ÎCCJ, decizie (scj.ro #83130)

Factură fiscală. Natura

juridică.

În aplicarea prevederilor art.46 Cod comercial

și ale art.6 din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document

justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului

sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un

mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act

juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerințele art.948 Cod civil, nici

chiar atunci când – ca în cauza de față – probează existența unui contract

comercial consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția

comercială decizia nr.1017 din 26 martie 2009)

În cauza având ca obiect

acțiunea comercială în pretenții, formulată de reclamanta S.C. E. SA împotriva

pârâtei A.E., aceasta formulează, o cerere reconvențională prin care solicita

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a

facturii seria X/Y întrucât, în măsura în care reprezintă în definitiv o

convenție, aceasta nu îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute de

art.948, 966-968 din Codul Civil și Legea contabilității, să fie obligată

societatea reclamantă să plătească o sumă determinată, reactualizată în funcție

de rata inflației și dobânda legală la zi, sumă ce reprezintă dividende pe anii

2001 și 2002, sumă reținută fără drept de către societate din vina

administratorului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 iunie 2007

Judecătoria Târgu-Jiu disjunge cererea reconvențională și suspendă judecarea

cererii principale în baza art.244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere

că dezlegarea pricinii atârnă în totalitate de valabilitatea sau

nevalabilitatea facturii fiscale menționate, invocată de reclamantă ca temei

juridic pentru pretențiile solicitate.

Prin încheierea nr.19 COM din 21

iunie 2007 Judecătoria Târgu-Jiu declină competența de soluționare a cererii

reconvenționale, formulată de pârâta reclamantă, în favoarea Tribunalului

Gorj-Secția comercială, reținând incidența art.2 pct.1 lit.a Cod procedură

civilă față de obiectul comercial, neevaluabil în bani, al cererii.

Prin sentința nr.131 din 26 octombrie

2007 Tribunalul Gorj-Secția comercială și contencios administrativ admite

acțiunea reclamantei A.E. și constată nulitatea absolută a facturii X/Y emisă

de pârâta S.C. E. SA către reclamantă, reținând că factura în litigiu este nulă

de drept, ea neîndeplinind condițiile unui act juridic valabil, lipsind

condițiile de fond și formă cerute pentru validitatea actului, ea nefiind

semnată sau însușită de reclamanta cumpărătoare, fiind expediată prin poștă,

lipsind obiectul material al convenției – efectuarea de servicii de pază, care

nu sunt înscrise în obiectul de activitate al pârâtei emitente-, având o cauză

ilicită întrucât urmărește obținerea unor sume nedatorate de reclamantă,

bunurile și serviciile la care se referă fiind înregistrate la capitolul

cheltuieli deductibile, precum și că factura respectivă a fost emisă cu

încălcarea art.6 din Legea nr.82/1992 (R) neîndeplinind condițiile de document

justificativ.

Prin decizia nr.138 din 15 mai 2008

Curtea de Apel Craiova-Secția comercială admite apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței instanței de fond pe care o schimbă în sensul că respinge

acțiunea reclamantei ca nefondată, cu cheltuieli de judecată față de pârâtă,

reținând, pentru a decide astfel, că factura nu este un act juridic, ci un

simplu document fiscal, ce se întocmește în scopul înregistrării în

contabilitate a operațiunilor economico-financiare - așa cum rezultă din

prevederile art.6 din Legea nr.82/1991, fiind un mijloc de probă, nesupusă

cerințelor art.948 Cod civil, lipsa semnăturii cumpărătorului sau

beneficiarului de servicii având relevanță numai sub aspectul acceptării sau

refuzului la plată a sumei pretinse de emitent, lipsa unor mențiuni din factură

neputând fi analizată pe calea unei acțiuni de sine stătătoare, ci ca apărări

față de pretențiile emitentului în legătură cu operația consemnată în document.

Împotriva deciziei de mai sus

reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de

art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, modificarea

deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva sentinței

instanței de fond și menținerea acesteia ca temeinică și legală.

În fundamentarea recursului său

recurenta reproșează instanței de apel greșita interpretare a facturii în

litigiu, care este un înscris sub semnătură privată, ce reprezintă forma ad

probationem a contractului comercial, precum și greșita aplicare în speță a

art.46 Cod comercial care se referă numai la facturile acceptate tacit sau

voluntar la plată – ca mijloc de probă al raporturilor obligaționale, și nu și

la factura refuzată la plată și trimisă prin poștă, ca în cazul dedus

judecății.

Prin precizările depuse la 15

ianuarie 2009 sub denumirea de note de ședință – dezvoltări recurenta

reproșează instanței de apel greșita aplicare a dispozițiilor art.155 din Legea

nr.571/2003 și a Legii contabilității nr.82/1991 prin ignorarea faptului că

factura contestată încalcă dispozițiile legilor speciale în materie fiscală și

contabilă, cât și dispozițiile generale - în materie de act justificativ,

mijloc de probă, convenție - cuprinse în Codul comercial și Codul civil.

Recursul este nefondat.

Așa cum judicios a stabilit instanța

de apel, făcând aplicare corectă prevederilor art.46 Cod comercial și ale art.6

din Legea nr.82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ,

care stă la baza înregistrărilor în contabilitate furnizorului sau

prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc

de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic,

care să trebuiască să îndeplinească cerințele art.948 Cod civil, nici chiar

atunci când – ca în cauza de față – probează existența unui contract comercial

consensual, pentru care părțile nu au confecționat un instrumentum.

Față

de natura facturii, așa cum este aceasta precizată în Legea nr.82/1991 și în

legislația fiscală, în general, precum și în art.46 Cod comercial, judicios a

stabilit instanța de control judiciar modificând întemeiat soluția instanței de

fond, că nu se poate cere pe cale de acțiune în justiție constatarea nulității

absolute a acesteia pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale actului

juridic, eventualele deficiente privind conținutul facturii putând fi invocate

ca apărări vizând forța probantă a acesteia pentru pretențiile înscrise în

document de emitentul său.