ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3169/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 873 din 06 mai 2008, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de B.M., împotriva Ordinului din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Cercetării și Tineretului și pe cale de consecință: a admis cererea formulată de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului; a constatat nulitatea absolută a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul Educației și Cercetării; s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecată în contradictoriu cu pârâții, C.C.D. Prahova și I.J. Prahova.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta și-a întemeiat notificarea pe acte care au fost declarate false prin hotărârea penală definitivă, astfel că nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, în baza Legii nr. 10/2001, iar ordinul contestat în acest dosar este nul, deoarece a fost emis în considerarea unor acte falsificate. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 412 din 08 iunie 2010, a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta B.M., împotriva sentinței civile nr. 873 din 06 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Atât vocația succesorală legală, cât și dreptul de proprietate asupra unui imobil nu pot fi dovedite decât cu acte de stare civilă sau certificat de moștenitor și nu prin adrese, adeverințe sau declarații. Astfel, reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al presupusului său autor asupra imobilului. Imobilul solicitat de reclamantă nu s-a aflat niciodată în patrimoniul numiților C., deoarece aceștia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului, ci există numai declarații și adeverințe prin care se face referire la „proprietatea d-lui R.P.C.”. Aceste adeverințe, declarații și altele asemenea înscrisuri, care produc confuzie cu privire la existența unui drept de proprietate al defunctului R.C.

asupra imobilului din Ploiești strada M.E. (în prezent str. M.), sunt urmarea unui act de cesiune din anul 1931 având ca obiect imobilul în litigiu, act încheiat între terții D.N. și Casa de Credit a Agriculturilor - act încheiat în numele și pentru Casa de Credit a Agricultorilor (adică în calitate de mandatar) de către R.P.C. Rezultă clar faptul că R.C. - pe care reclamanta B.M. susține că l-a moștenit - nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului deoarece a încheiat actul „în numele și pentru” altă persoană. Conform actelor depuse la dosar imobilul în litigiu - clar individualizat ca având 520 m.p. în Ploiești strada M. - a fost dobândit în anul 1947 de către M.M.C., de la Casa de Credit a Agricultorilor, a trecut în proprietatea statului din patrimoniul defunctei menționate și a fost restituit moștenitorilor acesteia, fiind înscris în prezent și în cartea funciară.

Conform expertizei de la dosarul de fond există la adresa din str. M. o suprafață de teren de 302 m.p. neconstruit, aflat în administrarea C.C.D. Prahova. Acest teren - distinct de cel restituit moștenitorilor M.C. - nu poate fi restituit reclamantei, deoarece autorul ei nu a dovedit un titlu de proprietate asupra acestui teren, fiind fără nicio relevanță în speță că terenul este liber. Terenul menționat se află în proprietatea statului și nu există nicio dovadă că acest teren a fost preluat de stat din patrimoniul defuncților C. De asemenea, instanța de apel a reținut că nu are nicio relevanță dacă reclamanta este sau nu moștenitoarea defuncților C., iar instanța nici nu a mai analizat acest aspect, deoarece chiar dacă reclamanta și-ar fi dovedit vocația succesorală soluția în dosar ar fi fost aceeași, deoarece autorul ei nu a fost proprietarul imobilului din strada M. din Ploiești (fostă str. E.) pentru nicio parte din parcela totală de 882,6 m.p.

Conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, astfel că, instanța de apel nu a găsit niciun motiv de inadmisibilitate a cererii formulată de pârâtă pe cale de excepție. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., deoarece: - Instanța de apel nu a reținut și nu și-a motivat decizia cu privire la motivul referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra excepției nulității Ordinului nr. 4889 din 30 octombrie 2011, invocată de reclamantă. - Instanța de apel, fără a-și motiva în drept hotărârea în acest sens a conchis prin decizia atacată că „vocația legală nu poate fi dovedită decât cu acte de stare civilă sau certificat de moștenitor și nu prin adrese, adeverințe, sau declarații”.

- Instanța de apel a decis în mod contradictoriu față de constatarea referitoare la vocația succesorală a reclamantei, în sensul că este inutil să se motiveze decizia cu privire la motivul de apel vizând calitatea reclamantei de moștenitoare. - Instanța de apel a considerat în mod greșit că în speță sunt incidente normele de drept comun ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în detrimentul normelor din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)]. Recursul nu este fondat. Instanța de apel în mod judicios s-a pronunțat asupra critici formulate de apelanta-reclamantă B.M. asupra excepției nulității absolute a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul Educației și Cercetării, excepție invocată nu de reclamantă ci de ministerul menționat, prin raportare la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Ordinul respectiv a avut ca fundament înscrisuri falsificate de reclamanta-apelantă, astfel că s-a impus anularea acestuia, în condițiile textului de lege menționat mai sus. Instanța de apel a mai reținut și faptul că, în temeiul sentințelor penale rămase definitive, reclamanta nu-și mai justifică calitatea de moștenitor nici de pe urma autorilor C. De asemenea, nici criticile referitoare la nesoluționarea aspectelor legate de dovedirea calității de persoană îndreptățită a reclamantei nu sunt întemeiate, întrucât dreptul de proprietate asupra unui imobil nu poate fi dovedit prin declarații, adrese sau rapoarte de expertiză.

Imobilul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul autorilor C., deoarece aceștia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului ci există numai declarații și adeverințe care fac referire la proprietatea autorilor C. În mod temeinic și legal instanța de apel a interpretat dispozițiile legale referitoare la actele care fac dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv suprafața de 520 m.p. din Municipiul Ploiești, strada M. Pentru toate cele reținute, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 412A din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.