ÎCCJ, decizie (scj.ro #83130)

Factură fiscală. Natura juridică. În aplicarea prevederilor art.46 Cod comercial și ale art.6 din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerințele art.948 Cod civil, nici chiar atunci când – ca în cauza de față – probează existența unui contract comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1017 din 26 martie 2009) În cauza având ca obiect acțiunea comercială în pretenții, formulată de reclamanta S.C.

E. SA împotriva pârâtei A.E., aceasta formulează, o cerere reconvențională prin care solicita instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a facturii seria X/Y întrucât, în măsura în care reprezintă în definitiv o convenție, aceasta nu îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute de art.948, 966-968 din Codul Civil și Legea contabilității, să fie obligată societatea reclamantă să plătească o sumă determinată, reactualizată în funcție de rata inflației și dobânda legală la zi, sumă ce reprezintă dividende pe anii 2001 și 2002, sumă reținută fără drept de către societate din vina administratorului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 iunie 2007 Judecătoria Târgu-Jiu disjunge cererea reconvențională și suspendă judecarea cererii principale în baza art.244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere că dezlegarea pricinii atârnă în totalitate de valabilitatea sau nevalabilitatea facturii fiscale menționate, invocată de reclamantă ca temei juridic pentru pretențiile solicitate. Prin încheierea nr.19 COM din 21 iunie 2007 Judecătoria Târgu-Jiu declină competența de soluționare a cererii reconvenționale, formulată de pârâta reclamantă, în favoarea Tribunalului Gorj-Secția comercială, reținând incidența art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă față de obiectul comercial, neevaluabil în bani, al cererii. Prin sentința nr.131 din 26 octombrie 2007 Tribunalul Gorj-Secția comercială și contencios administrativ admite acțiunea reclamantei A.E.

și constată nulitatea absolută a facturii X/Y emisă de pârâta S.C. E. SA către reclamantă, reținând că factura în litigiu este nulă de drept, ea neîndeplinind condițiile unui act juridic valabil, lipsind condițiile de fond și formă cerute pentru validitatea actului, ea nefiind semnată sau însușită de reclamanta cumpărătoare, fiind expediată prin poștă, lipsind obiectul material al convenției – efectuarea de servicii de pază, care nu sunt înscrise în obiectul de activitate al pârâtei emitente-, având o cauză ilicită întrucât urmărește obținerea unor sume nedatorate de reclamantă, bunurile și serviciile la care se referă fiind înregistrate la capitolul cheltuieli deductibile, precum și că factura respectivă a fost emisă cu încălcarea art.6 din Legea nr.82/1992 (R) neîndeplinind condițiile de document justificativ.

Prin decizia nr.138 din 15 mai 2008 Curtea de Apel Craiova-Secția comercială admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea reclamantei ca nefondată, cu cheltuieli de judecată față de pârâtă, reținând, pentru a decide astfel, că factura nu este un act juridic, ci un simplu document fiscal, ce se întocmește în scopul înregistrării în contabilitate a operațiunilor economico-financiare - așa cum rezultă din prevederile art.6 din Legea nr.82/1991, fiind un mijloc de probă, nesupusă cerințelor art.948 Cod civil, lipsa semnăturii cumpărătorului sau beneficiarului de servicii având relevanță numai sub aspectul acceptării sau refuzului la plată a sumei pretinse de emitent, lipsa unor mențiuni din factură neputând fi analizată pe calea unei acțiuni de sine stătătoare, ci ca apărări față de pretențiile emitentului în legătură cu operația consemnată în document.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva sentinței instanței de fond și menținerea acesteia ca temeinică și legală. În fundamentarea recursului său recurenta reproșează instanței de apel greșita interpretare a facturii în litigiu, care este un înscris sub semnătură privată, ce reprezintă forma ad probationem a contractului comercial, precum și greșita aplicare în speță a art.46 Cod comercial care se referă numai la facturile acceptate tacit sau voluntar la plată – ca mijloc de probă al raporturilor obligaționale, și nu și la factura refuzată la plată și trimisă prin poștă, ca în cazul dedus judecății.

Prin precizările depuse la 15 ianuarie 2009 sub denumirea de note de ședință – dezvoltări recurenta reproșează instanței de apel greșita aplicare a dispozițiilor art.155 din Legea nr.571/2003 și a Legii contabilității nr.82/1991 prin ignorarea faptului că factura contestată încalcă dispozițiile legilor speciale în materie fiscală și contabilă, cât și dispozițiile generale - în materie de act justificativ, mijloc de probă, convenție - cuprinse în Codul comercial și Codul civil. Recursul este nefondat.

Așa cum judicios a stabilit instanța de apel, făcând aplicare corectă prevederilor art.46 Cod comercial și ale art.6 din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerințele art.948 Cod civil, nici chiar atunci când – ca în cauza de față – probează existența unui contract comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum.

Față de natura facturii, așa cum este aceasta precizată în Legea nr.82/1991 și în legislația fiscală, în general, precum și în art.46 Cod comercial, judicios a stabilit instanța de control judiciar modificând întemeiat soluția instanței de fond, că nu se poate cere pe cale de acțiune în justiție constatarea nulității absolute a acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic, eventualele deficiente privind conținutul facturii putând fi invocate ca apărări vizând forța probantă a acesteia pentru pretențiile înscrise în document de emitentul său.