ÎCCJ, decizie (scj.ro #127735)

Acțiune în revendicare. Coparticipare procesuală pasivă facultativă. Invocarea aceluiași titlu de proprietate față de toate părțile chemate în judecată. Unicitatea cauzei juridice. Extinderea efectelor hotărârii judecătorești favorabile și asupra pârâților care nu au exercitat calea de atac a apelului.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Părțile.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-titlu de proprietate

-coparticipare procesuală pasivă

C.proc.civ., art. 48

C.civ., art. 480

Cum în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții chemați în judecată, nu poate pretinde că prin neatacarea sentinței de primă instanță de către unii dintre pârâți (prin care fiecare dintre pârâți fusese obligat la restituirea unei suprafețe de teren individualizate și delimitate conform raportului de expertiză întocmit), situația dreptului său de proprietate ar fi fost astfel definitivată, fără posibilitatea de a mai fi pusă în discuție în apel.  Aceasta întrucât izvorul unic al dreptului reclamantului (transpus pe planul cauzei juridice a acțiunii), constând în titlul de proprietate exhibat, nu poate conduce la soluții diferite față de pârâții chemați în proces, în condițiile în care instanța de apel, reluând, în urma casării cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului, a statuat în sensul că nu există un asemenea drept.

Prin urmare, în această situație, extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor pârâților (deci și asupra celor care nu au exercitat calea de atac a apelului) s-a datorat faptului că dreptul opus de reclamant are aceeași cauză juridică, ceea ce înseamnă că reclamantul nu poate pretinde consecințe juridice diferite față de pârâți, efectele judecății răsfrângându-se față de toate părțile procesului.

Secția I civilă, decizia nr.43  din 20 ianuarie 2016

Prin cererea formulată la data de 7 octombrie 2005, reclamanții A., B. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții C., D., E., F., G., H., J., I., K., L., M., N., R. și O. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3372,13 mp situat în Craiova.

Printr-o precizare de acțiune ulterioară s-a solicitat și constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise pârâților conform Legii nr. 18/1991 și deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafața de teren revendicată a fost precizată ca fiind de 1804 m.p., liberă construcții.

Prin sentința civilă nr. 282 din 14.07.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după desființarea sentinței nr. 251/2008) s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

S-a reținut că pe rolul Tribunalului Dolj se află dosarul nr. xx1/2004 care are ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei  prezentului dosar și că dosarul ce are ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., până la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare.

Tribunalul a constatat că excepția de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu acest act normativ, ce cuprinde norme speciale și o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Reclamanții au formulat cerere de completare a hotărârii, susținând că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea dispoziției nr. 81/1992, emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20 octombrie 2009.

Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței și a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acesteia a fost admis prin decizia civilă nr. 64 din 3.03.2010 a Curții de Apel Craiova, cu consecința desființării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivare, s-a reținut că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă și astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C.proc.civ.

Împotriva deciziei au formulat recurs pârâții C., D., Q., P., T., precum și pârâții J., U., N., I., H., V., respinse ca nefondate prin  decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a  ÎCCJ, Secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că cererea în revendicarea terenului în suprafață de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum și a deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii județului Dolj.

S-a apreciat că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât potrivit Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Finalitatea unei acțiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanții se socotesc îndreptățiți, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanții nu ar obține însăși restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași.

Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat  instanța de apel.

S-a arătat că o atare analiză trebuie realizată însă, în raport cu art. 1  Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, așa cum rezultă din Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație Justiție și nu în condițiile art. 480 C.civ., în condițiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În acest sens, s-a dat îndrumarea ca instanța să cerceteze dacă reclamanții au un „bun" în sensul Convenției, ținând cont de jurisprudența Curții europene dezvoltată în materie și de faptul că în ce privește conținutul noțiunii de „bun", spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu

- în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989,  reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza

Atanasiu și alții c. României

(hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

S-a menționat de asemenea că, dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Totodată, în absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reluând judecata, Tribunalul Dolj, Secția I civilă a pronunțat sentința nr. 150 din 11 mai 2012 prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. A respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți având ca obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele suprafețe: pârâții V., H., S., T., J., I., N. și U. - suprafața de 661 mp; pârâtele P. și Q. - suprafața de 167 mp; pârâta X. - suprafața de 167 mp; pârâții C. și D. - suprafața de 167 mp; pârâta Z. - suprafața de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de expertiză. A respins cererea în revendicare față de pârâta Primăria municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulității absolute a deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura județului Dolj.

S-a reținut de către tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanților, că aceștia sunt succesori în drepturi ai defunctului W., ca moștenitori testamentari ai numitei Ș., descendentă de gradul I a autorului.

S-a constatat ca imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, fiind pensionar.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și excepția prematurității acesteia, față de nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanța a constatat că excepția inadmisibilității a fost analizată și respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 64/2010 a Curții de Apel Craiova, iar excepția prematurității este neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu nu mai era deținut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul pârâților, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) [actual art. 36 alin.(2)] din Legea nr.18/1991, în baza deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii județului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menționat, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art.20 și 21 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că suprafața atribuită în proprietate deținătorilor apartamentelor din imobilele situate în Craiova, prin decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Județului Dolj, coincide cu suprafața asupra căreia aceștia aveau un drept de folosință dobândit o dată cu repartizarea locuințelor construite, astfel că pârâții erau îndreptățiți la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997.

Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța a analizat cererea pornind de la dispozițiile art. 480 C.civ., procedând la compararea titlurilor.

Astfel, în ceea ce privește suprafața de 2.080 mp., pentru care pârâții dețin titluri de proprietate, instanța a apreciat că se impune a se da preferință titlului reclamanților, întrucât este mai bine caracterizat.

Aceasta, întrucât titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, W., fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală și testamentară, spre deosebire de titlul pârâților care provine de la stat sau își are originea într-un titlu provenind de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Titlul pârâților a fost dobândit în temeiul legii [al dispozițiilor art. 35 alin.(2) din Legea nr. 18/1991] de la stat sau prin convenție, dar de la persoane care au primit, la rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar, nu le putea constitui pârâților un drept pe care nu-1 avea și cu privire la care nu putea dispune.

Pe de altă parte, titlul reclamanților este anterior celui al pârâților, datând din 1938, conform contractului de vânzare - cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâții au obținut titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea deciziei nr. 81/1992 de către Prefectura Județului Dolj.

Nu a fost primită apărarea pârâților în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la terenurile pe care le dețin, din moment ce aceștia au stăpânit terenul, până la data emiterii deciziei nr. 81/1992, cu drept de folosință. Acest drept de folosință asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâților conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost stăpânit de pârâți cu titlu de proprietari.

În raport cu aceste considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare, așa cum a fost precizată la 20.01.2012, este întemeiată, a admis-o și a obligat pe pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafețele ocupate de aceștia ce exced celor aflate sub construcții sau celor necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafețe, prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză și schițele anexe.

Față de Primăria municipiului Craiova, a fost respinsă acțiunea în revendicare, în dosar neexistând dovezi în sensul că vreo porțiune din terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea unității administrativ - teritoriale, din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate deținătoare a niciunei suprafețe din terenul solicitat.

Curtea de Apel Craiova a pronunțat decizia civilă nr. 13 din 07 martie 2013, prin care a admis apelurile formulate de reclamanți și de pârâți, a anulat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a cauzei, două dintre părțile litigante au decedat: X. la data de 19 martie 2006 și I. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduși decât moștenitorii defunctei X., sentința apelată fiind pronunțată la data de 11 mai 2012 față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Pentru a decide în acest sens, instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei din apel, în condițiile în care pârâta I. a decedat la 11 noiembrie 2011,  moment  la care, moștenitorii acesteia (U. și N.) figurau ca părți în proces, în nume propriu.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a pronunțat decizia civilă nr. 1108 din 1.04.2014  prin care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâților și ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât J., de aderare la apelul formulat de P. și Q.

În considerentele deciziei, s-a reținut că apelul declarat de reclamanți a vizat obligarea pârâților la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunțarea hotărârii atacate și nu numai la suma de 700 lei.

Pârâtele P. și Q. au criticat sentința pentru greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care prin decizia nr. 5908/2011 a ÎCCJ s-a statuat faptul că, în absența unei hotărâri de restituire, reclamanților nu li se poate recunoaște decât un drept de creanță constând în despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, intimații-reclamanți au și înțeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că soluția tribunalului este contradictorie, câtă vreme, învestită cu analiza legalității și valabilității deciziei nr. 81/1992, care reprezintă actul lor primar de proprietate, instanța respinge acest capăt de cerere, dar în același timp admite acțiunea în revendicare. De asemenea, nelegală a fost considerată  și motivarea instanței cu privire la nerecunoașterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocată în apărare de către apelantă.

Pârâții C., D., N., U., V. și H. au susținut că nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de fond vizează atât modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active cât si modalitatea de soluționare a fondului cauzei având în vedere decizia 5908/2011 a ÎCCJ .

Pârâtul J. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de P. și Q., solicitând admiterea cererii și pe cale de consecință, admiterea apelului declarat de acestea.

Asupra acestui din urmă apel, instanța a constatat caracterul lui inadmisibil, față de prevederile art. 293 C.pr.civ., în conformitate cu care aderarea  la apel se poate face numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea potrivnică.

Aceasta înseamnă că cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea intimaților cu interese alăturate. Cum intimatul J. a aderat la apelul formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

Criticile din apelurile celorlalți pârâți au fost găsite nefondate.

Astfel, în ce privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că instanța de fond, în mod corect a avut în vedere sentința civilă nr. 24615/2002, definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existența dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului reclamanților, precum și faptul că acesta a fost preluat de stat în mod nelegal.

Referitor la criticile pârâților vizând dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanții ar avea doar un drept de creanță  care trebuie valorificat, ca urmare a notificării depuse în baza aceluiași act normativ, instanța de apel le-a apreciat nefondate, față de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia este prioritară Convenția europeană a drepturilor omului în soluționarea litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este și acesta, de asemenea, ocrotit, sau securității raporturilor juridice.

În situația în care este de necontestat că reclamanții au un bun în înțelesul art.1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, aceștia nu pot fi lipsiți de dreptul de proprietate pe care și l-au dovedit în speță, fără să fie pusă în discuție o eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

O astfel de analiză a fost tranșată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin pronunțarea hotărârilor în materia imobilelor preluate de către stat, cum ar fi

Străin c. României

,

Porțeanu c. României

,

Katz c. României

sau cauza

Faimblat c. României

.

În acest context, s-a reținut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dându-se preferință celui mai bine caracterizat, reținându-se că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală și testamentară, în timp ce al pârâților provine de la stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Neîntemeiate au fost găsite și criticile referitoare la greșita soluționare a cauzei prin prisma instituției juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâților, astfel cum au susținut aceștia, câtă vreme posesia exercitată a fost una viciată.

Apelul reclamanților a fost apreciat nefondat, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 274 C.pr.civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care n-au fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.

Ulterior, reclamanții au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că soluționând apelurile, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Prin decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea și a dispus completarea dispozitivului cu mențiunea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanții-apelanți.

S-a reținut în motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile prevederile art. 281 C.pr.civ., întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de către reclamanți.

Soluționând cererea lăsată nerezolvată, instanța a respins-o, constatând că la data de 06 decembrie 2012, reclamanta-apelantă A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei achitată în dosarul Tribunalului Dolj. Ulterior, la termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunțare formulată de către mandatar, în numele și pentru reclamanții apelanți, cu privire la acest motiv de apel.

În privința restului cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanți, s-a considerat că nu poate fi acordat în condițiile „în care toate apelurile formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanți, au fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind nedovedite".

Împotriva deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanții, iar împotriva deciziei nr. 1108/1.04.2014, pârâții C., D., H., V., N. și, printr-un memoriu distinct, pârâții P. și Q., J. și Ț.

Prin decizia civilă nr. 3315 din 26.11.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție  s-au admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei  nr. 5/2014 a Curții de Apel Craiova și recursurile declarate de pârâții C., D., H., V., N., P. și Q. împotriva deciziei civile nr.1108/2014 a Curții de Apel Craiova.

A fost casată, în parte, decizia nr. 1108/2014 și, în tot, decizia nr. 5/2014 și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a menținut dispoziția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel formulată de pârâtul J., precum și cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanți, din cuprinsul deciziei nr.1108/2014 a Curții de Apel Craiova.

S-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul J. împotriva deciziei nr. 1108/2014 a Curții de Apel Craiova.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a constatat, cu privire la recursurile pârâților, că nu poate fi primită susținerea acestora vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sub motiv că la data promovării acesteia exista o reglementare specială care obliga la urmarea unei anumite proceduri, întrucât ignoră dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 5908/2011 a instanței supreme.

Astfel, având de cenzurat tocmai acest aspect - în condițiile în care prin sentința nr. 282/2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanților ca inadmisibilă - instanța de recurs anterioară a  statuat, conform deciziei menționate, că acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă. Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor  apartamentelor  ocupate  în calitate de foști chiriași, cum sunt și pârâții (care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).

O asemenea dezlegare asupra problemei de drept are valoare obligatorie și nu mai poate fi reiterată în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluționare a acesteia în sens contrar.

S-a considerat însă, a avea caracter  fondat critica recurenților-pârâți referitoare la modalitatea în care instanța a tranșat chestiunea titlului de proprietate al reclamanților, cu ignorarea statuărilor deciziei din recurs și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ.

Astfel, stabilind că demersul reclamanților este admisibil, instanța de recurs a menționat totodată, în conținutul considerentelor deciziei nr. 5908/2011, în ce cadru trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecății.

S-a statuat, cu valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretențiilor trebuie făcută în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu în condițiile art. 480 C.civ., urmând a se verifica dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției, ținându-se seama de jurisprudența instanței de contencios european.

Mai mult, în privința accepțiunii noțiunii de „bun", decizia din recurs a menționat evoluția jurisprudenței Curții europene și faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în prezent este sensul dat noțiunii autonome de bun în hotărârea-pilot

Atanasiu și alții c. României

- respectiv, existența unui „bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). S-a reținut și că, în absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În concluzie, deși a statuat în principal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, în același timp și tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia pretențiilor, instanța a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanța de trimitere la momentul rejudecării.

Or, Curtea de apel a nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicționale obligatorii, atunci când, având a se pronunța asupra fondului acțiunii în revendicare, a reținut că  reclamanții au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naționalizare nelegal.

De asemenea, s-a reținut că „bunul" de care se prevalează reclamanții nu este corespunzător categoriei juridice a dreptului de creanță care să fie valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost tranșată inclusiv prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul acordării priorității Convenției europene în soluționarea litigiilor având ca obiect revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

Pe acest aspect, inclusiv al modalității de aplicare a Convenției în jurisprudența instanței europene, instanța de apel a făcut referire la hotărârile pronunțate în cauzele împotriva României, respectiv

Porțeanu c. României

,

Katz c. României

,

Faimblat c. României

.

Aceasta în contextul în care prin decizia nr. 5908/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat expres că în analiza noțiunii de bun trebuie să se țină seama de evoluția jurisprudenței Curții europene, dezvoltată în această materie, și de împrejurarea că „spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei

Păduraru c. României

, continuând cu hotărârile din cauzele

Străin și Porțeanu

- în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza

Atanasiu ș.a. c. României

s-a arătat că „bun actual" există doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului".

Instanța de apel nu a ținut seama de această evoluție jurisprudențială, ignorând pe de o parte, indicațiile deciziei din recurs și pe de altă parte, revirimentul jurisprudențial de la nivelul instanței europene, limitându-se la analiza regulilor degajate din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot

Atanasiu ș.a. c. României

, încălcând prin această modalitate de analiză, dispozițiile art. 315 C.proc.civ.

Ca atare, reținându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform deciziei nr. 5908/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursurile pârâților (cu excepția celui al pârâtului J.) au fost admise și decizia casată cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 314 C.pr.civ., cu indicația ca, la reluarea judecății, să se țină seama de statuările obligatorii, intrate în autoritatea lucrului judecat, din decizia nr. 5908/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu accepțiunea noțiunii de „bun actual", în funcție de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei acțiunii în revendicare.

În ce privește recursul declarat de pârâtul J., care a pretins că prin respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâților P. și Q., au fost nesocotite dispozițiile art. 293 C.proc.civ., care permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie, critica a fost găsită nefondată.

Aceasta întrucât,  față de dispozițiile  art. 293 alin. (1) C.proc.civ., a fost constatată incorectă și în afara normei legale, susținerea recurentului conform căreia putea să adere la apelul celorlalți pârâți, câtă vreme avea aceeași poziție procesuală și același interes cu aceștia.

Referitor la recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 5/2014, privind soluționarea cererii de completare a dispozitivului, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, atât prin prisma motivării contradictorii, cât și din perspectiva accesorietății soluției față de cea vizând judecata apelurilor.

S-a reținut că, ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronunțarea instanței asupra cheltuielilor de judecată din apel și că, respingând cererea formulată, instanța de apel  a reținut, într-o manieră contradictorie, că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în condițiile respingerii tuturor apelurilor formulate în cauză, inclusiv al reclamanților (deci, ar lipsi culpa procesuală a părților adverse ca temei al obligării) și întrucât n-au fost dovedite (adică, deși justificate, nu s-a făcut dovada efectivității acestora).

În plus, soluția de casare cu trimitere, pronunțată cu privire la apelul pârâților,  a impus ca toate aspectele referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de reclamanți în faza apelului, să fie reluate în dezbatere și tranșate în funcție de decizia ce va fi pronunțată după rejudecare.

Reluând judecata, Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a pronunțat  decizia nr.1859 din 8 aprilie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la apel  formulată de  pârâtul  J.  A  respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.150/2012 a Tribunalului Dolj.

A admis apelul pârâților C., D., Q., H., V., N. și P., declarat împotriva aceleiași sentințe civile și în consecință, a schimbat  sentința  în parte, în sensul  respingerii în tot a acțiunii precizate.

Au fost obligați apelanții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pentru toate ciclurile procesuale, respectiv:  5.741 lei către C. și D.; 1.650 lei către N.; 1150 lei către H. și V.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, față de dezlegările jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat, conform deciziilor instanței supreme nr. 3315/2014 și nr. 5908/2011, trebuie lămurit, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, dacă reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri  definitive și executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către aceștia, în sensul paragrafelor 142-143 din Hotărârea pilot

Atanasiu și alții c. României

.

În acest context, s-a trecut  la lămurirea acestui aspect, făcându-se trimitere și la existența dosarului nr. xx1/2004 care are ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (din care a fost disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar) și care a fost  suspendat în baza art. 244 pct. 1 C.pr.civ., până la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare.

De asemenea, s-a invocat în favoarea reclamanților sentința civilă nr. 24615/2002,  definitivă și irevocabilă prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, preluarea nelegală de către stat, din patrimoniul  autorului reclamanților, a terenului în litigiu.

Cercetând aceste susțineri, instanța de apel a reținut că potrivit celor două decizii de casare menționate, s-a dezlegat în mod irevocabil ca fiind îndeplinită  condiția de „bun actual”  doar dacă  s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi  dispus  expres restituirea bunului, cu trimitere directă la practica actuală  a CEDO.

Astfel, spre deosebire de practica anterioară ((hotărârea

Păduraru c. României

, hotărârea

Străin c. României

, hotărârea

Săvulescu c. României

, hotărârea

Popescu și Dașoveanu c. României

, cauzele

Străin și Porțeanu c. României

; cauza

Gingis c. României

etc.), prin pronunțarea hotărârii din 12 octombrie 2010  în cauza

Atanasiu c. României

,  Curtea Europeană a abordat diferit cerința art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului.

Diferența esențială de abordare, în cauza

Atanasiu

, față de practica anterioară, produce consecințe asupra evaluării cerinței-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară, întrucât până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare.

Se pornea de la premisa că  privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul  Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot, s-a apreciat că aceasta  nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în ceea ce privește  interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

S-a constatat astfel, că reclamanții nu sunt  în posesia unui act al autorității publice sau a unei  hotărâri judecătorești definitive și executorii care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului  și a cărui protecție să o invoce în prezenta cauză.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții  nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, posesia utilă exercitată de aceștia și eventuala intervenire a uzucapiunii.

Cât privește susținerea intimaților reclamanți, referitoare la rămânerea definitivă a  sentinței în raport cu pârâții neapelanți, s-a reținut că aceasta nu poate fi primită atâta timp cât în speță sunt aplicabile efectele coparticipării procesuale pasive, situație juridică determinată de caracterul comun al obligației ce face obiectul pricinii și de faptul că obligația pârâților are aceeași cauză juridică, fiind incidente dispozițiile art. 48 alin.(2) Cod pr.civ, derogatorii de la principiul independenței procesuale a părților, potrivit căruia efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite doar de către unii din coparticipanți sau termenele acordate unora dintre aceștia profitând și celorlalți, iar potrivit celei de-a doua fraze a alineatului, doar actele utile se răsfrâng și asupra celorlalți coparticipanți, nu și cele potrivnice intereselor acestora.

În raport cu toate aceste considerente, a fost respins   apelul declarat de reclamanți și admis apelul pârâților, schimbată sentința  în parte, în sensul  respingerii în tot a acțiunii precizate.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. pr. civ., au fost obligați apelanții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului deciziei.

Prin cererea înregistrată la data de 03.06.2015, pârâții J., P. și Q. au solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1859/2015, în sensul obligării apelanților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorarii avocat pentru toate ciclurile procesuale respectiv, 8.060 lei către pârâtul  J. și 7.580 lei către pârâtele P.  și Q.

În drept, au fost invocate dispozițiile 444 (1) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 12 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului conform solicitării formulate, reținând incidența dispozițiilor art. 444 alin. (1) C.pr.civ. și faptul că, în condițiile respingerii apelului reclamanților, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii petenților privind acordarea cheltuielilor de judecată în toate  ciclurile procesuale.

1). Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei nr. 1859/2015, susținând caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:

Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C.pr.civ., se impune anularea hotărârii întrucât s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ. de la 1865.

Astfel, în cauză, obligația pârâților nu este nici solidară și nici indivizibilă, pentru a se putea face aplicarea art. 48 alin. (2) C.pr.civ. și a se recunoaște că un act de procedură efectuat de către un coparticipant profită, în cazul în care actul este util, și celuilalt participant care nu a efectuat actul procedural respectiv.

În speță, obligația pârâților chemați în judecată este divizibilă, întrucât fiecare pârât deține o parte de teren, neexistând solidaritate sau indivizibilitate între pârâți, așa încât nu se justifică extinderea efectelor actelor de procedură săvârșite de către unul dintre coparticipanți asupra celorlalți.

Așa fiind, reclamanții puteau introduce câte o acțiune separată în contradictoriu cu fiecare pârât.

În plus, instanța de apel nu a motivat aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) C.pr.civ., ci doar s-a limitat la a constata că există o coparticipare procesuală care atrage aplicarea acestui text de lege.

Hotărârea este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât instanța a încălcat art. 315 C.pr.civ. și nu a ținut seama de faptul că prin cele două decizii de casare, Înalta Curte a dispus ca la rejudecare instanța de apel să motiveze soluția de restituire în natură sau prin echivalent, cu raportare la decizia

Maria Atanasiu c. României

.

Or, instanța de apel nu a mai efectuat aceste verificări, considerând neîntemeiat că Înalta Curte a impus pronunțarea unei soluții din care să rezulte că reclamanților li se cuvin doar despăgubiri.

În realitate, analizând principiile generale în materie stabilite de CEDO, observând existența sau inexistența hotărârii definitive și executorii, instanța de apel era liberă să decidă dacă se impune restituirea în natură sau acordarea unui drept de creanță.

Instanța de apel era obligată să rețină faptul că hotărârea instanței de fond este definitivă și executorie, având în vedere că o parte dintre pârâți nu a formulat calea de atac a apelului și, raportat la cauza

M. Atanasiu

, trebuia să se pronunțe dacă reclamanții pot primi terenul în natură sau nu.

Totodată, instanța de apel nu a ținut seama de principiile generale enunțate în materie de Curtea Europeană, respectiv să verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, mergând dincolo de aparențe și cercetând realitatea situației litigioase.

Or, în cauză, instanța nu a avut în vedere aceste principii generale, cum este și cel degajat din par. 168 al hotărârii

Atanasiu c. României

și nu a observat că persoanele fizice cu care se judecă reclamanții nu sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, aceștia nedobândind bunul litigios prin cumpărare de la stat, ci deținându-l în baza unei hotărâri - nr. 81/1992 -  care este nelegală, fiind emisă cu încălcarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, Curtea Europeană a avut în cauza

M. Atanasiu

, un reviriment numai în ce privește situația litigioasă a unei acțiuni în revendicare între un fost proprietar naționalizat și un terț dobânditor în urma vânzării de către stat și,  raportat la principiile generale degajate din jurisprudența instanței de contencios european, trebuie constatat că în măsura în care reclamanților nu li se restituie bunul în natură, atunci sunt încălcate art. 6 din Convenția europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1,  reclamanții suportând o sarcină excesivă și disproporționată, nestabilindu-se un just echilibru între privarea lor de proprietate și mijloacele folosite de stat.

Tot cu ignorarea situației litigioase concrete, instanța de apel nu a observat faptul că în speță, ingerința statului, spre deosebire de cea în cauza

M. Atanasiu

, a avut loc anterior ratificării Convenției, dar și anterior adoptării legislației privind restituirea în natură a bunurilor confiscate de către stat.

A fost nesocotită astfel, jurisprudența CEDO, conform căreia „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire.

De asemenea, reclamanții-recurenți aveau cel puțin o speranță legitimă recunoscută de legea de reparație de a li se restitui în natură bunul și chiar mai mult decât atât, întrucât printr-o hotărâre anterioară li se recunoscuse dreptul de a revendica întreaga suprafață de teren.

S-a arătat că, potrivit art. 24 N.C.pr.civ., nu erau aplicabile speței noile dispoziții procedurale, fiind vorba de un litigiu început anterior acestora, astfel încât instanța a făcut în mod greșit aplicarea art. 444 alin. (1) NCPC.

Această soluționare a cauzei în baza unei legi care nu este incidentă  conduce la nulitatea, nelegalitatea hotărârii.

În plus, analizând conținutul încheierii din 25.03.2015, rezultă că intimații J., P. și Q. nu au solicitat cheltuieli de judecată pentru toate etapele procesuale, ci  s-au solicitat doar cheltuieli de judecată, fără a fi menționate toate ciclurile procesuale.

Astfel fiind, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității câtă vreme părțile au înțeles să solicite cheltuieli doar pentru acea etapă procesuală, nu și pentru cele anterioare.

1.

Analizând criticile deduse judecății prin recursul îndreptat împotriva deciziei nr.1859 din 8.04.2015, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

Susținând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., pe motiv că pârâții nu se aflau într-un raport de solidaritate pasivă sau de indivizibilitate a obligației, recurenții-reclamanți tind să demonstreze că efectele hotărârii de respingere a acțiunii în revendicare nu se puteau produce și în privința pârâților care nu atacaseră sentința de primă instanță (și ca atare, față de ei nu se puteau răsfrânge efectele judecății favorabile din apel).

Aceasta, în contextul în care, prin sentința nr. 150 din 11 mai 2012 a Tribunalului Dolj,  fiecare pârât fusese obligat la restituirea unei suprafețe de teren individualizate și delimitate conform raportului de expertiză întocmit.

Deși este reală susținerea recurenților, în sensul că lipsesc solidaritatea sau indivizibilitatea obligației pârâților, raționamentul juridic al acestora, legat de aplicarea defectuoasă a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., nu poate conduce la o altă soluție asupra acțiunii în revendicare.

Astfel, ceea ce este relevant pentru a fi promovată cu succes o acțiune în revendicare, este titlul de care se prevalează titularul unui asemenea demers. Acesta este supus analizei cu prioritate și  abia ulterior se verifică poziția juridică a pârâtului, respectiv în ce măsură titlul exhibat de acesta poate paraliza sau nu acțiunea reclamantului.

În speță, reclamanții nu s-au prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții chemați în judecată, pentru a putea pretinde că prin neatacarea sentinței de primă instanță de către unii dintre pârâți, situația dreptului de proprietate al reclamantului ar fi fost astfel definitivată, fără posibilitatea de a mai fi pusă în discuție în apel.

Dimpotrivă, izvorul unic al dreptului lor (transpus pe planul cauzei juridice a acțiunii), constând în titlul aceluiași autor, W., nu poate conduce la soluții diferite față de pârâții chemați în judecată.

Nedemonstrând dreptul de proprietate – același invocat față de toți pârâții – reclamanții nu pot pretinde ca în cadrul aceleiași judecăți să primească soluții diferite întrucât nu ar funcționa coparticiparea procesuală pasivă – pentru care au optat reclamanții înșiși, opunând același drept mai multor pârâți.

Astfel, în cadrul devoluării fondului, analiza pretențiilor reclamanților a presupus verificarea titlului de proprietate al acestora, care nu poate fi considerat valid în privința unora dintre pârâți și lipsit de efecte juridice în privința altora.

Împrejurarea că la prima instanță de fond s-a efectuat un raport de expertiză care a individualizat suprafețele ocupate de pârâți nu înseamnă că titlul de proprietate al reclamanților poate avea valențe juridice diferite după cum este opus unora sau altora dintre pârâți.

Chiar dacă, așa cum susțin, recurenții-reclamanți ar fi putut promova acțiuni distincte împotriva fiecărui pârât, soluția nu putea fi diferită, câtă vreme ceea ce interesează nu este, în primul rând, apărarea pârâților, ci titlul reclamanților.

De aceea, hotărârea din apel reluând, în urma casării cu trimitere, judecata care presupunea verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nu putea concluziona diferit față de pârâții chemați în proces, cărora reclamanții le-au opus același drept.

Așadar, extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor pârâților s-a datorat nu solidarității sau individualității obligațiilor acestora, ci faptului că dreptul  de valorificat al reclamanților are aceeași cauză juridică.

Astfel fiind, ei nu pot pretinde consecințe juridice diferite față de pârâți – respectiv, că titlul lor ar exista în raport cu unii dintre aceștia, în ciuda statuării instanței că nu există un asemenea drept actual – efectele judecății răsfrângându-se față de toate părțile procesului.

Opozabilitatea statuărilor instanței pe această chestiune litigioasă se manifestă cu valoare obligatorie (sub semnul relativității) față de reclamanți și în egală măsură, față de pârâți ca părți ale raportului juridic litigios.

Aceasta înseamnă că reclamanții nu pot pretinde valabilitatea titlului lor față de unii dintre pârâți doar pe motivul neexercitării de către unii dintre aceștia a căii de atac a apelului – în contextul statuării asupra inexistenței dreptului - și totodată, că pârâții se pot prevala de rezultatul judecății ce le este favorabil.

În consecință, recunoscând răsfrângerea efectelor hotărârii asupra tuturor părților procesului, chiar dacă a făcut-o prin aplicarea în favoarea pârâților a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C.pr.civ., deși ceea ce prevala era  unicitatea cauzei dreptului reclamanților, instanța de apel a dat o  rezolvare corectă problemei efectelor actului jurisdicțional.

Pentru argumentele arătate, care vin să suplinească sub acest aspect motivarea instanței de apel, criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile  art. 304 pct. 5 și 6 C.pr.civ. nu pot fi primite, nefiind apte să conducă la schimbarea soluției din apel.

Este neîntemeiată, de asemenea, critica referitoare la nelegalitatea soluției pentru nesocotirea deciziilor de casare și încălcarea astfel, a dispozițiilor art. 315 C.pr.civ.

În mod nejustificat susțin recurenții că, la momentul rejudecării, instanța de apel nu ar fi efectuat verificări întrucât ar fi înțeles greșit că dezlegările din recurs au impus pronunțarea unei soluții de nerestituire în natură a imobilului.

În realitate, instanța de apel a stabilit corect aspectele asupra cărora trebuie să efectueze propria verificare jurisdicțională, în contextul în care prin decizia nr. 5908 din 8.07.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a dispus casarea cu trimitere pentru a analiza dacă reclamanții dețin un bun în sensul Convenției europene, cu referire punctuală la cauza

M. Atanasiu

(și la par. 140, 143), iar prin decizia nr. 3315 din 26.11.2014 a aceleiași instanțe  supreme a fost pronunțată a doua casare cu trimitere tocmai pentru nesocotirea dezlegărilor obligatorii anterioare și încălcarea art. 315 C.pr.civ.

În acest sens, instanța de trimitere a analizat dacă reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri definitive și executorii cu privire la imobilul  în litigiu, care să se circumscrie noțiunii autonome de „bun actual”, susceptibil de protecția art. 1 Protocolul nr. 1.

Constatând că reclamanții nu sunt în posesia unui act al autorității publice sau a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii care să le fi  recunoscut dreptul de proprietate, instanța de apel a concluzionat corect că reclamanții nu pot dobândi posesia imobilului ce le-a ieșit din patrimoniu cu multă vreme în urmă.