ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6910/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. prin B., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, a solicitat: 1). Recalcularea de la 1 februarie 2017 a drepturilor salariale, luând în considerare un salariu de funcție calculat ca sumă în bani, fără a se lua în considerare ca majorare/parte a cuantumului salariului de funcție, cuantumurile fostelor sporuri și suplimente care nu au mai fost recunoscute sub forma juridică inițială de Legea nr. 330/2009 și care au fost acordate de la 01.01.2020, ca drepturi compensatorii tranzitorii, până la data introducerii acțiunii, care să fie cel puțin egal:

- de la 1 februarie 2017, cu 1450 RON reprezentând valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat, reglementat prin H.G. nr. 1/2017;

- de la 1 octombrie 2017, cu 1595 RON, reprezentând valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat reglementat prin H.G. nr. 1/2017, majorată cu 10% în baza art. II (5) din Legea nr. 152/2017;

- de la 1 ianuarie 2018, cu 1994 RON, reprezentând valoarea salariului de funcție de 1595 RON, majorată cu 25 %, în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017;

- de la 1 ianuarie 2019, cu suma între 1994 RON și 1/4 din diferența dintre salariul de funcție prevăzut de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018.

2). Să achite reclamantului diferențele între drepturile salariale efectiv plătite și cele rezultate prin recalculare, conform pct. 1, la care să se calculeze și să se adauge dobânda legală și indicele de inflație până la data plății efective;

3). Să plătească reclamantului pe viitor un salariu de funcție brut care să fie cel puțin egal cu valoarea reprezentată de suma între 1994 RON și majorarea prevăzută de art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, până la schimbarea condițiilor legale de acordare;

4). Cu cheltuieli de judecată.

2.1. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 1512 din 3 iunie 2020 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care reglementează o competență teritorială exclusivă.

2.2. Hotărârea Tribunalului Buzău, secția contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 603/2020 din 20 octombrie 2020 a Tribunalului Buzău, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Instanța a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, însă deși reclamantul are domiciliul în Buzău, are reședința în București încă din anul 2013, localitate unde își are locul de muncă. Văzând dispozițiile art. 87 din C. civ. care prevăd că domiciliul persoanei fizice în vederea exercitării drepturilor și libertăților civile este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, instanța a constatat că reclamantul are locuința în București și a dispus declinarea cauzei la această instanță.

II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu regulatorul de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două tribunale îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că reclamantul, angajat al poliției, a învestit instanța de contencios administrativ a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi salariale.

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată in vigoare la data de 30.07.2018), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de față, deși prin acțiunea pendinte se urmărește plata unor drepturi bănești în favoarea membrului de sindicat, Sindicatul nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrului de sindicat (aspect ce rezultă și din petitul acțiunii deduse judecății), iar calitatea de reclamant revine membrului de sindicat, deoarece el este titularul dreptului pretins, precum și cel care are interesul promovării acțiunii.

În ceea ce privește stabilirea domiciliului reclamantului, Înalta Curte reține că în mod corect Tribunalul Buzău a constat că domiciliul reclamantului este în București, întrucât din actele dosarului rezultă că aceasta este locuința sa statornică, în deplin acord cu dispozițiile art. 87 din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va soluționa conflictul existent în favoarea Tribunalului București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A. prin B. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 decembrie 2020.