ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 923/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 05.05.2016, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 2373 din 22 mai 2018, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, și a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri formulată de către reclamanți și înregistrată la FGA la data de 05.05.2016.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, arată că sentința este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, dar și a unei interpretări superficiale și eronate a situației de fapt și a probelor administrate.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică sentința recurată din perspectiva greșitei soluționări a excepției inadmisibilității pe care a invocat-o prin întâmpinare. În acest sens, arată că în mod greșit instanța de fond l-a obligat să soluționeze cererea reclamantei printr-o decizie, întrucât, în opinia sa, cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci viza emiterea unui răspuns din partea sa cu privire la plafonul maxim de 450.000 RON, stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acesta fiind obiectul cauzei de care instanța era ținută în virtutea principiului disponibilității în procesul civil, consacrat de dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., consideră recurentul-pârât că cererea reclamantei este inadmisibilă, iar instanța de fond trebuia să o respingă ca atare.

În continuare, recurentul-pârât arată că cererea de plată formulată de către intimații-reclamanți în baza Legii nr. 213/2015 și înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri de plată în sensul Legii nr. 554/2004, precum și că FGA nu are un termen de soluționare a cererilor de plată, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Deoarece termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, recurentul-pârât susține că sentința recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, care nu prevăd un termen de soluționare a cererilor de plată, astfel încât nerespectarea ordinii de înregistrare a cererilor depuse de solicitanți și soluționarea cu prioritate a cererii formulate de reclamanți este de natură a genera un tratament discriminatoriu față de solicitanții care nu au chemat în judecată Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți A., B., C. și D. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 17 februarie 2021.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac declarate în cauză, invocată din oficiu, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al excepției, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, ceea ce, în materia contenciosului administrativ, presupune dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii unui astfel de act.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată formulată de reclamanți, la stabilirea interesului procesual în susținerea recursului se au în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actul administrativ emis în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, pe parcursul soluționării cauzei, ulterior înregistrării recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, potrivit înscrisurilor depuse la dosar pentru termenul de judecată din data de 17.02.2021, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a emis decizia nr. 17665/09.11.2018 prin care a admis cererea de plată formulată de petenții: A. pentru suma de 75.097 RON daune morale, B. pentru suma de 75.097 RON daune morale, D. pentru suma de 29.912 RON daune morale și C. pentru suma de 29.912 RON daune morale și a respins cererea de plată formulată de petenți, cu privire la diferența dintre suma solicitată și cea acordată.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursului, întrucât obligația de soluționare a cererii de plată formulată de reclamanți, impusă prin sentința de fond, a fost îndeplinită de către recurentul-pârât ulterior promovării căii de atac, prin emiterea efectivă a deciziei de soluționare a cererii de plată.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2373 din 22 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.