ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2773/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, anularea procesului-verbal de control fiscal nr. x/17.05.2004 încheiat de către inspecția fiscală din cadrul fostei Direcții Generale Regionale a Finanțelor Publice Bacău, anularea Deciziei nr. 26/2012 și a tuturor actelor subsecvente procesului-verbal contestat, respectiv declarația de creanță înregistrată de această direcție în dosarul de faliment al SC C. SRL nr. x/110/2007**, exonerarea de orice sume datorate de respectiva societate bugetului de stat în baza procesului-verbal menționat și repunerea în termenul de soluționare a contestației.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 58 din 26 mai 2016, a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsei capacității de folosință și cererea de repunere în termen.

Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenții au susținut că prima instanță nu a respectat procedura și limitele judecății conform C. proc. civ.

Astfel, au arătat că decizia de soluționare a contestației administrative, nr. 26/23.01.2012 reprezintă un act suspect, cu privire la care s-au înscris în fals, acesta fiind emis de un organ necompetent și fără să se țină cont de soluția din dosarul penal, situație în care au apreciat că se impun cercetări față de omisiunea organului fiscal, reluând, pe larg, criticile privind emiterea respectivului act.

3.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenții au apreciat că există o contradicție a instanței care, prin respingerea excepției lipsei capacității de folosință, recunoaște interesul reclamanților iar, pe de altă parte, nu a observat că organele fiscale și lichidatorul judiciar au ascuns vreme de trei ani faptul că fusese soluționată contestația acestora, caz în care se impunea să constate obligația autorităților fiscale de a comunica date despre procedura contestației și să admită cererea de repunere în termen.

3.3. În ceea ce privește motivul de casare formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenții au susținut că prima instanță a încălcat normele de drept material intern, reprezentate de art. 186 alin. (1) și (2) din Cod și art. 5 alin. (2) din Ordinul președintelui ANAF nr. 3333/2011,dar și cele ale Uniunii Europene cu privire la accesul la justiție al cetățenilor și dreptul acestora la un proces echitabil, respectiv art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Astfel, au apreciat că prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune instanța a respins în mod nelegal cererea de repunere în termen, fără să țină cont de normele dreptului material, deși existau motive serioase în formularea acestei cereri, motive care au fost reluate și în cadrul cărora s-a făcut referirea la momentele comunicării deciziei în litigiu și atacării acesteia, norme încălcate, de asemenea, și prin nesoluționarea cererilor privind verificarea de scripte și înscrierea în fals cu privire la decizia contestată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, aflată în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice

Bacău a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Procesului-verbal de control fiscal nr. x/17.05.2004, anularea Deciziei nr. 26/2012 și a tuturor actelor subsecvente procesului-verbal contestat, respectiv declarația de creanță înregistrată de această direcție în dosarul de faliment al SC C. SRL nr. x/110/2007**, exonerarea de orice sume datorate de respectiva societate bugetului de stat în baza procesului-verbal menționat și repunerea în termenul de soluționare a contestației.

Curtea de apel Bacău a respins excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsei capacității de folosință și cererea de repunere în termen și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea ca fiind prescrisă.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prevăzută de art. 174 din același cod apreciază că nu poate fi primit.

Înalta Curte reține că acest motiv a fost invocat formal întrucât partea nu a precizat ce reguli de procedură ar fi fost încălcate de prima instanță, arătând doar că nu s-au respectat procedura și limitele judecății conform C. proc. civ., criticile formulate vizând modalitatea privind emiterea deciziei contestate.

1.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au apreciat că hotărârea primei instanțe este contradictorie având în vedere soluțiile pronunțate asupra excepției lipsei capacității de folosință și cererii de repunere în termen.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăsește în cauză, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată asupra excepției, respectiv în privința cererii de repunere în termen, prin urmare hotărârea atacată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.,

1.3. În fine, instanța de control judiciar reține că nu sunt întemeiate nici criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, susținerile privind încălcarea atât a normelor de drept material intern, cât și a celor ale Uniunii Europene cu privire la accesul la justiție al cetățenilor și dreptul acestora la un proces echitabil, prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în detrimentul cererii de repunere în termen, dar și prin nesoluționarea cererilor privind verificarea de scripte și înscrierea în fals cu privire la decizia contestată, nu pot fi primite.

În ceea ce privește nesoluționarea cererii privind verificarea de scripte și înscrierea în fals cu privire la decizia contestată, se constată, contrar susținerilor recurenților, că această cerere a fost respinsă prin încheierea de ședință din 12 mai 2016, prima instanță apreciind că nu se invocă existența unor elemente care să contureze infracțiunea de fals și care să determine sesizarea instanței penale sau cercetarea de către instanță a falsului.

Astfel, a reținut că motivele expuse de reclamanți în respectiva cerere, inclusiv precizările acestora, reprezintă de fapt critici de fond, contestându-se mandatul autorității pârâte de a soluționa contestația, iar pe de altă parte fiind nemulțumiți de modalitatea în care organul emitent a înțeles să dea eficiență sau nu soluției asupra laturii penale, aspectele respective urmând să fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Referitor la cererea de repunere în termen se constată că au fost interpretate corect prevederile art. 186 din C. proc. civ., reținându-se faptul că nu s-a făcut dovada existenței unor motive temeinice de împiedicare a promovării acțiunii în termenul legal, așa încât criticile recurenților nu au suport.

În ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, de asemenea, se reține că prima instanță a constatat în mod corect incidența prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, care prevăd:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2

1

) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2)."

În cauză, Decizia nr. 26/23.01.2012 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația administrativă formulată de către SC C. SRL (fostă SC D. SRL), în cadrul căreia recurenții au deținut funcții statutare,fiind comunicată societății la data de 23.01.2012.

Punctul de vedere al recurenților în sensul că termenul de introducere a acțiunii curge de la data de 23.02.2015, când le-a fost comunicată decizia contestată, nu poate fi primit,întrucât la acel moment actul le-a fost comunicat la solicitarea acestora.

Or, termenul definit de lege începea să curgă după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, în condițiile în care contestația pe cale administrativă a fost introdusă de reclamanți în numele societății pe care la acea dată o reprezentau legal.

Așa fiind, se reține că reclamanții aveau cunoștință despre măsura suspendării administrative și aveau un interes în finalizarea procedurii având în vedere angajarea răspunderii pentru creanța ce făcea obiectul Dispoziției contestate conform Sentinței civile nr. 192/2011 pronunțată de către Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 940/2011 a Curții de Apel Bacău .

Prin urmare, faptul că recurenții-reclamanți nu au înțeles să conteste respectiva decizie nu înseamnă că aceștia nu cunoșteau despre existența procedurii administrativ-jurisdicționale anterior datei de 23.02.2015 când au primit actul în litigiu,aspect confirmat de parcursul procesual al dosarelor având ca obiect falimentul societății, cel vizând atragerea răspunderii administratorilor și cel al contestației la executare declanșate în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă de atragere a răspunderii (Dosar nr. x/2004 al Judecătoriei Moinești).

De altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată au precizat că din data de 25.03.2010 a încetat orice motiv de suspendare administrativă a cauzei.

Totodată, potrivit art. 10 din C. proc. civ. "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Cât privește încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la accesul la justiție al cetățenilor și dreptul acestora la un proces echitabil, se reține că recurenții nu justifică vreo încălcare a respectivelor prevederi, în condițiile în care hotărârea atacată respectă exigențele legale privind motivele care au condus la soluția pronunțată.

Instituirea unor termene de decădere pentru efectuarea diferitelor acte de procedură face parte dintre limitările admise de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiție, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Instanța de control judiciar constată că, în realitate, recurentul își exprimă nemulțumirea față de soluția primei instanțe, interpretând trunchiat anumite prevederi legale a căror pretinsă nerespectare o invocă, fără să aducă critici pertinente hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse,în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței nr. 58 din 26 mai 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - GV