ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 sub nr, 10678/300/2007, reclamanta J.L. a chemat în judecată pe pârâții F.I. și F.T. solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, situat în imobilul din București, sector 2. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit prin sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunțată de Judecătoria sector 2, fiind singura moștenitoare a părinților săi, I.M. și l.A. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, iar apartamentul a fost vândut cu rea-credință, deoarece reclamanta notificase SC F. SA cu privire la revendicarea imobilului.

Astfel, prin compararea titlurilor, cei ai reclamantei este preferabil titlului pârâților. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art 480-481 C. civ, Legea nr. 213/1998. Constituția României și ale Conveției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Urmare a decesului pârâtului F.I., instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv, fiind introduși în cauză, ca pârâți, numiții F.P.C. și F.D.O., moștenitori ai defunctului. Pârâții F.T., F.P.C. și F.D.O. au formulat cereri de chemare în garanție în contradictoriu cu SC F. SA, Consiliul General al Municipiului București și M.F.P., solicitând obligarea acestora la restituirea prețului de circulație al imobilului.

Față de valoarea de circulație a imobilului, stabilită prin raport de expertiză, prin sentința civilă nr. 8113 (din 29 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 2 a admis excepția necompetenței materiale, invocata de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. 39891/3/2008. Prin sentința civilă nr. 206 din 18 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta I.L. și, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate împotriva SC F. SA, Municipiul București prin primarul general și M.E.F.

În sinteză, instanța de fond a reținut ca, sub aspectul revendicării, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a rezolvat problema raportului dintre legea generală și legea specială, statuându-se faptul că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, respectiv opțiunea între calea dreptului comun și calea prevăzută de actul normativ.

Instanța a mai reținut că acțiunea în revendicare nu este, de plano, inadmisibilă, dar că Legea nr. 10/2001, fără să diminueze accesul la justiție, condiționează restituirea în natură de anularea titlului de proprietate al terțului dobânditor astfel încât, cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantei este nefondată, o atare interpretare fiind conforma cu principiul securității juridice consacrat de jurispmdența C.E.D.O. și cel al respectării dreptului de proprietate. Prin Decizia civilă nr. 123/A din 17 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Iliescu Letiția împotriva sentinței civile nr. 206 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță de fond, pentru rejudecarea cauzei.

Instanța de apel a reținut că tribunalul, prin considerente, s-a pronunțat numai cu privire la admisibilitatea acțiunii, tară să analizeze preferabil itatea titlurilor părților, astfel cum s-a cerut. Prin Decizia civilă nr. 5285 din 20 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții F.P.C. și F.D.O., în nume propriu și ca succesori ai recurentei pârâte F.T. împotriva Deciziei nr. 123/A din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând faptul că, deși reclamanta I.L. a decedat în anul 2009, moștenitorii acesteia nu au fost introduși în cauză, iar instanța de apel a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de exercițiu și de folosință.

În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39891/3/2008. Prin Decizia civilă nr. 198/A din 11 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți N.M. și N.L. împotriva sentinței civile nr. 206 din 18 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă. Curtea a reținut că sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2, prin care pârâtul C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei I.L., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 2, nu poate fi avută în vedere drept titlu în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece are caracter declarativ a! dreptului de proprietate și nu este opozabilă intimați lor-pârâți, nefiind pronunțată în contradictoriu cu aceștia.

În ceea ce privește titlul de proprietate al intimați lor-pârâți, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumparare din. 23 decembrie 1996, a cărui valabilitate a fost constatată de instanță prin Decizia civilă nr. 13/A din 10 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu autoarea apelanților-reclamanți. Instanța de apel a reținut că a fost corect aplicată Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia se arată că persoana îndreptățită nu are dreptul de opțiune între procedura generală și calea legii speciale, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. în caz contrar, ar însemna că reglementările cuprinse în legea specială ar fi superflue, deși dispozițiile legale imperative cuprinse în Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a fi înlăturate de la aplicare.

Instanța supremă a statuat, prin aceeași decizie de interpretare, în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, deși dreptui de proprietate al apelanților-reclamanți a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sector 2, în contradictoriu cu o autoritate a statului, aveau obligația de a urma procedura Legii speciale nr. 10/2001 în ceea ce privește apartamentul în litigiu, deoarece hotărârea judecătorească era opozabilă numai părții în contradictoriu cu care a fost pronunțată (respectiv C.L.M.B.), iar punerea sa în executare era imposibilă, deoarece bunul ce tace obiectul litigiului de față nu se afla în patrimoniul acestei părți, nici la momentul introducerii acțiunii și nici la momentul rămânerii definitive. Totodată, motivele invocate de apelanții-reclamanți pentru care autoarea lor, I.L., nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă motive Independente de voința părții, care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

Prin Decizia nr. 3014 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva Deciziei civile nr. 198/A din 11 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru ca acțiunea în revendicare să fie analizată și în raport de cele statuate prin hotărârea dată în cauza Atanasiu împotriva României.

Înalta Curte a reținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată la 11 mai 2012, când producea efecte hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Atanasiu împotriva României, în care s-a statuat că reclamanții pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-t poată valorifica pe calea revendicării, dacă dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus In mod expres restituirea bunului" (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României), fără să fie necesar ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din procesul de revendicare exercitat ulterior.

Având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenției, recunoscut prin sentința civilă nr. 3107/1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2, motiv pentru care este greșita aprecierea instanțelor de fond că acțiunea în revendicare nu este fondată întrucât reclamanții nu au urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001. Prin Deciziei nr. 349/A din 5 decembrie 2013, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelai declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva hotărârii instanței de apel Curtea de Apel a reținut, în analiza comparativă a titlurilor, că reclamanții au invocat în favoarea lor, ca titlu de proprietate, contractele de vânzare-curnpărare autentificate din 04 decembrie 1936, din 31 iulie 1935 și din 1936, prin care autorii acestora, numiții.

I.A. și I.M., au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în sector 2, pe care îi succed în conformitate cu certificatul de moștenitor din 1996, precum și sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei I.L., autoarea apelanților din dosar, imobilul în litigiu, Înalta Curte stabilind că reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Titlul de proprietate de care se prevalează pârâtul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 1996 a cărui valabilitate a fost analizată și stabilită în mod irevocabilprin respingerea cererii de constatare a nulității absolute a actului încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 13/2002 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a reținut că, la data încheierii contractului, au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de H.G. nr. 20/1996. Curtea de Apel a concluzionat că, în raport de prevederile parag. 142, 145 și 146 din cauza Măria Atanasiu contra României, reclamantele sunt cel puțin beneficiare ale unui drept de a fi despăgubite, arătând că, având în vedere hotărârile judecătorești interne, această creanță constituie un „interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de „bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit parag.

164 din hotărâre, art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept de a dobândi bunul, el nu le impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate. Raportând această hotărâre la cauza dedusă judecății, Curtea de apel a constatat că, în mod cert, având o hotărâre irevocabilă prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamanții din acțiunea în revendicare au un „bun" în sensul Convenției, urmând a se stabili dacă reclamanților li se poate restitui în natură imobilul în cauză sau, în iipsa unei posibilități de restituire, vor avea dreptul la acordarea unei despăgubiri.

Aplicând prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța dedusă judecății, curtea de apel a constatat că trebuie să se dea preferabilitate titlului intimaților-pârâți, în virtutea respectării principiului securității raporturilor juridice. Respectând acest principiu, instanța a apreciat că nu poate fi admisă cererea de restituire în natură a imobilului, cât timp pârâții dețin o hotărâre irevocabilă prin care li s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, neputând dispune o eventuală restituire în natură decât cu încălcarea acestui principiu.

Curtea de apel a constatat că prin hotărârea pronunțată în Cauza Atanasiu contra României, s-a reținut că în cazul privărilor de proprietate, așa cum este și cazul reclamantelor, legislația națională prevede, în lipsa unei posibilități de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o astăzi, În acest sens, Curtea a fâcut trimitere la jurisprudența referitoare la dreptul la reparație pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă, respectiv cauzele Străin, Matache împotriva României, Viașu și Katz împotriva României. Curtea de apel a concluzionat că reclamanții au dreptul la obținerea de despăgubiri pentru imobilul în cauză, pe care îl pot valorifica pe calea unei acțiuni separate, constatând că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, raportat atât la Cauza Atanasiu, cât și la Decizia nr. 33/2008.

Prin recursul declarat la data de 4 februarie 2014, reclamanții N.M. și N.L., au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Reclamanții au susținut faptul că, în rejudecarea apelului, Curtea de apel a respectat numaî formal și aparent recomandările obligatorii realizate prin decizia de casare, în sensul că a făcut aplicarea unor paragrafe și prevederi din cauza Măria Atanasiu contra României, care tratau alte situații de drept și de fapt decât cele deduse judecății, ori au dat o altă interpretare. Reclamanții susțin că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile parag.

142 și 143 din cauza Măria Atanasiu contra României deoarece respectivele paragrafe au în vedere situația specifică a doamnelor Atanasiu și Poenaru cărora nu le-a recunoscut un drept definitiv de a ie fi restituit apartamentul în natură pentru a fi posibilă transformarea în valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, în timp ce reclamanții în speță beneficiază de o hotărâre judecătorească prin care se dispune restituirea în natură a imobilului. Nici paragrafele nr. 145 și 146 din cauza Măria Atanasiu contra României nu sunt aplicabile în cauză devreme ce, în situația analizată de hotărârea C.E.D.O., conform paragrafului 144, reclamantele nu beneficiau de un bun actual, pe când în cauza de față reclamantul beneficiază de un bun actual conform unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură.

În consecință, deși instanța de control a dezlegat în sensul că reclamanții dețin un bun actual, Curtea de apel a apreciat, în mod greșit, că mecanismul de reparație este identic cu cel prevăzut de situația opusă, respectiv atunci când reclamanții nu beneficiază de un bun actual, deși în practica C.E.D.O. se face distincție între „bun actual" și „interes patrimonial", hotărârea pronunțată fiind dată cu greșita aplicare a legîi. Au mai susținut recurenții că interpretarea Deciziei nr. 33/2008 se circumscrie tot greșitei interpretări a legii. Astfel, principiul „securității raporturilor juridice" care impune interdicția rediscutării unei soluții definitive a unui litigiu, este aplicat exclusiv în favoarea pârâților omițându-se faptul că reclamanții au, la rândul lor, o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care li s-a restituit întregul imobil în natură, Decizia nr. 33/2008 neoferind posibilitatea de a fi interpretată numai în favoarea chiriașilor terți dobândîtori.

O altă interpretare face ca rezultatul acțiunilor ilicite ale statului să fie suportat de reclamanți, iar nu de stat, deși acesta a fost sensul pronunțării Deciziei nr. 33/2008. O atare susținere este justificată de faptul că reclamanții nu mai au cum să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece, la data apariției respectivei legi, nu mai există o unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, urmare a Deciziei de restituire nr. 3107/1998, orice cerere de restituire adresată unei autorități a statului, fiind lipsită de obiect. în concluzie, situația reclamanților nu face obiect al reglementării Legii nr. 10/2001, la data apariției legii, bunul fiind integral restituit și neexistând o unitate deținătoare.

în consecință, reclamanții sunt privați de bunul imobil naționalizat integrai și tară posibilitatea de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, această situație reprezentând, în viziunea C.E.D.O., o vătămare definitivă și iremediabilă a dreptului de proprietate. Hotărârea instanței de apei este neiegală, deoarece instanța respinge acțiunea pornind de la simpla concluzie a valabilității titlului pârâților. Or, simpla valabilitate a titlului pârâților nu atrage după sine respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare, ei reprezintă o condiție a admiterii în principiu a acțiunii în revendicare. Pornind de la această premisă, instanța trebuind să realizeze compararea de titluri și să analizeze care este mai bine caracterizat raportat la vechime, autor, momentul dobândirii, buna credință a dobânditorului.

În plus, nu există nicio interdicție sau limitare din care să rezulte că titlurile trebuie să fie numai act sub semnătură privată sau autentice și ar fi inadmisibilă în principiu acțiunea în revendicare în cazul în care se compară, ca titiu, o hotărâre judecătorească și nici o prevedere legală în care să se acorde prioritate unei hotărâri pronunțate în favoarea unui fost chiriaș, față de o hotărâre judecătorească pronunțată în favoarea unei terțe persoane, fiind aplicabil principiul unde iege nu distinge nici judecătorul nu trebuie să o facă. Prin întâmpinare din data de 2 iunie 2014, intimații-părâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat Examinând recursul formulat, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constata că recursul este nefondat. În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Se constată faptul că, prin Decizia nr. 3014 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a IV-a civilă, a dezlegat în sensul că, în temeiul Hotărârii Măria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat un „bun actual", doar dacă.

s~a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143), rară să existe condiționarea ca hotărârea să fie pronunțată în contradictoriu cu partea potrivnică din acțiunea în revendicare. În consecință, având în vedere sentința civilă nr. 3107 din 19 februarie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care C.L.M.B. a fost obligat să lase reclamantei Iliescu Letiția, autoarea apelanților din dosar, imobilul în litigiu, înalta Curte a stabilit că reclamanții din acțiunea în revendicare au un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Prin urmare, față de motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor Hotărârii Atanasiu contra României, Înalta Curte reține faptul că, în rejudecare, văzând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., curtea a pornit de la premisa că reclamanții au un „bun actual" în sensiil convenției și a analizat dacă mai poate fi dispusă restituirea în natură a bunului în litigiu, în condițiile existenței dreptului de proprietate al pârâților, reprezentat de contactul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească, respectiv sentința nr. 13/A/2002 a Tribunalului București.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea, aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut și aplicat efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în R.J.L. Astfel, în condițiile în care reclamanții au pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în anul 1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în soluționarea acestei acțiuni nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație, în interpretarea realizată prin Decizia nr. 33/1998, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 faptul că, în concursul dintre legea specială și legea generală, prevalează legea specială, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna sa se încalce principiul „specialta gemralibus derogant". Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul ia justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și la respectarea principiului securității raporturilor jurdiice.

Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a plecat de ia premisa că reclamanții dețin un „bun" în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că instanța de apel ar fi respectat, numai aparent, formal, dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare și că ar fi pornit, în realitate, de la premisa existenței unui drept la despăgubire, greșit întemeiat de parag. 142, 143, 145 și 146 din cauza Măria Atanasiu contra României. Înalta Curte reține faptul că jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună - credință.

Astfel, prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice iar, în cazul în care restituirea bunului nu mai este posibilă, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri, În speță, se constată faptul că pârâții persoane fizice au, la rândul lor, un bun actul în sensul jurisprudenței C.E.D.O., prin Decizia nr. 13/2002 pronunțată de Tribunalul București, fiind respinsă, în contradictoriu cu autoarea reclamanților, cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie "1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu motivarea că, la data încheierii contractului, au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 132/1995 și de Legea nr. 20/1996.

Așa fiind, criticile recurenților referitoare la argumentele reținute de instanța de apel în pronunțarea soluției, privind aplicarea discriminatorie a principiului securității raporturilor juridice numai în favoarea pârâților, nu sunt întemeiate. Se reține astfel că, față de existența legii speciale de restituire și de condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare cuprinse în Decizia nr. 33/2008, instanța de apel a dat o dezlegare corectă în sensul că, deși reclamanții au un bun în sensul Convenției europene, nu se poate face restituirea în natură a bunului revendicat, pârâții având la rândul lor un bun actual, protejat potrivit dezlegărilor date prin Decizia nr. 33/2008.

În această situație, reclamanții nu pierd dreptul la a obține despăgubiri prin echivalent în condițiile dispozițiilor legii speciale, nr. 10/2001, deoarece potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (3) din respectiva lege, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natura a. bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești". Or, potrivit interpretării date prin parag. 46 2 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 250/2007, prevederea cuprinsă în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are caracter special și se referă la situația în care acțiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidența legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, caz în care persoanele îndreptățite pot solicita restituirea imobilului respectiv pe calea administrativă prevăzută de lege, într-un termen de 12 luni de la data rămânerii definitive și irevocabile a respectivei hotărâri. În consecință, nu este fondată nici critica formulată în motivele de recurs, în sensul că, prin interpretarea Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în R.I.L. numai în favoarea pârâților, recurenții au pierdut dreptul a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, criticile recurenților referitoare la argumentele reținute de instanța de apel în pronunțarea soluției, la condițiile deținerii bunului în sensul Convenției, la insecuritatea raporturilor juridice, dreptul la despăgubiri și compensații au fost corect analizate, urmând a fi respinse pentru considerentele arătate. Față de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ,, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligata, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte reține culpa procesuală a recurenților-reclamanți în promovarea acțiunii de fața, urmând a fi obligați la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.M. și N.L. împotriva Deciziei nr. 349/A din 05 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenții-reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimațu-pârâți. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 muie 2014.