ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5907/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5907/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 14 din 12 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V –a civilă,

în Dosarul nr. 31649/3/2009, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de

reclamanții Z.A.M., C.I., C.R.O. și P.B.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Tineretului și Sportului, admițându-se excepția inadmisibilității și respingându-se,

în prealabil, cererea reclamanților de unire cu fondul a excepției inadmisibilității.

În motivarea sentinței, prima instanță a reținut,

în ceea ce privește cererea reclamanților de unire a excepției inadmisibilității

cu fondul, că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece, pentru soluționarea excepției, nu este necesară administrarea altor probatorii

în afara înscrisurilor aflate deja la dosar.

Cu privire la excepția

inadmisibilității, instanța a reținut că reclamanții urmăresc modificarea proprietății

restituite în procedura Legii nr. 10/2001, prin ordinul anterior menționat, or,

pentru a se putea analiza această cerere, reclamanții aveau la îndemână procedura

instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Nu se poate susține că,

abia odată cu demararea procedurilor de intabulare a dreptului de proprietate, reclamanții

au constatat că autorul acestora ar fi deținut un teren mai mare ca întindere, în

condițiile în care chiar reclamanții au indicat, în cuprinsul notificării, terenul

de 650 m.p. ce s-a cerut a fi restituit. Deși în pag. acțiunii reclamanții fac trimitere

la certificatul de moștenitor, care ar atesta o suprafață de 960 m.p., o atare apărare

nu poate fi reținută în susținerea admisibilității acțiunii, întrucât un astfel

de act a fost în posesia reclamanților, chiar aceștia arătând că l-au depus ca probă

în susținerea notificării.

Nici invocarea art. 25

alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 sau a art. 25.6, 25.7 din Normele de aplicare

a legii nu poate fi reținută ca temei al admisibilității cererii, câtă vreme aceste

dispoziții nu dau notificatorilor posibilitatea formulării unei noi contestații

împotriva dispozițiilor ori deciziilor emise în procedura Legii nr. 10/2001, după

ce un atare act nu a fost atacat în termenul și condițiile impuse de art. 26

alin. (3) din lege, a conchis Tribunalul.

Apelul declarat de către

reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 594 din 11 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV

- a civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că acțiunea formulată de reclamanți are trei capete de

cerere, respectiv obligarea pârâtului să întocmească protocolul de predare – preluare

și planul de identificare al imobilului teren și construcții restituite prin ordinul

din 17 ianuarie 2007; rectificarea erorilor materiale cuprinse în acest ordin privitoare

la suprafața imobilului, respectiv 968 m.p. în loc de 650 m.p., precum și rectificarea

numelui petentei C.R.O.; obligarea pârâtului să restituie suprafața de 969 m.p.

Excepția inadmisibilității

invocată de către pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului vizează acțiunea dedusă

judecății în integralitatea sa și astfel a fost soluționată de către instanță, care

a reținut, în mod corect, că nu se impunea unirea respectivei excepții cu fondul

cauzei întrucât nu sunt întrunite dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.,

fiind evident că pentru judecare nu era nevoie să se administreze dovezi în legătură

cu dezlegarea în fond a pricinii.

Referitor la primul capăt

de cerere, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate chiar de către reclamanți, dacă

nu s-a încheiat un protocol de predare – primire în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a deciziei de restituire, părțile se pot adresa executorului

judecătoresc pentru a încheia un proces – verbal de constatare unilaterală a preluării

imobilului. Ca urmare, termenul de 30 de zile fiind depășit, calea legală pe care

o au deschisă reclamanții este cea menționată mai sus.

Însă, așa cum a constatat

și prima instanță, prin toate cele trei capete de cerere, reclamanții tind să modifice

ordinul din 17 ianuarie 2007, în sensul restituirii unei suprafețe mai mari decât

cea restituită în prezent. Acest aspect nu poate constitui o simplă eroare materială,

ci, în fapt, o nouă cerere de restituire în natură a diferenței de teren de la 650

m.p. la 968 m.p., întrucât este probat cu înscrisurile depuse la dosar că reclamanții

au solicitat unității deținătoare în procedura specială instituită prin Legea

nr. 10/2001 republicată suprafața de 650 m.p. și imobilul – construcție, cerere

ce a fost admisă așa cum a fost formulată și conform actului de preluare.

Ordinul de restituire

a rămas definitiv, iar reclamanții au pierdut atât termenul de a formula o nouă

notificare pentru diferența de teren, cât și termenul de a contesta ordinul nr.

1243 din 17 ianuarie 2007.

Împrejurarea că cererea

de față este inadmisibilă nu echivalează cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O. și

art. 21 din Constituția României, câtă vreme legea specială prevede accesul la instanța

de judecată, însă în condițiile unor termene de decădere stabilite, respectiv în

procedura instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Reclamanții confirmă prin

motivele de apel că, prin cererea formulată, urmăresc obținerea unei suprafețe mai

mari de teren, suprafață pe care nu au solicitat-o prin formularea unei notificări

în termen legal. Astfel, se afirmă de către apelanți că mențiunea expresă a suprafeței

de teren de 960 m.p. existente în patrimoniul autorului defunctului acestora face

dovada indubitabilă a întinderii dreptului de proprietate și demonstrează că suprafața

restituită deja este eronată.

Or, simpla folosire a

termenului de „eroare materială” nu poate înlătura calificarea juridică a acțiunii

în raport de interesul, folosul practic urmărit de reclamanți, respectiv majorarea

suprafeței de teren deja restituite, de la 650 m.p. la 960 m.p.

În acest context, orice

probatoriu administrat în cauză, respectiv interogatoriul pârâtului sau expertiză

topo cadastrală, nu are relevanță, câtă vreme pentru intabularea dreptului de proprietate

reclamanții pot să întocmească documentația cadastrală pe baza procesului verbal

de constatare unilaterală a preluării imobilului încheiat de un executor judecătoresc

conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De altfel, motivele pentru

care a fost respinsă cererea de înscriere a dreptului de proprietate, conform înscrisului

aflat din dosarul de fond, nu au legătură cu neconcordanța de suprafețe între ordin

și suprafața reală măsurată, așa cum afirmă apelanții întrucât în „Referatul de

completare” se face referire la „împrejmuirea existentă” precum și la alte aspecte,

adresa imobilului, lipsa mențiunii definitive pentru ordinul de restituire, precum

și lipsa schiței ce se poate realiza în condițiile art. 25 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

Eventuala eroare materială

cu privire la numele petentei C.R.O. nu poate constitui un impediment la intabulare

pe de o parte, și, pe altă parte, nu s-a făcut dovada în cauză a formulării unei

cereri în acest sens la pârât, unitatea deținătoare care a emis ordinul, pentru

a avea deschisă calea acțiunii în justiție în caz de refuz, s-a mai arătat în decizia

de apel.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții Z.A.M., C.I., C.R.I. și P.B.M., pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., după cum urmează:

menținut, în mod greșit, dispoziția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților

de unire cu fondul a excepției de inadmisibilitate.

Motivarea acestei soluții

nu întrunește cerințele din art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefăcând nicio referire

la motivele de apel relative la greșita calificare a acțiunii, de către prima instanță,

ca fiind o simplă contestație în baza Legii nr. 10/2001, pretins tardivă față de

expirarea termenului din art. 26 din Legea nr. 10/2001, ce a determinat respingerea

cererii de unire a excepției cu fondul, totodată, relative la necesitatea acestei

măsuri procesuale (art. 304 pct. 7).

De asemenea, au fost interpretate

eronat dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9).

menținut, în mod greșit, calificarea eronată a cererilor din cauză (art. 304

pct. 8).

Calificarea greșită a

cererilor drept contestație a pornit de la aprecierea ordinului de restituire ca

având un caracter „definitiv”, apreciere ce încalcă prevederile art. 25.6 și

art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din care rezultă

că titlul de proprietate asupra imobilului se consolidează la momentul îndeplinirii

formalităților de publicitate imobiliară, dată până la care entitatea emitentă a

ordinului, în speță, Ministerul Tineretului și Sportului - succesorul în drepturi

al fostei A.N.T. - poate opera rectificările ce se impun, pe calea revocării, în

vederea respectării depline a limitelor vechiului amplasament al terenului preluat

de stat în mod abuziv și a transmiterii unui drept în condiții care să facă posibilă

intabularea lui.

Reclamanții s-au adresat

instanței de judecată în cauză cu solicitarea de rectificare a ordinului nr. 1243/2007,

ca o alternativă judiciară la revocarea sa de către emitent până la momentul intabulării,

dat fiind că această revocare a fost solicitată pe cale administrativă, dar nu a

fost făcută. Finalitatea solicitării este corectarea neconcordanței dintre suprafața

restituită prin ordin și cea deținută de intimatul-pârât la adresa poștală din

str. M.E., prin raportare la amplasamentul construcțiilor situate pe teren, neconcordanță

ce blochează îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară și intrarea în

posesia imobilului retrocedat.

Nu s-a intenționat formularea

unei contestații împotriva ordinului nr. 1243/2007.

Pe de altă parte, instanța

nu a avut în vedere că acțiunea cu care a fost învestită avea 3 capete de cerere

distincte, cu temeiuri diferite, care impuneau soluționarea distinctă, chiar dacă

erau într-o conexitate.

juridice eronate a cererii, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează termenul în care poate

fi contestată decizia de restituire, dispoziții legale ce nu sunt incidente (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

interpretat greșit următoarele dispozițiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

art. 25.6 și 25.7 din Normele metodologice de aplicare a legii (art. 304 pct. 9).

Instanța ar fi trebuit

să constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a încheia cu reclamanții

un protocol de predare-preluare a imobilului, ceea ce a condus la imposibilitatea

intabulării dreptului, intabulare care presupune cu necesitate întocmirea actelor

subsecvente: protocol de predare-primire și plan de identificare.

În lipsa unei identificări

corespunzătoare (prin vecinătăți) a terenului restituit, nu este posibilă încheierea

unui proces-verbal de către executor, în condițiile art. 25 alin. (5) din lege,

pentru că nu conține elementele necesare unei astfel de puneri în posesie.

Pe de altă parte, interpretarea

literală a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din lege este că procesul verbal al executorului

se referă doar Ia „constatarea unilaterală a preluării imobilului”, noțiune care

nu include și întocmirea unei schițe plan în care să fie identificată poziționarea

construcțiilor pe teren și vecinătățile terenului restituit, astfel cum s-a solicitat

în cauză.

Din perspectiva dispozițiilor

legale menționate, prin soluția pronunțată, s-a ajuns să se nege un drept recunoscut

și să fie împiedicată exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate prin emiterea

ordinului de restituire, care sunt condiționate de intabularea bunului.

a excepției inadmisibilității acțiunii este în flagrantă contradicție cu dreptul

de acces la Tribunal și la examinarea cauzei civile, componente esențiale ale dreptului

la un proces echitabil garantat prin art. 6 din C.E.D.O. și prin art. 21 din Constituția

României (art. 304 pct. 9).

Prima instanță trebuia

să observe că valorificarea prerogativelor proprietății, decurgând din Legea

nr. 10/2001, nu se limitează doar la ipoteza contestării soluției dispuse de autoritatea

administrativă cu privire la notificare, ci presupune o multitudine de situații

legale, care implică o examinare și o soluționare distinctă, în raport de împrejurările

juridice și faptice concrete.

fondului (pe excepția de inadmisibilitate), nu s-a luat în considerare că excepția

nu putea fi incidentă față de toate capetele de cerere (art. 304 pct. 9).

Toate referirile instanței

privesc capătul 2 de cerere având ca obiect rectificarea erorilor materiale ale

suprafeței terenului, cerere respinsă cu motivarea că se urmărește modificarea suprafeței

restituite.

Chiar dacă acest capăt

de cerere ar fi fost inadmisibil, motivat de neatacarea ordinului A.N.T., în condițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu exista niciun impediment legal pentru

ca instanța să soluționeze pe fond celelalte cereri.

restituire a întregii suprafețe de 968 m.p. se impune deoarece în ordinul litigios

există o contradicție rezultată doar la momentul încercării de intabulare: pe de-o

parte, se restituie construcțiile și terenul situat în B., la adresa poștală

str. M.E., pe de altă parte, se determină că suprafața terenului ar fi de 650 m.p.,

fără să o identifice ca poziționare în raport de construcțiile restituite, care

sunt aceleași de la momentul preluării de către stat. Or, este cert stabilit prin

documentația de intabulare că cei 650 m.p. nu pot fi poziționați prin planul cadastral

astfel încât să cuprindă toate construcțiile restituite și nici nu poate fi raportată

la întreaga împrejmuire, astfel cum s-a cerut de O.C.P.I. Prahova prin referatul

de completare al documentației.

Faptul că reclamanții

au menționat restituirea suprafeței de 650 m.p. prin notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001 nu poate avea ca efect restrângerea dreptului lor de proprietate,

prin diminuarea suprafeței la care sunt îndreptățiți. Indicarea acestei suprafețe

prin notificare s-a datorat mențiunii eronate din actul de preluare al terenului

de către stat, rezultată dintr-o aproximare și la momentul preluării, dar este cert

că notificarea s-a referit la întregul imobil situat la adresa poștală menționată.

încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., prin respingerea motivului 7 de apel, în care s-a invocat greșita respingere

a probelor solicitate la fond în dovedirea acțiunii (art. 304 pct. 9).

Ar fi trebuit să verifice

și să constate că reclamanții nu își pot intabula dreptul de proprietate, din cauza

neconcordanțelor privind suprafața și nici nu au la îndemână procedura din art.

25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, refuzând să judece în echitate și in spiritul

Legii nr. 10/2001 în sensul de a urmări finalitatea redobândirii dreptului de proprietate

al recurenților reclamanți sub toate aspectele, nu numai a emiterii unei dispoziții

de restituire care nu produce efecte juridice depline, sub aspectul posibilității

intabulării dreptului.

Instanța de apel a apreciat

greșit că nu se impune completarea probatoriului în apel cu expertiza topo-cadastrală

și interogatoriul intimatei parate, în dovedirea tezelor probatorii menționate în

nota de probatorii prezentată atât la fond, cât și în apel.

menținută soluția de respingere a cererii de rectificare a numelui reclamantei recurente

C.R.O., scris incorect în ordin R., cu toate că s-a făcut dovada formulării cereri

repetate în acest sens la emitentul actului, fiind evident refuzul de a li se da

curs.

Refuzul instanței de a

judeca această cerere apare cu atât mai mult nelegal și încălcând, astfel, dreptul

la un proces echitabil.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Criticile recurenților

– reclamanți vizează trei aspecte de nelegalitate a deciziei, din perspectiva cărora

urmează a fi analizate, independent de modalitatea în care părțile însele au înțeles

să le structureze și să le ordoneze, respectiv:

a cererilor formulate în cauză;

de admitere a excepției inadmisibilității;

primei instanțe de respingere a cererii reclamanților de unire a excepției inadmisibilității

cu fondul.

În ceea ce privește temeiul

juridic al criticilor formulate, cu toate că recurenții au indicat dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă

că este posibilă încadrarea acestora doar în cazurile de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmând a fi evaluate ca atare.

Nu poate fi reținută ipoteza

descrisă în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenții au făcut referire

la acest caz pentru a denunța calificarea juridică eronată a cererilor din cauză.

Or, modul de determinare, de către instanța de apel, a obiectului cererii deduse

judecății și a temeiului juridic aplicabil nu se circumscrie ipotezei legale în

discuție, care vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului

invocat de reclamantă (causa debendi), așadar titlul de proprietate pe care ar trebui

să se întemeieze pretențiile contestatorului.

calificarea juridică a cererilor formulate în cauză, contrar susținerilor recurenților,

nici instanța de apel, nici prima instanță nu s-au considerat învestite cu soluționarea

unei contestații formulate împotriva deciziei unității deținătoare emise în baza

Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Instanța de apel a arătat

în considerente că, prin toate cele trei capete de cerere, reclamanții tind să modifice

ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007, în sensul restituirii unei suprafețe mai

mari decât cea restituită deja prin acel ordin, solicitare ce nu poate constitui

o simplă eroare materială, ci, în fapt, o nouă cerere de restituire în natură a

diferenței de teren de la 650 m.p. la 968 m.p.

Așadar, s-a procedat la

calificarea juridică a cererilor, în raport de finalitatea urmărită de reclamanți,

constatându-se că instanța de judecată este învestită cu solicitarea de modificare

a ordinului, cu privire la suprafața reală de teren pentru care reclamanții ar fi

îndreptățiți la restituire.

Soluția inadmisibilității

a fost adoptată tocmai în considerarea unei atare calificări a pretențiilor reclamanților,

apreciindu-se că instanța nu ar putea proceda la modificarea deciziei emise în baza

Legii nr. 10/2001 într-un alt cadru procesual decât cel al contestației întemeiate

pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din lege, cu a cărei soluționare nu a fost învestită.

Așadar, referirea la contestație

a fost făcută pentru a se sublinia că acea acțiune reprezenta mijlocul procesual

adecvat pentru atingerea finalității exprimate de reclamanți prin cererea de chemare

în judecată, dar pe care aceștia nu au intenționat să o formuleze în cauză (termenul

de formulare a acestei căi procesuale fiind, în mod evident, depășit).

De altfel, dacă s-ar fi

procedat la o atare calificare juridică, soluția pronunțată în cauză nu ar fi vizat

admisibilitatea pretențiilor, ci termenul de formulare a contestației.

Ca atare, nu pot fi reținute

susținerile recurenților privitoare la aplicarea, de către instanța de apel, a prevederilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în virtutea calificării drept contestație

a acțiunii valorificate în cauză.

În raport de finalitatea

pretențiilor deduse judecății, astfel cum reiese din motivarea cererii de chemare

în judecată, confirmată de susținerile reclamanților pe parcursul întregului proces,

calificarea juridică stabilită de instanțele de fond în cauză este corectă.

Reclamanții tind la modificarea

suprafeței de teren menționate în ordinul emis de Ministerul Tineretului și Sportului,

prin stabilirea suprafeței reale la care sunt îndreptățiți chiar de către instanța

de judecată, pe baza unei expertize topografice.

Această finalitate este

relevată prin cel de-al doilea capăt de cerere, care reprezintă, astfel, pretenția

principală în proces, fără a avea importanță, pentru determinarea corespunzătoare

a obiectului cererii, denumirea pe care partea a înțeles să o dea cererii, aceea

de „rectificare a erorilor materiale”, incidente în acest sens fiind dispozițiile

art. 84 C. proc. civ.

Pretenția din primul capăt

de cerere, în ordinea indicată în acțiunea introductivă de instanță, decurge, în

fapt, din cererea privind modificarea ordinului.

Invocând, prin primul

petit indicat, prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la

obligativitatea încheierii, între proprietari și

deținătorii actuali ai imobilelor restituite

în natură, a unui protocol de predare-preluare, precum și dispozițiile corespondente

din Normele de aplicare a legii, reclamanții au intenționat, într-adevăr, executarea

acestei obligații legale de către unitatea deținătoare, prin intermediul instanței

de judecată, însă nu pentru suprafața regăsită în ordin, de 650 m.p., ci pentru

suprafața de 968 m.p., considerată drept reală de către reclamanți și care ar fi

urmat să fie stabilită ca atare pe baza expertizei topografice.

În aceste condiții, cererea

privind obligația de a face

are caracter accesoriu față de cererea de modificare a ordinului,

astfel încât, în mod corect, ambele instanțe de fond au analizat admisibilitatea

demersului judiciar în raport de pretenția de modificare a titlului, analiza celorlalte

cereri depinzând de modul de soluționare a petitului principal.

Față de cele expuse, Înalta

Curte constată că susținerile recurenților sunt nefondate, instanța de apel făcând

o corectă calificare juridică a cererilor formulate în cauză (în fapt, a primelor

două indicate în acțiunea introductivă, la care se referă, pe aspectul încadrării

juridice, motivele de recurs), în raport de finalitatea urmărită de reclamanți prin

demersul judiciar, modalitatea de exprimare a pretențiilor și motivele de fapt invocate.

soluția de admitere a excepției inadmisibilității, se apreciază că este legală,

astfel încât, în mod corect, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe.

Inadmisibilitatea avută

în vedere de către instanțele de fond vizează calea procesuală aleasă de către reclamanți,

în sensul că aceștia nu au deschisă o acțiune în justiție cu scopul de a obține

modificarea suprafeței de teren menționate în ordinul emis în baza Legii nr. 10/2001,

distinctă de calea contestației reglementate de art. 26 alin. (3) din lege.

Prin ordinul nr. 1243/2007,

s-a arătat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a unui imobil

compus din construcții și teren în suprafață de 650 m.p. din B., str. M.E., iar

prin cererea de față, reclamanții susțin că sunt îndreptățiți la întreaga suprafață

de teren de la adresa poștală menționată, aferentă construcțiilor restituite.

Or, o asemenea cerere

tinde să repună în discuție întinderea dreptului de proprietate recunoscut persoanelor

îndreptățite, în sensul dacă acestora li se cuvine întreaga suprafață de teren de

la adresa poștală (dacă aceasta este, într-adevăr, mai mare decât cea restituită),

întreaga suprafață aferentă construcțiilor ori doar suprafața efectiv restituită,

ceea ce presupune exercitarea unui control de legalitate a deciziei administrative

emise în baza Legii nr. 10/2001.

După cum, în mod corect,

au arătat instanțele de fond, un asemenea control nu se poate realiza decât pe calea

contestației împotriva ordinului pârâtei, cale procesuală pe care reclamanții nu

au intenționat să o urmeze în cauză.

Cererea nu poate fi considerată

drept o alternativă judiciară la revocarea actului de entitatea emitentă și, ca

atare, admisibilă, după cum se susține prin motivele de recurs.

Rezultă din dispozițiile

art. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 că este posibilă revocarea dispoziției de aprobare a restituirii

în natură de către entitatea emitentă, până la efectuarea formalităților de publicitate

imobiliară de către noul proprietar, însă nici pe această cale nu s-ar putea ajunge

la reevaluarea calității de persoane îndreptățite în ceea ce privește întinderea

dreptului de proprietate, deoarece atare apreciere este la latitudinea exclusivă

a instanței de judecată, în cadrul unei contestații întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din lege.

În afara cadrului procesual

al unei asemenea contestații, nu este de conceput anularea actului emis în baza

Legii nr. 10/2001, deoarece, în caz contrar, s-ar eluda procedura specială și s-ar

nesocoti principiul general al unicității căii de atac împotriva aceluiași act juridic.

Această constatare nu

este contrară art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale,

astfel cum, în mod corect, a arătat instanța de apel, întrucât însăși Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că dreptul de acces la instanță

nu este unul absolut, fiind

compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun în această

materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, simplul fapt că legea

specială prevede explicit posibilitatea formulării contestației împotriva actului

emis de entitatea învestită cu soluționarea notificării este suficient pentru asigurarea

garanțiilor din art. 6 al Convenției, titularul notificării fiind în culpă pentru

nerespectarea termenelor și condițiilor pentru acțiunea în justiție, în cadrul căreia

să-și valorifice pretențiile formulate.

În ceea ce privește celelalte

capete de cerere, după cum s-a arătat deja, cererile de obligare a pârâtului

la întocmirea protocolului

de predare – preluare și a planului de identificare a imobilului teren și construcții

restituite prin ordinul nr. 1243 din 17 ianuarie 2007 și la restituirea unei suprafețe

de 968 m.p., în loc de 650 m.p., sunt accesorii cererii de modificare a ordinului

pe aspectul suprafeței de teren.

Chiar dacă aceste cereri

subsecvente nu sunt inadmisibile, întemeiate fiind pe dispozițiile art. 25

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea a fost respinsă, în mod generic, drept

inadmisibilă, soluția fiind adoptată doar în considerarea cererii principale, sunt

lipsite de finalitate criticile relative la modul de soluționare a cererilor accesorii,

cât timp cererea principală a fost respinsă, determinând și respingerea celorlalte

pretenții.

Este neîndoielnic faptul

că reclamanții sunt îndreptățiți la punerea în posesie pentru imobilul efectiv restituit

în natură, caz în care, în condițiile unui refuz al unității deținătoare, reclamanții

aveau la îndemână calea prevăzută de art. 25 alin. (5), corect indicată de către

instanțele de fond.

Prin acțiunea de față,

însă, invocându-se dispozițiile art. 25 alin. (5), nu se urmărește obținerea posesiei

pentru suprafața de 650 m.p. menționată în ordin, ci pentru o suprafață mai mare,

ce ar fi urmat a fi fost stabilită de către instanța de judecată, situație în care,

față de soluția dată cererii principale, pretențiile cu acest obiect nu au suport.

De asemenea, nu se poate

contesta că dispoziția de restituire în natură ar fi trebuit să conțină datele de

identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafețele construite,

terenul aferent și vecinătățile, în conformitate cu art. 25.3 din Normele metodologice

de aplicare a Legea nr. 10/2001, în vederea efectuării formalităților de publicitate

imobiliară.

Reclamanții au formulat

în cauză, însă, pretenții de întocmire a planului de identificare nu pentru imobilul

efectiv restituit, ci pentru o suprafață mai mare, similar solicitării adresate

în prealabil entității emitente, caz în care cererea cu acest obiect în mod corect

a fost respinsă, urmare a respingerii cererii principale.

În ceea ce privește cererea

de rectificare a numelui petentei C.R.O., nu se poate reține un refuz nejustificat

al unității deținătoare în acest sens, însă nu pentru motivul că nu s-ar fi solicitat

acest lucru, ci pentru că, urmare a cererii cu acest obiect, autoritatea emitentă

a ordinului și-a manifestat disponibilitatea de a proceda la atare îndreptare a

erorii materiale. Ca atare, cererea a fost în mod corect respinsă în cauză.

Față de cele expuse, se

constată că soluția de admitere a excepției inadmisibilității este legală, criticile

recurenților pe acest aspect fiind nefondate.

referitoare la nelegalitatea menținerii dispoziției tribunalului de respingere a

cererii reclamanților de unire a excepției inadmisibilității cu fondul.

Contrar susținerilor recurenților,

respingerea unei asemenea cereri nu derivă din calificarea juridică a pretențiilor

deduse prin cererea de chemare în judecată, ci din neîndeplinirea cerințelor prevăzute

de art. 137 alin. (2) C. proc. civ. pentru atare măsură procesuală.

Potrivit acestei norme,

unirea excepției procesuale cu fondul este posibilă numai în cazul în care pentru

soluționarea excepției este necesară administrarea de probatorii, mai mult, aceste

probe sunt comune cu cele presupuse de dezlegarea în fond a pricinii.

Ambele instanțe de fond

au apreciat în mod corect că soluționarea excepției inadmisibilității cererii nu

necesită administrarea de dovezi, cercetându-se doar dacă reclamanții au deschisă

calea unei acțiuni în justiție pentru valorificarea dreptului pretins, în raport

de dispozițiile legale incidente în cauză.

Nu se poate reține, astfel,

aplicarea greșită a normei în discuție și nici absența, în cuprinsul deciziei de

apel, a motivelor de fapt și de drept care au condus la menținerea hotărârii primei

instanțe pe acest aspect, în condițiile în care instanța de apel a analizat modul

în care tribunalul a aplicat prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., arătând

argumentele pentru care a considerat legală sentința apelată.

De asemenea, reținând

spre soluționare excepția inadmisibilității, prima instanță, în mod corect, nu a

procedat la administrarea de probatorii pe fondul cauzei, dată fiind finalitatea

excepției ca mijloc de apărare, aceea de a face de prisos, în tot sau în parte,

examinarea fondului, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

În mod corespunzător,

instanța de apel, învestită cu cercetarea legalității soluției adoptate de prima

instanță, nu a administrat probe în ceea ce privește fondul cauzei, deoarece soluția

ce ar fi urmat a fi dispusă, în cazul admiterii apelului, era aceea de desființare

a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei), cadru în care

s-ar fi administrat probatoriile necesare examinării fondului.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cazurile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții Z.A.M., C.I., C.R.I. și P.B.M. împotriva deciziei nr. 594

A din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 iulie 2011.