ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 805/2012

Ședința publică de la 21 februarie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 599 din 18 octombrie

2010 pronunțată în dosarul nr. 1339/115/2010 al Tribunalului Caraș-Severin, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile

inadmisibilității acțiunii în constatare, lipsei calității procesuale active a

reclamantului și a lipsei de interes a acestuia în formularea acțiunii și s-a

admis acțiunea formulată de reclamantul O. Băile Herculane reprezentat prin C.L.

Băile Herculane și P.O. împotriva pârâtelor SC H. SA Băile Herculane și SC C. SRL

Băile Herculane, cu consecința constatării nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 366 din 20 februarie 2010 încheiat între

pârâte având ca obiect imobilele înscrise în C.F. nr. 30019 Băile Herculane, nr.

top. 46 compus din teren intravilan de 1738 m.p. și construcții – S.M.B.,

pavilionul 7, birouri PTTR, C.E.C., Banca, O.N.T. și agenția voiaj C.F.R., s-a

dispus repunerea părților în situația anterioară, pârâtele fiind obligate și la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.346,73 lei.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a

solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

anterior menționat, încheiat între pârâte pentru prețul de 623.573 lei plus

T.V.A. cu motivarea că imobilul care a făcut obiectul contractului este

încadrat în categoria monumentelor istorice potrivit Ordinului nr. 2.314/2004

al ministrului culturii și cultelor, astfel încât pentru înstrăinarea acestui

imobil trebuie respectate dispozițiile imperative ale Legii nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice.

Dreptul de preemțiune

conferit de art. 4 alin. (8) din aceeași lege, autorităților locale nu a fost

respectat, situație în care contractul este lovit de nulitate absolută.

Soluționând în

conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii

invocată de pârâte, tribunalul a arătat că dispozițiile Legii nr. 422/2001

prevăd expres posibilitatea constatării nulității absolute a vânzării în raport

cu reglementările sale speciale, motiv pentru care a respins această excepție.

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost respinsă în considerarea împrejurărilor de

fapt și de drept invocate de reclamant și apreciate de instanță ca fiind de

natură a conferi acestuia calitate procesuală activă, precum și interes,

deoarece a declarat că își exercită dreptul de preemțiune situație în care și

excepția lipsei de interes a fost respinsă.

În privința fondului,

prima instanță a constat că prin adresa nr. 455 din 17 septembrie 2009,

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național prin D.C.C.P.N.J. Caraș-Severin

a comunicat că nu-și exercită dreptul de preemțiune și că în temeiul art. 4 alin.

(8) din Legea nr. 422/2001, transferă acest drept către autoritățile locale

comunicând această adresă inclusiv pârâtelor.

Totodată, arată

tribunalul, reclamantul a comunicat și biroului notarial H.C.L. nr. 80/2009

prin care s-a decis exercitarea dreptului de preemțiune, cu mențiunea că a

solicitat dar nu a primit raportul de evaluare al imobilelor din litigiu,

astfel încât prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost încălcată

procedura exercitării dreptului de preemțiune al statului român, fiind

incidente în speță dispozițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege, care

sancționează cu nulitatea absolută contractul încheiat în aceste condiții.

Apelurile declarate

de pârâte au fost respinse, ca nefondate, prin decizia comercială nr. 95 din 31

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat critica privind lipsa

legitimării procesuale a reclamantului O. Băile Herculane prin C.L., cu

motivarea că deși, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) și art. 23

alin. (1) și (2), art. 36 și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001,

reprezentarea în justiție a drepturilor și intereselor juridice ale unității

administrativ teritoriale, comuna, orașul, municipiul, este exercitată de către

primar, care a și semnat cererea de chemare în judecată, alăturarea în

calitatea de reprezentant și a C.L. nu constituie o excepție de neprimire a

cererii de chemare în judecată pe temeiul lipsei legitimării procesuale active.

De asemenea, excepția

lipsei de interes a reclamantului, reiterată în apel, a fost respinsă în

considerarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 care conferă

unității administrativ teritoriale posibilitatea de a exercita dreptul de

preemțiune, și prin urmare, interesul de a invoca nulitatea absolută a actului

juridic încheiat cu încălcarea acestui drept.

Fiind dovedită în

speță împrejurarea că pârâta vânzătoare SC H. SA Băile Herculane a fost

informată cu privire la obligația de a permite exercitarea dreptului de

preemțiune, aceasta a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

încălcând prevederile legale anterior menționate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC H. SA Băile Herculane și SC C.C. SRL

Băile Herculane criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Reiterând criticile

privind modul de soluționare a excepțiilor invocate, recurentele invocă faptul

că reclamantul O. Băile Herculane nu poate fi reprezentat de C.L. ci doar de P.,

care nu a dovedit însă existența unei împuterniciri pentru formularea acțiunii

în justiție.

Excepția lipsei de

interes a fost, de asemenea, greșit soluționată prin decizia recurată, în

condițiile în care prin H.C.L. nr. 80/2009, C.L. și-a exercitat dreptul de

preemțiune și nu O. Băile Herculane, care nu poate justifica folosul practic,

imediat urmărit prin demersul său.

Dispozițiile art. 4 pct.

4, 7 și 8 din Legea nr. 422/2001 au fost greșit aplicate, ceea ce constituie

motiv de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece în

mod eronat s-a reținut prin decizia recurată că procedura exercitării dreptului

de preemțiune a fost încălcată prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a se constata.

Relevantă în această

privință, susțin recurentele, este împrejurarea că, la data de 17 septembrie

2009, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, prin D.J.

Caraș-Severin, a comunicat că nu-și exercită dreptul de preemțiune, precizând

însă că îl transferă potrivit art. 4 pct. 8 din aceași lege, autorităților

publice locale.

În alți termeni, C.L.O.

Băile Herculane își putea manifesta voința doar la data de 17 septembrie 2009,

fiind evident că o eventuală exercitare a acestui drept prin H.C.L. nr. 80/2009

nu poate reprezenta un demers valabil, situație în care invocarea nulității

absolute este inadmisibilă.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor și temeiurilor de drept invocate, cu precizarea

că prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., sunt doar indicate, fără o

dezvoltare corespunzătoare a criticilor, Înalta Curte constată că este

nefondat.

Din această

perspectivă, examinând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

va reține că excepțiile lipsei legitimării procesuale a reclamantului O. Băile

Herculane prin C.L. și respectiv a lipsei de interes au fost corect soluționate

prin decizia recurată, raportat la prevederile art. 21 alin. (1) și (2), art. 23

alin. (1) și (2), art. 36 și art. 62 din Legea nr. 215/2001 privind administrația

publică locală.

În acest context, s-a

reținut corect că unitățile administrativ teritoriale, comuna, orașul,

municipiul, sunt reprezentate în justiție prin primar, care în calitate de

reprezentant legal, a semnat cererea de chemare în judecată promovată de

reclamantul O. Băile Herculane, iar faptul că pe lângă reprezentantul legal s-a

alăturat în aceeași calitate și consiliul local, nu constituie un temei

suficient pentru admiterea excepției.

În egală măsură,

potrivit art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001, unitatea administrativ

teritorială are vocația exercitării dreptului de preemțiune, cu consecința că

în ipoteza în care apreciază că acest drept i-a fost încălcat are și interesul

promovării acțiunii în constatarea nulității absolute a actului juridic

încheiat în aceste condiții. Prin urmare, și în considerarea specificului

nulității absolute, ce poate fi invocată de orice persoană interesată, precum

și a dispozițiilor legale imperative încălcate, rezultă că și în această

privință decizia recurată este legală.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice

aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi

vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român,

prin Ministerul Culturii și Cultelor sau prin serviciile publice deconcentrate

ale ministerului, ori ale unităților administrativ-teritoriale, după caz, sub

sancțiunea nulității absolute a vânzării.

În conformitate cu alin.

(8) al aceluiași art., dreptul de preemțiune se transferă autorităților publice

locale, în cazul în care titularii menționați la alin. (4) nu înțeleg să-și

valorifice acest drept.

În speță, în acest

sens a fost adoptată H.C.L. nr. 80/2009 prin care s-a decis exercitarea

dreptului de preemțiune, hotărârea fiind comunicată societății vânzătoare și

notarului public.

De altfel, deși

recurentele nu contestă faptul că prin acest act administrativ s-a exercitat

dreptul de opțiune privitor la imobilul în litigiu, apreciază fără temei că

această opțiune nu a fost valabil exprimată deoarece dreptul s-a născut abia la

data de 17 septembrie 2009 când Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național a comunicat că nu-și exercită acest drept.

Această critică

urmează a fi înlăturată în considerarea faptului că dreptul de opțiune a fost

exprimat printr-un act administrativ, a cărei valabilitate, inclusiv în

privința datei la care a fost adoptat nu poate fi cenzurată în acest cadru

procesual, iar pe de altă parte, acest drept a fost exercitat anterior datei de

20 februarie 2010 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui

nulitate absolută s-a invocat.

În consecință,

sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001

a fost corect aplicată, astfel încât soluția ce se impune este aceea de

respingere a recursului pârâtelor, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC C.C. SRL și SC H. SA împotriva deciziei

comerciale nr. 95 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.