ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5342/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia la acordarea sporului privind prevenirea și combaterea corupției pentru perioada 29.03.2017-13.01.2019, actualizat cu rata inflației și dobânda legală, de la data la care trebuia achitat și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1119 din 19 mai 2020, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

A reținut instanța dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, și faptul că domiciliul reclamantei se află în circumscripția Tribunalului Dolj.

A apreciat că, la alegerea instanței, nu poate fi avută în vedere reședința reclamantului, deoarece textul legal incident are în vedere numai domiciliul.

Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 929 din 23 iulie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

A reținut instanța, în esență, că, potrivit art. 91 C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. De asemenea, asocierea pe care legiuitorul o face în definiția domiciliului din C. civ., ca locuință principală, nu este o îndepărtare de la ideea de domiciliu ca situație de fapt, în condițiile în care, la art. 87, se arată că domiciliul este stabilit în vederea exercitării drepturilor și libertăților persoanei fizice.

Scopul regulii de competență teritorială în materia contenciosului administrativ a fost acela de a proteja reclamantul și nu poate fi atins dacă domiciliul nu este asociat cu locuința efectivă, deoarece ar fi lipsit de exercițiul drepturilor sale procesuale.

A constatat Tribunalul că reclamanta are reședința pe raza Municipiului București, cu valabilitate de 1 an, 04.11.2019-03.11.2020.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Tribunalul Dolj, în temeiul art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

3.1. Înalta Curte reține că, fiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată, în vigoare la data acțiunii, 10.01.2020, conform cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.".

3.2. Așadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispozițiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică, situație reținută în mod corect de ambele instanțe aflate în conflict.

Problema care a generat conflictul negativ de competență privește înțelesul noțiunii de "domiciliu", în sens procedural, și a diferenței juridice dintre această noțiune și aceea de "reședință", precum și a efectului pe care această distincție îl produce asupra competenței instanței de judecată.

Dispozițiile art. 87 C. civ. prevăd că "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este locul unde acesta declară că își are locuința principală".

Conform art. 86 alin. (2) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe".

De asemenea, art. 91 C. civ. prevede că "Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund reeditații, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței mi va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplica în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune."

Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că, prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta.

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, Înalta Curte reține că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă, unde utilizarea alternativă a celor două sintagme urmărește să asigure legalitatea procedurii de citare, respectiv înștiințarea corespunzătoare a părților aflate în litigiu, cu privire la existența și obiectul pricinii. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamantei, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamanta nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin modificarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiește.

Or, în cauză, potrivit copiei cărții de identitate a reclamantei, aceasta avea stabilită reședința în Municipiul București, începând cu data de 04.11.2019 și până la 03.11.2020.

Deci, la data formulării acțiunii, reședința reclamantei se afla în Municipiul București, aceasta fiind locuința statornică, în raport de care se stabilește competența teritorială a instanței de contencios administrativ.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTEMOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.