ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6277/2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bucuresti, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională pentru Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a formulat contestatie împotriva procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din data de 10.08.2017, solicitând anularea acestuia.

În argumentele expuse în susținerea acțiunii, reclamantul a arătat că nu i s-a comunicat niciun titlu executoriu ori somatie prin care să fie notificat să platească vreun debit, iar bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul este bun aflat în proprietatea comună a mai multor persoane, reprezentând spatiul unde locuieste familia sa.

În plus, a susținut reclamantul, procesul-verbal de sechestru nu cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 239 Codul de procedură fiscală și în lipsa unui titlu executoriu nu se poate stabili dacă a fost emis de organul de executare competent, cu atât mai mult cu cât nu se indică actul normativ în baza căruia au fost stabilite obligatiile fiscale de plată.

La termenul din 14.02.2018 tribunalul a pus în discuție excepția necompetenței materialei a acestia, potrivit art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

1.2. Hotărârile pronunțate în cauză

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 860 din 14 februarie 2018, a admis excepția de necompetență materială și, pe cale de consecință, a înaintat dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2437 din 25 mai 2018, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională pentru Administrare Fiscală-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant, în contextul reiterării circumstanțelor cauzei, a susținut, în esență, următoarele critici în raport cu sentința atacată:

- instanța nu a respectat dispozițiile art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea adoptată nu este motivată clar, convingător și pertinent din perspectiva soluției de respingere a acțiunii, ca neîtemeiată;

- hotărârea instanței de fond a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește dispozițiile art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală întrucât, în situația în care debitorul deține bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, repectiv asupra sultei,

- în mod greșit a fost înlăturat de prima instanță aspectul invocat de recurent în sensul că actul contestat nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 239 Codul de procedură fiscală;

- instanța de fond cu privire la aceste motive de nulitate face doar scurtă referire, nefiind precizat vreun text de lege care ar conduce la concluzia ca art. 242 Codul de procedură fiscală, nu ar fi aplicabil în speță;

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională pentru Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a formulat întâmpinare în cauză, prin care solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura în fața instanței de recurs

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 25 noiembrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpine, Înalta Curte, reverificând probatoriul administrat față de conținutul prevederilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat prin prisma motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se reformarea sentinței, pentru considerentele care urmează.

Recurentul a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în conținutul cererii de recurs nu au fost identificate susțineri referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile reclamantului sau pârâților.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că instanța de fond a înfățișat într-o manieră coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantului.

Astfel, Înalta Curte apreciază că acele critici ale recurentului vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), astfel cum au fost formulate sunt întemeiate.

Obiectul acțiunii în contencios administrativ de față îl reprezintă contestarea Procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din data de 10.08.2017, reclamantul arătând în esență că, bunul asupra caruia s-a instituit sechestrul este bun aflat in proprietatea comuna a mai multor persoane, temeiul de drept indicat de titularul acțiunii constituindu-l prevederile art. 242 și art. 239 Codul de procedură fiscală.

Prima instanță a apreciat că în speță sunt lipsite de relevanță aspectele legate de indicarea membrilor de familie ce ar locui în imobil sau chestiunile legate de coproprietate câtă vreme în anexele la procesul-verbal sunt menționate clar datele legate de dobândirea dreptului de proprietate, iar situația proprietății devălmașe nu a făcut obiectul unui partaj judiciar.

Prin procesul-verbal de sechestru pentru bunurile imobile au fost luate măsuri de indisponibilizare a bunurilor imobile ale reclamantului în scopul garantării debitelor datorate conform titlului executoriu emis de Administrația Finanțelor Publice Sector 4 în sumă de 2223807 RON.

Înalta Curte, raportat la contextul factual al cauzei și față de prevederile legale aplicabile reține, în dezacord cu judecătorul fondului, caracterul admisibil al acțiunii în contencios administrativ ce urmărește să supună instanței verificarea legalității actului contestat în cauză, sub aspectele reclamate de recurent, fapt pentru care va admite recursul declarat, consecința fiind cea a casării sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Este adevărat că măsura sechestrului constă în indisponibilizarea bunurilor care formează obiectul executării, având ca scop conservarea acestora, iar prin instituirea sechestrului asigurător, legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus creditorul fiscal și a avut în vedere interesul public al recuperării creanțelor fiscale, sursa de alimentare a bugetului general consolidat.

De asemenea, conform art. 260 alin. (1) Codul de procedură fiscală, persoanele interesate, pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii.

Potrivit art. 242 alin. (1) din același act normativ sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situația în care debitorul deține bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei iar, conform art. 238 alin. (1) Codul de procedură fiscală sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepțiile prevăzute de lege.

Din actele și lucrările dosarului reiese că bunurile imobile sechestrate sunt bunuri comune ale soților (A. și B.), astfel că în mod nelegal intimata a procedat la instituirea sechestrului asigurator asupra unor bunuri care nu erau proprietatea exclusivă a debitorului, fiind încălcate dispozițiile mai sus menționate .

Mai mult, prevederile art. 242 alin. (1) teza a doua Codul de procedură fiscală, stipulează că executarea silită se întinde asupra bunurilor atribuite în urma partajului judiciar sau asupra sultei, fiind nelegală astfel și instituirea sechestrului asigurator asupra unui bun proprietate comună a contestatorului împreună cu o terță persoană.

În concluzie, potrivit art. 242 alin. (1) teza a doua și alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, dacă deține bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar.

Așa fiind, legea condiționează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanței, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul creanței, de ieșirea din coproprietatea asupra bunului imobil și dobândirea calității de bun propriu al debitorului, respectiv de destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa.

Îndeplinirea acestor reguli atrage incidența procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanțelor fiscale ale debitorului, executorul fiscal având abilitarea de a aplica sechestrul asupra bunului imobil și de a încheia un proces-verbal de sechestru, care va cuprinde numărul cadastral și numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor.

În acest sens, în faza executării silite, prin dispozițiile art. 242 alin. (1) din cod, legiuitorul a protejat în mod expres coproprietarul, astfel că măsura criticată apare ca fiind rațională și justificată.

Pornind de la baza factuală stabilită prin probele administrate în cauză, soluția pronunțată de judecătorul fondului reflectă interpretarea și aplicarea greșită a normelor și principiilor cărora le este supus raportul de drept administrativ.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Date fiind aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea hotărârii atacate, admiterea acțiunii și, pe cale de consecință, va dispune anularea procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din 10.08.2017 emis de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2437 din 25 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A..

Anulează procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. x din 10.08.2017 emis de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.