ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4287/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, la data de 12.02.2016, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen:

- Anularea în parte a Deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări - Serviciul Financiar înregistrata sub nr. x/28.09.2015, prin care a fost constatata neeligibilitatea costurilor cu personalul, în urma depunerii Raportului Final aferent proiectului ERF 13.04-03.01,

- Anularea în tot a Deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări înregistrata sub nr. x/20.11.2015, prin care a fost respinsa ca nefondata contestația nr. 369/23.10.2015 formulata de către B. și înregistrata la IGI cu nr. x/26.10.2015 și reținută ca fiind neeligibila suma de 15.219 RON, declarata în urma verificării Raportului Final,

- Anularea în tot a Deciziei Ministerului Afacerilor Interne - Direcția Schengen, înregistrata sub nr. x/15.01.2016, prin care a fost respinsă contestația B. nr. 430/17.12.2015 privind decizia Inspectoratului General pentru Imigrări nr. x/20 .11.2015 prin care s-a respins contestația B. nr. 369/23.10. 2015 și reținută ca neeligibila suma de 15.219 RON, precum și decizia Inspectoratului General pentru Imigrări nr. x/28.09.2015, prin care s-a constatat neeligibilitatea costurilor cu personalul,

- Obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata, ocazionate cu acest proces, respectiv, taxa judiciara de timbru și onorariu de avocat.

Prin sentința civilă nr. 2341 din 4 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

A respins cererea în anularea deciziei nr. 356028/15.01.2016 ca inadmisibilă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări Și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen .

A anulat în parte decizia nr. x/28.09.2015 și în tot decizia nr. x/20.11.2015.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial și taxă de timbru).

Împotriva sentinței civile atacate au formulat recurs pârâtul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI și pârâtul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, criticile vizând cazul prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât MINISTERUL AFACERILOR INTERNE a susținut că are calitate procesuală pasivă doar în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei Ministerului Afacerilor Interne - Direcția Schengen, înregistrata sub nr. x/15.01.2016 și nu cu privire la celelalte acte contestate în prezenta cauză.

Având în vedere că instanța de fond a respins ca inadmisibil capătul de cerere cu privire la anularea deciziei nr. 356028/15.01.2016, rap la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, a susținut că nu se află în culpă cu privire la obligațiile stabilite de către instanța de judecată în sarcina Inspectoratului General pentru Imigrări.

Recurentul-pârât INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI a susținut că dezlegarea dată judecății s-a efectuat printr-o interpretare excesivă a activităților desfășurate în procedura internă de soluționare a contestației intimatei-reclamante împotriva unui act administrativ, în sensul că a fost impus un exces de formalism pe care trebuia să-l îndeplinească pârâtul.

Motivarea instanței de fond cu privire la faptul că cele două acte administrative, respectiv decontul nr. x/28.09.2015 și adresa nr. x/20.11.2015, au fost date pe baza unor temeiuri de fapt și de drept diferite este criticabilă întrucât art. 114,115,135 din Codul muncii se interpretează sistemic prin coroborarea lor cu alte norme. Respectarea procedurii de admitere contestației și a emiterii unui nou decont, putea interveni în situația în care pârâtul IGPR, cu ocazia soluționării contestației, stabilea motive de fapt și de drept diferite care să fi fost avute în vedere la emiterea actului administrativ.

Pe fondul cauzei recurentul-pârât a reiterat situația de fapt și parcursul procesual și administrativ urmat în prezenta cauză susținând că fondul litigiului îl reprezintă modalitatea de interpretare a aplicării dispozițiilor codului muncii cu privire la durata maximă de lucru în cazul cumulului de contracte, aflându-se în divergență cu opinia beneficiarului contractului.

Pentru angajata C., reclamanta a prezentat declarația pe propria răspundere, dar și documente suplimentare din care a rezultat că aceasta era, în perioada derulării proiectului, titulara unui număr de 4 contracte individuale de muncă (raport per salariat din Revisal), dintre care 2 au fost încheiate chiar pentru derularea contractelor de finanțare cu instituția pârâtului, reclamanta însumând 6 ore prin aceste contracte de muncă.

Verificând cronologic, a rezultat că cele două contracte individuale de muncă încheiate în vederea derulării contractelor de finanțare cu pârâtul IGPR (nr. 58/11.02.2015 și nr. 63/13.02.2015) au fost încheiate ulterior celorlalte două contracte deținute nr. x/03.03.2009 și y/01.11.2013, care însumează 10 ore de muncă (extrase din raportul per salariat coroborat cu cele prezente în declarația fiscală 112), pentru aceasta fiind achitate costuri de personal aferente unui număr de 2 ore/zi (5 zile/săptămână fiind 10 ore).

Modalitatea de calcul a avut în vedere plata orelor prestate peste cele 10 ore/zi, corespunzătoare primelor două contracte de muncă încheiate, până la maximul de 12 ore/zi ce pot fi efectuate de un angajat, indiferent că este cazul unui cumul de contracte sau contract individual de muncă unic, potrivit opiniei pârâtului de IGPR consolidate și în urma corespondenței purtate cu autoritatea competentă în inspecția muncii.

A mai susținut recurentul că prin art. 115 Codul muncii se stabilește pentru anumite sectoare de activitate/unități/profesii, se poate stabili o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore, însă limitează la o durată maximă de 12 ore, câtă vreme prin alin. (2) al aceluiași articol se prevede că durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

A mai susținut recurentul că legea nu distinge că aceste ultime dispoziții se aplică exclusiv angajatului având contractul individul de muncă unic ori celui având un cumul de contracte, astfel încât nu se poate împărtăși interpretarea reclamantei în sensul că limitarea programului de lucru este aplicabil doar în cazul în care angajatul are încheiat un singur contract cu normă întreagă, iar în cazul cumulului nu. Astfel, nu poate fi susținută opinia reclamantei potrivit căreia un angajat cu un singur contract de muncă individual este limitat la 8 ore de muncă/zi, iar angajatul care cumulează mai multe contracte nu are vreo limită în durata orelor de muncă

Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât MINISTERUL AFACERILOR INTERNE a formulat întâmpinare la recursul declarat de INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anulara deciziei MAI/Direcția Schengen.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursurilor ca nemotivate.. Pe fond a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Recurentul-pârât INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante A. prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Cu privire la excepția nulității ambelor recursuri ca nemotivate, invocată de intimata-reclamantă A. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu este întemeiată și o va respinge.

Recursurile îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că cererile de recurs cuprind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora.

Recurenții-pârâți au arătat motivul de nelegalitate pe care se întemeiază recursurile și dezvoltarea acestora, astfel încât să permită încadrarea în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, criticile invocate în cadrul motivelor de recurs din ambele recursuri se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată putând fi analizată sub acest aspect.

A. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne este întemeiat și îl va admite, va casa în parte sentința atacată și în rejudecare va respinge cererea de obligare a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit instanța cu judecarea unei cereri în anularea unei decizii prin care a fost constatată neeligibilItatea costurilor cu personalul, emisă la nivelul Inspectoratului General pentru Imigrări (Decizia nr. x/28.09.2015), și a deciziilor emise ca urmare a soluționării contestațiilor formulate împotriva acesteia, astfel:

A., în calitate de Beneficiar al contractului nr. ref: ERF/13.04-03.01, Proiectul "Continuarea și intensificarea procesului de integrare a persoanelor relocate în România", Programul anual 2013, și având ca Autoritate Contractanta Ministerul Afacerilor Interne, reprezentat de Inspectoratul General pentru Imigrări, și Autoritate Responsabila Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen, a depus Raportul Final aferent proiectului 13.04-03.01.

Autoritatea Contractanta, în urma depunerii Raportului Final aferent proiectului ERF 13.04-03.01, prin Decizia nr. x/28.09.2015 a decis ca nefiind eligibile costurile cu personalul, în speța fiind vorba despre angajatul C., (suma de 15.219 RON), întrucât s-ar fi depășit numărul de ore lucrare pe zi (16 ore/zi), fiind invocate prevederile articolului 114 din Codul Muncii.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație înregistrata la Inspectoratul General pentru Imigrări sub nr. x/26.10.2015, prin care a adus la cunoștința Autorității Contractante motivele de nelegalitate și de netemeinicie ale deciziei contestate. În urma depunerii contestației, Inspectoratul General pentru Imigrări, prin Decizia nr. x/20.11.2015, a respins contestația ca nefondata și a reținut ca fiind neeligibila suma de 15.219 RON declarata în urma Raportului Final.

Împotriva Deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări nr. x/20.11.2015, prin care s-a respins contestația și se retine ca neeligibila suma de 15.219 RON, precum și a Deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări nr. x/28.09.2015, prin care s-a constatat neeligibilitatea costurilor cu personalul, reclamanta a formulat contestația înregistrata sub nr. x/17.12.2015 la Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen, prezentând toate motivele ne nelegalitate și de netemeinicie a actelor menționate anterior.

Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen, la data de 15.01.2016, comunica către reclamantă prin e-mail adresa nr. x/15.01.2016, prin care se aduce la cunoștința respingerea contestației nr. 430/17.12.2015.

Prima instanță a reținut că vătămătoare pentru reclamantă, în dreptul pretins de aceasta, sunt Decizia nr. x/28.09.2015, act prin care se solicită la rambursare suma de 15.219 RON apreciată ca fiind o cheltuială neeligibilă, precum și Decizia nr. x/20.11.2015, prin care s-a respins contestația administrativă formulată de reclamantă menținându-se decizia de constituire a debitului.

De asemenea, instanța de fond a reținut că decizia nr. 356028/15.01.2016 nu este un act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. c), ci este un răspuns formulat la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, procedură obligatoriu a fi parcursă în raport de disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin adresa nr. x/15.01.2016, Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Schengen a adus la cunoștință A. respingerea contestației formulată de către aceasta sub nr. x/17.12.2015, privind decizia Inspectoratului General pentru Imigrări nr. x/20 .11.2015 prin care s-a respins contestația nr. 369/23.10. 2015 și s-a reținut ca neeligibila suma de 15.219 RON.

Astfel, instanța de fond, admițând excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și respingând cererea în anularea deciziei nr. 356028/15.01.2016 ca inadmisibilă, în mod greșit a dispus obligarea pârâtului Ministerului Afacerilor Interne la plata către reclamantă a sumei de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial și taxă de timbru), alături de pârâtul Inspectoratului General pentru Imigrări.

Prin urmare, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, având calitate procesuală pasivă doar în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 356028/15.01.2016, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu trebuia să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, acest recurent-pârât nefiind în culpă cu privire la obligațiile stabilite de către instanța de judecată în sarcina Inspectoratului General pentru Imigrări. De vreme ce acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă cu privire la Ministerul Afacerilor Interne, acesta nu a căzut în pretenții față de reclamantă.

B. Cu privire la recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări, Înalta Curte constată că nu este fondat și îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a anulat deciziile nr. x/28.09.2015 și nr. x/20.11.2015 ca fiind nelegale, reținând că pârâta și-a întemeiat cele două decizii pe motive diferite de fapt și de drept pentru aprecierea respectivelor cheltuieli drept neeligibile, respectiv prima decizie a fost întemeiată pe dispozițiile art. 114 din Codul muncii, în timp ce a doua decizie a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 alin. (2) și art. 135 alin. (1) din Codul muncii

În esență, critica recurentului Inspectoratul General pentru Imigrări vizează motivarea instanței de fond cu privire la faptul că cele două acte administrative, respectiv deciziile nr. x/28.09.2015 și nr. x/20.11.2015, au fost anulate ca fiind nelegale, pentru motivele arătate.

Dispozițiile art. 114 din Codul muncii prevăd următoarele:

"(1) Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.(2) Prin excepție, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.(3) Pentru anumite activități sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referință mai mari de 4 luni, dar care să nu depășească 6 luni.(4) Sub rezerva respectării reglementărilor privind protecția sănătății și securității în muncă a salariaților, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncă pot prevedea derogări de la durata perioadei de referință stabilite la alin. (3), dar pentru perioade de referință care în niciun caz să nu depășească 12 luni.(5) La stabilirea perioadelor de referință prevăzute la alin. (2) - (4) nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual și situațiile de suspendare a contractului individual de muncă.(6) Prevederile alin. (1) - (4) nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani."

Dispozițiile art. 115 din Codul Muncii prevăd:

"(1) Pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durata zilnica a timpului de munca mai mica sau mai mare de 8 ore. (2) Durata zilnica a timpului de munca de 12 ore va fi urmata de o perioada de repaus de 24 de ore."

Articolul 135 alin. (1) din Codul muncii prevede că salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.

Prin Decizia nr. x/28.09.2015) s-a reținut caracterul neeligibil al cheltuielilor în cuantum de 15.219 RON pentru C., reținându-se depășirea numărului de ore lucrate/zi, respectiv 16 ore. Astfel, pentru luna februarie 2015 s-au apreciat ca neeligibile 2 ore/zi, iar pentru lunile martie - iunie 2015 4 ore/zi.

În soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva menționatului act, prin Decizia nr. x/20.11.2015, s-a reținut un alt motiv de fapt și de drept pentru aprecierea respectivelor cheltuieli drept neeligibile, respectiv, în cazul cumulului de funcții la același angajator, cumulul realizat prin încheierea mai multor contracte individuale de muncă cu același angajator este posibil, dar numai cu respectarea cerinței legale privind timpul de repaus de minim 12 ore consecutive între două zile de muncă.

Instanța de fond corect a reținut că schimbarea considerentelor pentru care s-a declarat neeligibilă suma de 15.219 RON constituie o dovadă a nelegalității actului inițial, Decizia nr. x/28.09.2015, act care nu poate fi menținut în baza considerentelor distincte prezentate de organul ierarhic superior în decizia de soluționare a contestației administrative promovate de reclamantă (a cărei situație nu poate fi agravată în propria cale de atac, nici în cadrul procedurilor administrative prealabile).

Dacă s-ar fi apreciat că se impune, Decizia nr. x/20.11.2015 ar fi trebuit să conțină o soluție de admitere a contestației administrative și de anulare a deciziei nr. x/28.09.2015, urmând a se emite ulterior o nouă decizie cu o altă motivare în fapt și în drept.

În consecință, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia dezlegarea judecății s-a efectuat printr-o interpretare excesivă a activităților desfășurate în procedura internă de soluționare a contestației intimatei-reclamante, în sensul unui exces de formalism pe care Inspectoratul General pentru Imigrări trebuia să-l respecte.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentului potrivit căreia soluționarea contestației a confirmat și detaliat argumentele pentru care cheltuielile au fost declarate neeligibile.

Din analiza textelor de lege prevăzute de art. 114 și art. 115 și art. 135 din Codul muncii rezultă reglementări de situații diferite, astfel că acestea nu pot fi aplicate împreună.

Art. 115 alin. (2) din Codul muncii reglementează timpul maxim de muncă în condiții speciale alatele decât cele prevăzute de art. 114 din Codul muncii.

În concluzie, schimbarea considerentelor pentru care s-a declarat neeligibilă suma de 15.219 RON constituie o dovadă a nelegalității actului inițial, respectiv a Deciziei nr. x/29.09.2015, act care nu putea fi menținut în baza considerentelor distincte prezentate de organul ierarhic superior în decizia de soluționare a contestației administrative promovate de reclamantă.

S-a reținut în Decizia nr. x/20.11.2015 că autoritatea contractantă a făcut o aplicare greșită a disp. art. 114 din Codul muncii, prin decizia de respingere a contestației schimbându-se temeiul de declarare ca neeligibilă a sumei de 15.291 RON, invocându-se art. 115 alin. (2) din Codul muncii, fără însă a se anula actul administrativ anterior emis, fapt care nu a făcut altceva decât să conducă la incertitudinea stabilirii sumei în discuție ca neeligibilă, împrejurare pentru care în mod corect instanța de fond a constatat nelegalitatea ambelor decizii.

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 496 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor Interne invocată de intimata-reclamantă .

Va respinge recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări ca nefondat.

Va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiași sentințe. Va casa în parte sentința atacată și în rejudecare va respinge cererea de obligare a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor Interne invocată de intimata-reclamantă .

Respinge recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 2341 din 4 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința atacată și în rejudecare respinge cererea de obligare a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la plata cheltuielilor de judecată.

Menține în rest dispozițiile sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2019.