ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5907/2011

Instanța de apel a menținut, în mod greșit, dispoziția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților de unire cu fondul a excepției de inadmisibilitate. Motivarea acestei soluții nu întrunește cerințele din art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefăcând nicio referire la motivele de apel relative la greșita calificare a acțiunii, de către prima instanță, ca fiind o simplă contestație în baza Legii nr. 10/2001, pretins tardivă față de expirarea termenului din art. 26 din Legea nr. 10/2001, ce a determinat respingerea cererii de unire a excepției cu fondul, totodată, relative la necesitatea acestei măsuri procesuale (art. 304 pct. 7). De asemenea, au fost interpretate eronat dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9).

Instanța de apel a menținut, în mod greșit, calificarea eronată a cererilor din cauză (art. 304 pct. 8). Calificarea greșită a cererilor drept contestație a pornit de la aprecierea ordinului de restituire ca având un caracter „definitiv”, apreciere ce încalcă prevederile art. 25.6 și art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din care rezultă că titlul de proprietate asupra imobilului se consolidează la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, dată până la care entitatea emitentă a ordinului, în speță, Ministerul Tineretului și Sportului - succesorul în drepturi al fostei A.N.T. - poate opera rectificările ce se impun, pe calea revocării, în vederea respectării depline a limitelor vechiului amplasament al terenului preluat de stat în mod abuziv și a transmiterii unui drept în condiții care să facă posibilă intabularea lui. Reclamanții s-au adresat instanței de judecată în cauză cu solicitarea de rectificare a ordinului nr. 1243/2007, ca o alternativă judiciară la revocarea sa de către emitent până la momentul intabulării, dat fiind că această revocare a fost solicitată pe cale administrativă, dar nu a fost făcută. Finalitatea solicitării este corectarea neconcordanței dintre suprafața restituită prin ordin și cea deținută de intimatul-pârât la adresa poștală din str. M.E., prin raportare la amplasamentul construcțiilor situate pe teren, neconcordanță ce blochează îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară și intrarea în posesia imobilului retrocedat. Nu s-a intenționat formularea unei contestații împotriva ordinului nr. 1243/2007. Pe de altă parte, instanța nu a avut în vedere că acțiunea cu care a fost învestită avea 3 capete de cerere distincte, cu temeiuri diferite, care impuneau soluționarea distinctă, chiar dacă erau într-o conexitate.

Urmare a calificării juridice eronate a cererii, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează termenul în care poate fi contestată decizia de restituire, dispoziții legale ce nu sunt incidente (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a interpretat greșit următoarele dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 25.6 și 25.7 din Normele metodologice de aplicare a legii (art. 304 pct. 9). Instanța ar fi trebuit să constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a încheia cu reclamanții un protocol de predare-preluare a imobilului, ceea ce a condus la imposibilitatea intabulării dreptului, intabulare care presupune cu necesitate întocmirea actelor subsecvente: protocol de predare-primire și plan de identificare. În lipsa unei identificări corespunzătoare (prin vecinătăți) a terenului restituit, nu este posibilă încheierea unui proces-verbal de către executor, în condițiile art. 25 alin. (5) din lege, pentru că nu conține elementele necesare unei astfel de puneri în posesie. Pe de altă parte, interpretarea literală a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din lege este că procesul verbal al executorului se referă doar Ia „constatarea unilaterală a preluării imobilului”, noțiune care nu include și întocmirea unei schițe plan în care să fie identificată poziționarea construcțiilor pe teren și vecinătățile terenului restituit, astfel cum s-a solicitat în cauză. Din perspectiva dispozițiilor legale menționate, prin soluția pronunțată, s-a ajuns să se nege un drept recunoscut și să fie împiedicată exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate prin emiterea ordinului de restituire, care sunt condiționate de intabularea bunului.

Soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este în flagrantă contradicție cu dreptul de acces la Tribunal și la examinarea cauzei civile, componente esențiale ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 din C.E.D.O. și prin art. 21 din Constituția României (art. 304 pct. 9). Prima instanță trebuia să observe că valorificarea prerogativelor proprietății, decurgând din Legea nr. 10/2001, nu se limitează doar la ipoteza contestării soluției dispuse de autoritatea administrativă cu privire la notificare, ci presupune o multitudine de situații legale, care implică o examinare și o soluționare distinctă, în raport de împrejurările juridice și faptice concrete.

Prin menținerea soluției fondului (pe excepția de inadmisibilitate), nu s-a luat în considerare că excepția nu putea fi incidentă față de toate capetele de cerere (art. 304 pct. 9). Toate referirile instanței privesc capătul 2 de cerere având ca obiect rectificarea erorilor materiale ale suprafeței terenului, cerere respinsă cu motivarea că se urmărește modificarea suprafeței restituite. Chiar dacă acest capăt de cerere ar fi fost inadmisibil, motivat de neatacarea ordinului A.N.T., în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu exista niciun impediment legal pentru ca instanța să soluționeze pe fond celelalte cereri.

Admiterea cererii de restituire a întregii suprafețe de 968 m.p. se impune deoarece în ordinul litigios există o contradicție rezultată doar la momentul încercării de intabulare: pe de-o parte, se restituie construcțiile și terenul situat în B., la adresa poștală str. M.E., pe de altă parte, se determină că suprafața terenului ar fi de 650 m.p., fără să o identifice ca poziționare în raport de construcțiile restituite, care sunt aceleași de la momentul preluării de către stat. Or, este cert stabilit prin documentația de intabulare că cei 650 m.p. nu pot fi poziționați prin planul cadastral astfel încât să cuprindă toate construcțiile restituite și nici nu poate fi raportată la întreaga împrejmuire, astfel cum s-a cerut de O.C.P.I. Prahova prin referatul de completare al documentației. Faptul că reclamanții au menționat restituirea suprafeței de 650 m.p. prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu poate avea ca efect restrângerea dreptului lor de proprietate, prin diminuarea suprafeței la care sunt îndreptățiți. Indicarea acestei suprafețe prin notificare s-a datorat mențiunii eronate din actul de preluare al terenului de către stat, rezultată dintr-o aproximare și la momentul preluării, dar este cert că notificarea s-a referit la întregul imobil situat la adresa poștală menționată.

Instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin respingerea motivului 7 de apel, în care s-a invocat greșita respingere a probelor solicitate la fond în dovedirea acțiunii (art. 304 pct. 9). Ar fi trebuit să verifice și să constate că reclamanții nu își pot intabula dreptul de proprietate, din cauza neconcordanțelor privind suprafața și nici nu au la îndemână procedura din art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, refuzând să judece în echitate și in spiritul Legii nr. 10/2001 în sensul de a urmări finalitatea redobândirii dreptului de proprietate al recurenților reclamanți sub toate aspectele, nu numai a emiterii unei dispoziții de restituire care nu produce efecte juridice depline, sub aspectul posibilității intabulării dreptului. Instanța de apel a apreciat greșit că nu se impune completarea probatoriului în apel cu expertiza topo-cadastrală și interogatoriul intimatei parate, în dovedirea tezelor probatorii menționate în nota de probatorii prezentată atât la fond, cât și în apel.

În mod greșit, a fost menținută soluția de respingere a cererii de rectificare a numelui reclamantei recurente C.R.O., scris incorect în ordin R., cu toate că s-a făcut dovada formulării cereri repetate în acest sens la emitentul actului, fiind evident refuzul de a li se da curs. Refuzul instanței de a judeca această cerere apare cu atât mai mult nelegal și încălcând, astfel, dreptul la un proces echitabil. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Criticile recurenților – reclamanți vizează trei aspecte de nelegalitate a deciziei, din perspectiva cărora urmează a fi analizate, independent de modalitatea în care părțile însele au înțeles să le structureze și să le ordoneze, respectiv: 1. Calificarea juridică a cererilor formulate în cauză; 2. Legalitatea soluției de admitere a excepției inadmisibilității; 3. Legalitatea dispoziției primei instanțe de respingere a cererii reclamanților de unire a excepției inadmisibilității cu fondul. În ceea ce privește temeiul juridic al criticilor formulate, cu toate că recurenții au indicat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea acestora doar în cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare. Nu poate fi reținută ipoteza descrisă în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenții au făcut referire la acest caz pentru a denunța calificarea juridică eronată a cererilor din cauză. Or, modul de determinare, de către instanța de apel, a obiectului cererii deduse judecății și a temeiului juridic aplicabil nu se circumscrie ipotezei legale în discuție, care vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi), așadar titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile contestatorului. 1. În ceea ce privește calificarea juridică a cererilor formulate în cauză, contrar susținerilor recurenților, nici instanța de apel, nici prima instanță nu s-au considerat învestite cu soluționarea unei contestații formulate împotriva deciziei unității deținătoare emise în baza Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 26 alin. (3) din acest act normativ. Instanța de apel a arătat în considerente că, prin toate cele trei capete de cerere, reclamanții tind să modifice ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007, în sensul restituirii unei suprafețe mai mari decât cea restituită deja prin acel ordin, solicitare ce nu poate constitui o simplă eroare materială, ci, în fapt, o nouă cerere de restituire în natură a diferenței de teren de la 650 m.p. la 968 m.p. Așadar, s-a procedat la calificarea juridică a cererilor, în raport de finalitatea urmărită de reclamanți, constatându-se că instanța de judecată este învestită cu solicitarea de modificare a ordinului, cu privire la suprafața reală de teren pentru care reclamanții ar fi îndreptățiți la restituire. Soluția inadmisibilității a fost adoptată tocmai în considerarea unei atare calificări a pretențiilor reclamanților, apreciindu-se că instanța nu ar putea proceda la modificarea deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 într-un alt cadru procesual decât cel al contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege, cu a cărei soluționare nu a fost învestită. Așadar, referirea la contestație a fost făcută pentru a se sublinia că acea acțiune reprezenta mijlocul procesual adecvat pentru atingerea finalității exprimate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, dar pe care aceștia nu au intenționat să o formuleze în cauză (termenul de formulare a acestei căi procesuale fiind, în mod evident, depășit). De altfel, dacă s-ar fi procedat la o atare calificare juridică, soluția pronunțată în cauză nu ar fi vizat admisibilitatea pretențiilor, ci termenul de formulare a contestației. Ca atare, nu pot fi reținute susținerile recurenților privitoare la aplicarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în virtutea calificării drept contestație a acțiunii valorificate în cauză. În raport de finalitatea pretențiilor deduse judecății, astfel cum reiese din motivarea cererii de chemare în judecată, confirmată de susținerile reclamanților pe parcursul întregului proces, calificarea juridică stabilită de instanțele de fond în cauză este corectă. Reclamanții tind la modificarea suprafeței de teren menționate în ordinul emis de Ministerul Tineretului și Sportului, prin stabilirea suprafeței reale la care sunt îndreptățiți chiar de către instanța de judecată, pe baza unei expertize topografice. Această finalitate este relevată prin cel de-al doilea capăt de cerere, care reprezintă, astfel, pretenția principală în proces, fără a avea importanță, pentru determinarea corespunzătoare a obiectului cererii, denumirea pe care partea a înțeles să o dea cererii, aceea de „rectificare a erorilor materiale”, incidente în acest sens fiind dispozițiile art. 84 C. proc. civ. Pretenția din primul capăt de cerere, în ordinea indicată în acțiunea introductivă de instanță, decurge, în fapt, din cererea privind modificarea ordinului. Invocând, prin primul petit indicat, prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la obligativitatea încheierii, între proprietari și deținătorii actuali ai imobilelor restituite în natură, a unui protocol de predare-preluare, precum și dispozițiile corespondente din Normele de aplicare a legii, reclamanții au intenționat, într-adevăr, executarea acestei obligații legale de către unitatea deținătoare, prin intermediul instanței de judecată, însă nu pentru suprafața regăsită în ordin, de 650 m.p., ci pentru suprafața de 968 m.p., considerată drept reală de către reclamanți și care ar fi urmat să fie stabilită ca atare pe baza expertizei topografice. În aceste condiții, cererea privind obligația de a face are caracter accesoriu față de cererea de modificare a ordinului, astfel încât, în mod corect, ambele instanțe de fond au analizat admisibilitatea demersului judiciar în raport de pretenția de modificare a titlului, analiza celorlalte cereri depinzând de modul de soluționare a petitului principal. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă calificare juridică a cererilor formulate în cauză (în fapt, a primelor două indicate în acțiunea introductivă, la care se referă, pe aspectul încadrării juridice, motivele de recurs), în raport de finalitatea urmărită de reclamanți prin demersul judiciar, modalitatea de exprimare a pretențiilor și motivele de fapt invocate. 2. În ceea ce privește soluția de admitere a excepției inadmisibilității, se apreciază că este legală, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe. Inadmisibilitatea avută în vedere de către instanțele de fond vizează calea procesuală aleasă de către reclamanți, în sensul că aceștia nu au deschisă o acțiune în justiție cu scopul de a obține modificarea suprafeței de teren menționate în ordinul emis în baza Legii nr. 10/2001, distinctă de calea contestației reglementate de art. 26 alin. (3) din lege. Prin ordinul nr. 1243/2007, s-a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a unui imobil compus din construcții și teren în suprafață de 650 m.p. din B., str. M.E., iar prin cererea de față, reclamanții susțin că sunt îndreptățiți la întreaga suprafață de teren de la adresa poștală menționată, aferentă construcțiilor restituite. Or, o asemenea cerere tinde să repună în discuție întinderea dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptățite, în sensul dacă acestora li se cuvine întreaga suprafață de teren de la adresa poștală (dacă aceasta este, într-adevăr, mai mare decât cea restituită), întreaga suprafață aferentă construcțiilor ori doar suprafața efectiv restituită, ceea ce presupune exercitarea unui control de legalitate a deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001. După cum, în mod corect, au arătat instanțele de fond, un asemenea control nu se poate realiza decât pe calea contestației împotriva ordinului pârâtei, cale procesuală pe care reclamanții nu au intenționat să o urmeze în cauză. Cererea nu poate fi considerată drept o alternativă judiciară la revocarea actului de entitatea emitentă și, ca atare, admisibilă, după cum se susține prin motivele de recurs. Rezultă din dispozițiile art. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 că este posibilă revocarea dispoziției de aprobare a restituirii în natură de către entitatea emitentă, până la efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, însă nici pe această cale nu s-ar putea ajunge la reevaluarea calității de persoane îndreptățite în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, deoarece atare apreciere este la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege. În afara cadrului procesual al unei asemenea contestații, nu este de conceput anularea actului emis în baza Legii nr. 10/2001, deoarece, în caz contrar, s-ar eluda procedura specială și s-ar nesocoti principiul general al unicității căii de atac împotriva aceluiași act juridic. Această constatare nu este contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, astfel cum, în mod corect, a arătat instanța de apel, întrucât însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Or, simplul fapt că legea specială prevede explicit posibilitatea formulării contestației împotriva actului emis de entitatea învestită cu soluționarea notificării este suficient pentru asigurarea garanțiilor din art. 6 al Convenției, titularul notificării fiind în culpă pentru nerespectarea termenelor și condițiilor pentru acțiunea în justiție, în cadrul căreia să-și valorifice pretențiile formulate. În ceea ce privește celelalte capete de cerere, după cum s-a arătat deja, cererile de obligare a pârâtului la întocmirea protocolului de predare – preluare și a planului de identificare a imobilului teren și construcții restituite prin ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007 și la restituirea unei suprafețe de 968 m.p., în loc de 650 m.p., sunt accesorii cererii de modificare a ordinului pe aspectul suprafeței de teren. Chiar dacă aceste cereri subsecvente nu sunt inadmisibile, întemeiate fiind pe dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea a fost respinsă, în mod generic, drept inadmisibilă, soluția fiind adoptată doar în considerarea cererii principale, sunt lipsite de finalitate criticile relative la modul de soluționare a cererilor accesorii, cât timp cererea principală a fost respinsă, determinând și respingerea celorlalte pretenții. Este neîndoielnic faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la punerea în posesie pentru imobilul efectiv restituit în natură, caz în care, în condițiile unui refuz al unității deținătoare, reclamanții aveau la îndemână calea prevăzută de art. 25 alin. (5), corect indicată de către instanțele de fond. Prin acțiunea de față, însă, invocându-se dispozițiile art. 25 alin. (5), nu se urmărește obținerea posesiei pentru suprafața de 650 m.p. menționată în ordin, ci pentru o suprafață mai mare, ce ar fi urmat a fi fost stabilită de către instanța de judecată, situație în care, față de soluția dată cererii principale, pretențiile cu acest obiect nu au suport. De asemenea, nu se poate contesta că dispoziția de restituire în natură ar fi trebuit să conțină datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafețele construite, terenul aferent și vecinătățile, în conformitate cu art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a Legea nr. 10/2001, în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară. Reclamanții au formulat în cauză, însă, pretenții de întocmire a planului de identificare nu pentru imobilul efectiv restituit, ci pentru o suprafață mai mare, similar solicitării adresate în prealabil entității emitente, caz în care cererea cu acest obiect în mod corect a fost respinsă, urmare a respingerii cererii principale. În ceea ce privește cererea de rectificare a numelui petentei C.R.O., nu se poate reține un refuz nejustificat al unității deținătoare în acest sens, însă nu pentru motivul că nu s-ar fi solicitat acest lucru, ci pentru că, urmare a cererii cu acest obiect, autoritatea emitentă a ordinului și-a manifestat disponibilitatea de a proceda la atare îndreptare a erorii materiale. Ca atare, cererea a fost în mod corect respinsă în cauză. Față de cele expuse, se constată că soluția de admitere a excepției inadmisibilității este legală, criticile recurenților pe acest aspect fiind nefondate. 3. Sunt nefondate și susținerile referitoare la nelegalitatea menținerii dispoziției tribunalului de respingere a cererii reclamanților de unire a excepției inadmisibilității cu fondul. Contrar susținerilor recurenților, respingerea unei asemenea cereri nu derivă din calificarea juridică a pretențiilor deduse prin cererea de chemare în judecată, ci din neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 137 alin. (2) C. proc. civ. pentru atare măsură procesuală. Potrivit acestei norme, unirea excepției procesuale cu fondul este posibilă numai în cazul în care pentru soluționarea excepției este necesară administrarea de probatorii, mai mult, aceste probe sunt comune cu cele presupuse de dezlegarea în fond a pricinii. Ambele instanțe de fond au apreciat în mod corect că soluționarea excepției inadmisibilității cererii nu necesită administrarea de dovezi, cercetându-se doar dacă reclamanții au deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului pretins, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză. Nu se poate reține, astfel, aplicarea greșită a normei în discuție și nici absența, în cuprinsul deciziei de apel, a motivelor de fapt și de drept care au condus la menținerea hotărârii primei instanțe pe acest aspect, în condițiile în care instanța de apel a analizat modul în care tribunalul a aplicat prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., arătând argumentele pentru care a considerat legală sentința apelată. De asemenea, reținând spre soluționare excepția inadmisibilității, prima instanță, în mod corect, nu a procedat la administrarea de probatorii pe fondul cauzei, dată fiind finalitatea excepției ca mijloc de apărare, aceea de a face de prisos, în tot sau în parte, examinarea fondului, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. În mod corespunzător, instanța de apel, învestită cu cercetarea legalității soluției adoptate de prima instanță, nu a administrat probe în ceea ce privește fondul cauzei, deoarece soluția ce ar fi urmat a fi dispusă, în cazul admiterii apelului, era aceea de desființare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei), cadru în care s-ar fi administrat probatoriile necesare examinării fondului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.