiții F., G. și H., fapt pentru care prin procesul-verbal nr. x/U .07.2013 este sesizată unitatea de Parchet competenta iar cercetarea administrativă este suspendată.

La data de 27.03.2015, întrucât cauza penală a fost clasată, concluzionându-se că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea penală, prin Nota-raport nr. x, conducerea I.G.P.F. a dispus încetarea suspendării cercetării administrative. Această nouă cercetare s-a finalizat prin întocmirea procesului-verbal nr. x/31.03.2015, fiind emise decizii de imputare pentru șeful I.T.P.F. Giurgiu - B., respectiv membrii primei comisii de cercetare disciplinara - C., D. și E., aceștia fiind găsiți vinovați pentru neefectuarea la timp a primei cercetări administrative.

Împotriva deciziilor de imputare, cei anterior menționați au formulat plângere, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor respingând contestațiile acestora prin Hotărârea nr. 134/24.09.2015

Pentru aceste motive, fiecare dintre membrii primei comisii de cercetare administrativă au înțeles sa conteste, separat, actele administrative prin care au fost obligați la plata prejudiciului, astfel fiind formulate cereri de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea Hotărârea nr. 374101/26.06.2015 - pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul IGPF, Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. cu nr. 134/24.09.2015, respectiv deciziile de imputare emise pentru fiecare în parte, după cum urmează:

- dosar civil nr. x/54/20Î5, aflat inițial pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamant fiind D., în contradictoriu cu I.G.P.F, respectiv M.A.L;

- dosar civil nr. x/2016, aflat inițial pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamant fiind B., în contradictoriu cu I.G.P.F., respectiv M.A.L;

- dosar civil nr. x/2016, aflat inițial pe rolul Curții de Apel București, reclamant fiind E., în contradictoriu cu I.G.P.F., respectiv M.A.I.;

- dosar civil nr. x/2016, aflat inițial pe rolul Curții de Apel București, reclamant fiind C., în contradictoriu cu I.G.P.F., respectiv M.A.L.

Revizuentul precizează că dosarul civil nr. x/2015 a fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 518/22.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova și menținută prin decizia civilă nr. 2319/04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a reținut:

"pe această notă raport comandantul unității a dispus de îndată, prin rezoluție, executarea cercetării administrative, stabilind comisia competentă să efectueze această cercetare fără a menționa termenul de finalizare a cercetării, așa cum se prevede la pct. 88 din Instrucțiunile M.L nr. 830/1999.

Reclamantul, care a făcut parte din comisia de cercetare administrativă, a respectat termenele de prescripție prevăzute de ort. 23 din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit pct. 85 coroborat cu pct. 88 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 stabilirea termenului până la care trebuie executată cercetarea administrative este atributul exclusiv al comandantului unității, ci nu al comisiei de cercetare administrativă.

Mandatul comisiei de cercetare administrativă din care a făcut parte reclamantul este reglementat de pct. 90 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 și începea după data luării la cunoștință de către reclamant că este nominalizat în această comisie."

Instanța de recurs a reținut:

"Rațiunea pentru care este obligatoriu ca în actul de numire al comisiei să se indice și termenul de 60 de zile prevăzut de O.G. nr. 121/1998. (...) Astfel, comisia de cercetare administrativă din care a făcut parte reclamantul a efectuat si finalizat cercetarea în termenul legal, potrivit mandatului acestei comisii (...)".

Dosarul civil nr. x/2016 a fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 2698/22.09.2016, pronunțată de Curtea de Apel București și menținută prin decizia civilă 5521/13.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a reținut:

"(...)în acest context, nu se confirmă poziția procesuală a părților pârâte cum că reclamantul ar fi luat la cunoștință despre prejudiciul produs în patrimoniul Inspectoratului odată cu aprobarea statelor de plată și a ordinelor de plată (...). Astfel, se identifică o conduită administrativă corectă a comandantului unității (...)"

Instanța de recurs a respins recursurile M.A.I., respectiv I.G.P.F. ca nefondate, cu consecința menținerii în totalitate a hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală, astfel cum rezultă din decizia civilă definitivă nr. 5521/13.11.2019.

Dosarul civil nr. x/2016, fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 3128/19.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București și menținută prin Decizia 1639/20.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a reținut: "(...) deși a constatat producerea prejudiciului încă din 27.06.2012, comandantul unității a stat în pasivitate 40 de zile, cu toate că trebuia să acționeze "de îndată", astfel că din termenul de 60 de zile, alocat de legiuitor nota bene pentru desfășurarea cercetării administrative, au mai rămas efectiv pentru cercetare doar 20 de zile, iar și în privința acestora nici măcar nu s-a menționat data de finalizare a cercetării, astfel încât membrii comisiei să fie avizați de către însuși cel care a constatat producerea pagubei în legătură cu data la care această constatare a avut loc, astfel încât să poată conduce procedura cu respectarea termenelor (...) Față de considerentele care preced, instanța reține că - indiferent de modul în care interpretăm stabilirea datei constatării prejudiciului - reclamantul nu se face vinovat de nefinalizarea cercetării administrative în termenul de 60 de zile, astfel ca antrenarea răspunderii sale materiale s-a făcut cu nesocotirea prevederilor ort. 34 din O.G. nr. 121/1998."

Instanța de recurs a respins recursurile M.A.I., respectiv I.G.P.F. ca nefondate, cu consecința menținerii în totalitate a hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală, astfel cum rezultă din decizia civilă definitiva nr. 1579/13.11.2019, cu mențiunea că decizia Înaltei Curți încă nu a fost redactată.

Dosarul civil nr. x/2016, fost soluționat în fond prin sentința civilă nr. 374102/26.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București și în prezent se află, în recurs, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a admis cererea ce a făcut obiectul litigiului anterior menționat, în prezent cauza aflându-se în fază de recurs.

Revizuentul subliniază că, deși soluțiile instanțelor sunt de anulare a actelor administrative prin care persoanele anterior menționate au fost găsite vinovate de producerea unui prejudiciu în sarcina instituției în care își desfășoară activitatea, din cuprinsul hotărârilor rezultă aspecte contradictorii cu privire la motivele pentru care instanțele s-au pronunțat în acest sens, aspecte care nu ajută nici măcar în acest moment la stabilirea cu exactitate a celor vinovați de producerea pagubei, în vederea tragerii acestora la răspundere.

În realitate, analizând cu atenție hotărârile de referință, se poate observa faptul că este imposibil a se pune în executare, considerentele uneia anulându-le practic pe ale celeilalte.

Examinând cauza și cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Deci, invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe două hotărâri, definitive, cea de-a doua fiind dată cu încălcarea principiului forței lucrului judecat, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul litigiului;

- cele două hotărâri definitive trebuie să se fi dat în aceeași "pricină", dar în dosare diferite.

Pentru existența acestui motiv de revizuire se cere să existe identitate de părți, de cauză și de obiect, adică "elementele caracteristice lucrului judecat", hotărârile să fi fost date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de existența primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepția autorității lucrului judecat, instanța a omis să soluționeze această excepție. În cazul în care excepția a fost respinsă, împotriva hotărârii nu se poate face cerere de revizuire, întrucât, judecându-se o asemenea cerere, instanța ar realiza un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepția autorității lucrului judecat.

Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire.

Această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, iar în cauză aceste condiție nu este îndeplinită.

Printr-o definiție cu caracter general, obiectul litigiului reprezintă pretenția pe care o formulează și o susține reclamantul prin acțiunea sa.

Din aceste considerente rezultă că nu este îndeplinită condiția identității cauzei și obiectului cererilor de chemare în judecată, întrucât trebuie avut în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecății, care este diferit în cele două litigii.

C. proc. civ., în cadrul condițiilor cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire mai impune, pe lângă îndeplinirea elementelor autorității de lucru judecat și condiția potrivit căreia, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța a omis să se pronunțe asupra ei.

Textul art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu dă posibilitatea ca în cadrul cererii de revizuire să se poată analiza dacă soluționarea excepției autorității de lucru judecat a fost corectă, ci numai dacă a fost invocată sau nu și, dacă a fost invocată, numai în cazul în care instanța a omis să se pronunțe, poate să fie admisă cererea de revizuire.

Condiția impusă de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești, iar pe calea extraordinară a revizuirii poate fi schimbată o hotărâre judecătorească definitivă numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, împotriva Deciziei nr. 1579 din 11 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2020.