ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3169/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

sentința civilă nr. 873 din 06 mai 2008, a respins ca neîntemeiată contestația formulată

de B.M., împotriva Ordinului din 30 ianuarie 2001, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Educației Cercetării și Tineretului și pe cale de consecință: a admis

cererea formulată de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului; a constatat

nulitatea absolută a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul Educației

și Cercetării; s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecată în contradictoriu

cu pârâții, C.C.D. Prahova și I.J. Prahova.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, reclamanta și-a întemeiat notificarea pe acte care

au fost declarate false prin hotărârea penală definitivă, astfel că nu și-a dovedit

calitatea de persoană îndreptățită, în baza Legii nr. 10/2001, iar ordinul contestat

în acest dosar este nul, deoarece a fost emis în considerarea unor acte falsificate.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 412 din 08 iunie 2010, a respins ca

nefondată cererea de apel formulată de apelanta B.M., împotriva sentinței civile

nr. 873 din 06 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu intimatul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Atât vocația succesorală

legală, cât și dreptul de proprietate asupra unui imobil nu pot fi dovedite decât

cu acte de stare civilă sau certificat de moștenitor și nu prin adrese, adeverințe

sau declarații.

Astfel, reclamanta nu

a dovedit dreptul de proprietate al presupusului său autor asupra imobilului. Imobilul

solicitat de reclamantă nu s-a aflat niciodată în patrimoniul numiților C., deoarece

aceștia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului, ci există numai declarații

și adeverințe prin care se face referire la „proprietatea d-lui R.P.C.”.

Aceste adeverințe, declarații

și altele asemenea înscrisuri, care produc confuzie cu privire la existența unui

drept de proprietate al defunctului R.C. asupra imobilului din Ploiești strada M.E.

(în prezent str. M.), sunt urmarea unui act de cesiune din anul 1931 având ca obiect

imobilul în litigiu, act încheiat între terții D.N. și Casa de Credit a Agriculturilor

- act încheiat în numele și pentru Casa de Credit a Agricultorilor (adică în calitate

de mandatar) de către R.P.C.

Rezultă clar faptul că

R.C. - pe care reclamanta B.M. susține că l-a moștenit - nu a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului deoarece a încheiat actul „în numele și pentru” altă

persoană.

Conform actelor depuse

la dosar imobilul în litigiu - clar individualizat ca având 520 m.p. în Ploiești

strada M. - a fost dobândit în anul 1947 de către M.M.C., de la Casa de Credit a

Agricultorilor, a trecut în proprietatea statului din patrimoniul defunctei menționate

și a fost restituit moștenitorilor acesteia, fiind înscris în prezent și în cartea

funciară.

Conform expertizei de

la dosarul de fond există la adresa din str. M. o suprafață de teren de 302 m.p.

neconstruit, aflat în administrarea C.C.D. Prahova.

Acest teren - distinct

de cel restituit moștenitorilor M.C. - nu poate fi restituit reclamantei, deoarece

autorul ei nu a dovedit un titlu de proprietate asupra acestui teren, fiind fără

nicio relevanță în speță că terenul este liber. Terenul menționat se află în proprietatea

statului și nu există nicio dovadă că acest teren a fost preluat de stat din patrimoniul

defuncților C.

De asemenea, instanța

de apel a reținut că nu are nicio relevanță dacă reclamanta este sau nu moștenitoarea

defuncților C., iar instanța nici nu a mai analizat acest aspect, deoarece chiar

dacă reclamanta și-ar fi dovedit vocația succesorală soluția în dosar ar fi fost

aceeași, deoarece autorul ei nu a fost proprietarul imobilului din strada M. din

Ploiești (fostă str. E.) pentru nicio parte din parcela totală de 882,6 m.p.

Conform art. 2 din Decretul

nr. 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de

acțiune, fie pe cale de excepție, astfel că, instanța de apel nu a găsit niciun

motiv de inadmisibilitate a cererii formulată de pârâtă pe cale de excepție.

Împotriva deciziei civile

mai sus menționată, a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o ca fiind netemeinică

și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., deoarece:

- Instanța de apel nu

a reținut și nu și-a motivat decizia cu privire la motivul referitor la nepronunțarea

instanței de fond asupra excepției nulității Ordinului nr. 4889 din 30

octombrie 2011, invocată de reclamantă.

- Instanța de apel, fără

a-și motiva în drept hotărârea în acest sens a conchis prin decizia atacată că „vocația

legală nu poate fi dovedită decât cu acte de stare civilă sau certificat de moștenitor

și nu prin adrese, adeverințe, sau declarații”.

- Instanța de apel a decis

în mod contradictoriu față de constatarea referitoare la vocația succesorală a reclamantei,

în sensul că este inutil să se motiveze decizia cu privire la motivul de apel vizând

calitatea reclamantei de moștenitoare.

- Instanța de apel a considerat

în mod greșit că în speță sunt incidente normele de drept comun ale art. 2 din Decretul

nr. 167/1958, în detrimentul normelor din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)].

Recursul nu este fondat.

Instanța de apel în mod

judicios s-a pronunțat asupra critici formulate de apelanta-reclamantă B.M. asupra

excepției nulității absolute a Ordinului din 30 ianuarie 2001 emis de Ministerul

Educației și Cercetării, excepție invocată nu de reclamantă ci de ministerul menționat,

prin raportare la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Ordinul respectiv

a avut ca fundament înscrisuri falsificate de reclamanta-apelantă, astfel că s-a

impus anularea acestuia, în condițiile textului de lege menționat mai sus.

Instanța de apel a mai

reținut și faptul că, în temeiul sentințelor penale rămase definitive, reclamanta

nu-și mai justifică calitatea de moștenitor nici de pe urma autorilor C.

De asemenea, nici criticile

referitoare la nesoluționarea aspectelor legate de dovedirea calității de persoană

îndreptățită a reclamantei nu sunt întemeiate, întrucât dreptul de proprietate asupra

unui imobil nu poate fi dovedit prin declarații, adrese sau rapoarte de expertiză.

Imobilul în litigiu nu s-a aflat niciodată în patrimoniul autorilor C., deoarece

aceștia nu au niciun titlu de proprietate asupra imobilului ci există numai declarații

și adeverințe care fac referire la proprietatea autorilor C.

În mod temeinic și legal

instanța de apel a interpretat dispozițiile legale referitoare la actele care fac

dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv suprafața

de 520 m.p. din Municipiul Ploiești, strada M.

Pentru toate cele reținute,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 412A din 8 iunie 2010

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2011.